In 5 noiembrie 2008, Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a participat la inaugurarea unei noi aripi a celebrei London School of Economics. Vorbind despre criza creditelor, intr-un moment de naivitate regizata sau reala, la un moment dat s-a întors la catre unii dintre economişti prezenti acolo şi i-a spus,: „It’s awful. Why did no one see it coming?” (“E groaznic. De ce nimeni nu a prevazut aceasta criza?”). Era, trebuie sa admitem, politicoasa. Jurnalistii insa nu au asemenea probleme. Ei s-au intrecut in a da vina pe cine le-a iesit in drum. Pentru Anatol Kaletsky, ex- editor economic al Times, lucrurile sunt clare: “economiştii sunt cei vinovaţi “(Times 05 februarie 2009). Editorul economic al The Guardian, Larry Elliott, sustine si el cam acelasi lucru: “profesia de economist nu numai nu a putut explica ce anume a determinat criza, dar nici macar acum nu ii pasa de asta”(Guardian 1 iunie 2009). Chiar economişti proeminenţi au susţinut că profesia lor s-a rătăcit undeva pe drumul dintre teorie si viata reala. Celebrul Krugman, nobelist, altminteri baiat bun (trecut totusi pe la MIT, Yale şi Princeton) scrie in NYT ca vina pentru aceasta criza cade pe economisti, dar si pe bancheri şi politicieni.
Evaluarea sa este aceea ca profesia de economist „a luat-o pe un drum gresit, deoarece acestia cauta justificari matematice care sa explice adevarul”(New York Times 06 septembrie 2009). S-au scris carti despre asta si nu putine: Economics confronts the Economy (2006)-Philip Klein, A Guide to What’s Wrong with Economics (Fullbrook 2004), Dismal Science: How Thinking Like an Economist Undermines Community (2008), si cate altele. Sunt economistii vinovati?
Sofismele unor economisti au contribuit si ele
John McMillan, un neozeelandez specializat in teoria licitaţiilor (omul a crapat la Stanford, prin 2007) a scris „Reinventarea Bazarului” prin 2002. Interesanta carte, dar care nu cauta solutii la problemele reale, ci adapta pietele, teoriilor sale. Analizand piaţa locurilor de muncă academice din SUA în 2007, Angus Deaton, un profesor de la Princeton (implicat în procesul de recruiting al universitatii) a observat că a doctoranzii aflati in căutarea de locuri de muncă studiau orice, numai chestii normale pentru un economist, nu. De pilda, in loc sa fie preocupati de inflatie, masa monetara, dobanzi samd, ei cercetau probabilistic daca negrii sau albii sunt favorizati in Georgia de sistemul penitenciar prin eliberare condiţionată sau aplicau seturi mari si complexe de date asupra imunizarii copiilor în India. Ori analizau catre ce profesii se orienteaza copiii soldatilor americani plecati in razboaie (majoritatea preferau industria auto, pentru curiosi).
Au existat lucrari doctorale inclusiv despre eficienta plaselor de tantari in functie de materialul utilizat (nu ca nu ar fi importante si alea). In cazul unor asemenea lucrari (spune Deaton) erau consistent utilizate formule econometrice stufoase, adica oamenii aia chiar se chinuiau serios la proiectele alea.
Finante, globalizare, UE si FMI
Intre 1980 şi 1990, preturile au cunoscut o ampla fluctuatie, pe care nimeni nu o putea explica prin ceea ce se cheama argumentul fundamentelor economice In tentativa lor de a vedea ce naibii se petrece, economiştii s-au intors spre psihologie, mai exact catre psihologia comportamentala. Au construit experimente si au cercetat modul in care se iau deciziile. Totul, cat mai natural cu putinta (au simulat de pilda boomul si caderea Albaniei in 1997-1997), dar tot degeaba. S-au facut experimente sociologice, s-a invocat behaviorismul sau comportamentul cognitivo-economic. Tot raman intrebari carora nu li se poate da raspuns. Omul e o trestie schimbatoare, cum ar zice Pascal. Nu ia mereu aceleasi decizii in conditii identice.
Globalizarea a început la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După prăbuşirea comerţului internaţional în timpul anilor 1930 ca răspuns la Marea Depresie, ţările au ridicat barierele tarifare şi s-au angajat in devalorizări competitive ale valutelor pentru a proteja ocuparea forţei de muncă. Exact ceea ce se petrece si acum, daca ne gandim bine. A aparut apoi Bretton Woods, unde (reamintesc pentru cei ne-deprinsi cu istoria economica) s-a creat un sistem monetar internaţional. Au fost înfiinţate pentru a asigura buna funcţionare a sistemului: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (acum cunoscuta sub numele de Banca Mondială), FMI şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (devenit mai târziu Organizatia Mondiala a Comerţului- OMC).
Bretton Woods a avut ca rezultat integrarea considerabila şi o expansiune enorma a comerţului mondial, în special în rândul ţărilor dezvoltate. Asta e vestea buna. Aia proasta e ca aceasta integrare era departe de a fi completă, ramanand de inlaturat tone de alte bariere (la libera circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a mărfurilor).
Cand in anii 1970 – 1980, sistemul monetar a crapat, Banca Mondială şi FMI si-au asumat roluri diferite, concentrându-se mai puţin asupra economiilor dezvoltate (Europa de Vest, America de Nord, Japonia şi Australia) şi mai mult pe economiile lumii a treia – America Latină, Asia şi Africa. Ratele de schimb fixe durasera din 1944 pana in 1971. Anii 1970 au fost un deceniu de inflaţie ridicată la nivel mondial care a provocat schimbari dramatice in gestionarea economiilor (vezi politicile duse de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în Statele Unite).
Revolutiile sa fie?
Atunci când preţurile petrolului au crescut brusc în urma revoluţiei din Iran în 1979, guvernele din Statele Unite şi Europa au ridicat ratele dobânzilor pentru a preveni o inflatie pe care ar fi generat-o creşterea preţului la petrol.
Rezultatul? O criza datoriilor în multe ţări din lumea a treia. Drept e ca ele se imprumutasele ca proastele in anii 70, iar acum gafaiau in a-si rambursa ratele scadente. Confruntate cu perspectiva recesiunii, riscau falimentul. FMI şi Banca Mondială au aterizat rapid acolo cerandu-le reforme. Ideea lor era si pe atunci aceeasi- se credea că, fără astfel de reforme, tarile in cauza nu puteau obţine fonduri noi cu care sa isi rezolve problemele.
FMI şi Banca Mondială au cantat aceeasi piesa veche: musai e sa se aplice politici pentru a garanta privatizarea serviciilor publice şi industriilor de stat, liberalizarea contului de capital sa fie urgent facuta samd. Oamenii s-au executat, ca nu te pui cu Fondul…In cativa ani, situatia in zona a fost copios dominata de SUA si de alte tari dezvoltate care au intrat cu multinaţionalele lor, eliminandu-i in doi timpi pe micii producatori locali care au falimentat, neputand concura cu ditamai concernele. Daca ne gandim numai la agricultura, au existat voci care au afirmat că s-a practicat un dublu standard: ţările lumii a treia au fost forţaţi să isi deschidă pieţele lor, dar Europa, Japonia şi Statele Unite au continuat sa-si protejeze agricultura, singurul sector în care tările lumii a treia aveau cea mai mare sansa de a concura în mod eficient.
Derivatele sa fie?
Doua vorbe si despre derivate. Derivatele astea sunt de fapt active financiare al caror pret depinde de alte active financiare. Exemplele de instrumente derivate includ contractele futures (acorduri de a cumpăra sau vinde active la o data ulterioara) şi opţiuni (dreptul de a cumpăra sau a vinde un activ la un pret pre-stabilit). De la începutul anilor 1970, tranzacţionarea acestora a crescut enorm. În aprilie 1973, ziua in care a deschis Chicago Board Options Exchange, se vindeau 911 contracte options. Trei ani mai târziu, volumul urca la 100.000 de contracte pentru ca, in momentul de vârf (1987), volumul zilnic a fost 700 de mii de contracte. Ce a determinat boomul acestor instrumente? Probabil ca mai multi factori. Instabilitatea pieţelor financiare din anii 1970, dezvoltarea IT-ului, care a scurtcircuitat timpul necesar calculelor necesare. Dar „bomba” a venit odata cu aparitia formulei Black-Scholes, gasita de Fischer Black şi Myron Scholes. Astia doi au cercetat zi de vara pana-n seara cale lunga sa le-ajunga si, in baza unor calcule abstracte, au gasit formula succesului garantat, fara riscuri. A venit apoi teorema Modigliani Miller -ambii nobelisti si au mai revolutionat finantele corporatiste. (Va urma, ca trebuie sa pregatesc micutul dejun.)
Citeswte si comenteaza pe blogul lui Dan Popa.
