Analiza Expert Forum: Companiile de stat, piatra de moara a economiei romanesti

de Otilia Nutu     Contributors.ro
Joi, 11 octombrie 2012, 19:10 Economie | Companii

Cazul vânzării eșuate a Oltchim readuce în prim plan eterna întrebare a lungii tran­ziții românești: se mai justifică azi pri­vatizările sau e un moft al FMI-ului, care ne va duce de râpă eco­no­mia, vânzându-ne pe nimic bijuteriile coroanei, câte au mai rămas? Ca să răs­pun­dem, să ne uităm puțin la cum arată companiile de stat din România și dacă ele sunt sau nu bijuterii pe cât ne place să credem, dacă avem realmente numai gi­ganți de talia CEZ și EDF.

Pierderi și arierate

În primul rând, companiile de stat de la noi fac pierderi. Uriașe, vreo 5-6 miliarde de lei pe an. Pentru comparație, FMI esti­mase că, în 2008, înainte de criză, o com­panie privată avea în medie un profit anu­al de 3.000 de lei pe angajat, în timp ce una de stat (să le luăm doar pe cele din subordinea guvernului central) pierdea 8.000 de lei. Sigur, veți spune, companiile de stat mai îndeplinesc o mulțime de func­ții sociale, dau unele servicii gratis sau la preț mic pentru cetățeni, că de aceea și trebuie să fie de stat, altminteri ar putea fi foarte bine și private. Adevărat, însă pen­tru acele servicii publice legitime com­paniile de stat primesc bani de la buget, special alocați pentru asta. De pildă, CFR Călători primește o subvenție pe călător pentru că statul vrea să încurajeze trans­portul feroviar și dă bani de la buget pentru asta. Suma respectivă intră însă la veniturile companiei ca plată pentru ser­viciile prestate, nu apare la pierderi aco­perite de bugetul statului. Apoi, rezul­ta­tele companiilor de stat s-au înrăutățit constant după 2009, chiar și după ce economia privată începuse să dea semne de revenire. În criză, prin 2009, pierderile privaților au ajuns la 1.000 de lei pe an­gajat, ale companiilor de stat pe la 16.000; apoi economia privată și-a revenit pe plus, companiile de stat au pierdut și mai mult, ajungând la pierdere de 22.000 de lei pe salariat în 2010. Culmea, asta în con­dițiile în care unele dintre companiile de stat chiar au un potențial uriaș să fie pro­fitabile, de pildă Hidroelectrica sau Rom­gaz, care nu fac pierderi, dar au cu si­gu­ranță profituri mult mai mici decât dacă ar fi private.

O problemă gravă o reprezintă arieratele. Companiile de stat nu-și plătesc datoriile, de pildă Oltchim are acum vreo 700 de mi­lioane de euro datorii, către ElectricaPe­tromAVAS / Ministerul de Finanțe, bănci etc. La fel, CFR nu-și plătește facturile la energia electrică – după ce și-a plătit o parte din datoriile istorice, pe la jumătatea anului mai avea 760 de milioane de lei. RADET nu plătește la ELCEN, 2 miliarde datorii; ELCEN nu plătește laRomgaz și tot așa. Arieratele astea se învârt pe la 5-6% din PIB, enorm, ele, de fapt, sunt acea parte a deficitului statului care „nu se ve­de“ – datorii ale sectorului public care se rostogolesc în economie și, mai devreme sau mai târziu, la capătul lanțului se gă­sesc niște privați care riscă falimentul, cum e cazul furnizorilor de energie elec­trică, de pildă. Rostogolirea datoriilor de la o companie de stat la alta înseamnă, de fapt, că niciuna dintre acestea nu e res­pon­sabilă de ineficiență, se poate îndatora oricât, mai ales dacă până acum fa­li­mentul lor a fost ceva cu ade­vărat excepțional, evi­tat de politicieni.

Vindem ieftin, cumpărăm scump

Cauzele pierderilor sunt di­verse: management prost, achiziții supraevaluate și vânzări sub prețul de piață și, uneori, sub cost. Cazul Hidroelectrica e de manual. Avem vânzările de energie ieftină care, după estimările Băncii Mon­diale, însemnau un profit de 200-300 de milioane de euro, la care Hidroelectrica a renunțat de bunăvoie; achiziții de energie scumpă pentru a ține în viață alte centrale ineficiente, tot de stat; cheltuieli de in­vestiții majorate de 3-4 ori; întreținere supraevaluată; reglementări făcute pe ge­nunchi, în așa fel încât profiturile com­paniei să fie redistribuite către alte ins­ti­tuții de stat, în cazul de față Apele Ro­mâne; dar și populism păgubos, energie vândută către consumatori reglementați, la prețuri cu 20-30% sub cost, că vin ale­gerile.

Management prost

În alte situații, managementul companiilor de stat a luat decizii pur și simplu proaste, nerealiste, costisitoare și fără justificare economică. Vezi Oltchim. Compania a cum­­părat o parte a rafinăriei Arpechim, care stă închisă pentru că are nevoie de restul rafinăriei pentru a funcționa. Ra­fi­năria e însă supradimensionată față de ne­voile Oltchim și complet ineficientă pen­tru alții, de aceea a și închis-o Petrom, baș­ca Oltchim nu plătește. În loc să pu­nem lacăt pe combinat, statul se gândește de prin 2008 cum să cumpere toată ra­finăria, vreun miliard de euro. La fel, fai­moasele „reabilitări“ de centrale termo ine­ficiente, cârpeli menite să le aducă la standardele de funcționare inițiale de acum 50 de ani, că asta pot oferi con­sultanții și firmele căpușă.

Ziua trece, leafa merge

Dacă aceste companii merg în pierdere, sa­lariile ar trebui să fie pe măsura lipsei lor de performanță, nu? Dimpotrivă. În doar trei ani, 2006-2009, s-a dublat fondul de salarii, de la 5,7 la 9,1 miliarde de lei; timp în care arieratele companiilor de stat s-au triplat. Salariile au crescut prin com­plicitatea sindicatelor cu politicienii și ma­nagementul, dar și faptul că pozițiile che­ie din companiile de stat au fost deseori doar sinecuri pentru oamenii loiali par­ti­delor de la guvernare. Până la urmă, ce con­tează – dacă o companie de stat își permite să nu-și plătească datoriile, poate folosi pentru fondul de salarii banii de facturi.

Ce facem?

Cam toate companiile de stat sunt com­panii problemă. Cum lucrurile nu mai pot merge așa, pentru că ajungem la deficite mari și firmele căpușă distorsionează toată economia,FMI a impus reformarea com­paniilor de stat: restructurare, faliment sau privatizare. Faliment pentru cele care nu mai pot fi salvate, sunt ineficiente și doar consumă resurse publice pentru su­praviețuire; restructurare pentru com­pa­niile care oferă servicii publice, pentru a le eficientiza și a înlocui managementul clientelar cu profesioniști adevărați; și pri­vatizare pentru companiile care sunt clar comerciale și pentru care problema e doar ine­ficiența și corupția administrării de stat. Cu falimentul n-a prea ieșit, deși se fac de doi ani eforturi – pur și simplu Ter­moelectrica sau minele falimentare din Va­lea Jiului sunt incredibil de greu de ucis, cum altminteri să supraviețuiască atâ­ta căpușărime în minerit (vezi Manțog). Cu profesionalizarea managementului, ia­răși greu, s-au făcut primii pași, dar su­ficient de lent încât să nu se reformeze nimic ireversibil până la finalul acordului, în martie 2013. Avem o lege foarte bună, care însă nu e aplicată și nimeni nu răs­punde de monitorizarea ei (Ordonanța 109/2011); și avem câteva companii, nu­mai dintre cele din acordul cu FMI, la care s-au făcut pași pentru selecția unor consultanți pentru headhunting după manageri și membri de consilii de ad­mi­nistrație, și cam atât, deocamdată, deși vreo 6-7 companii ar fi trebuit inițial să aibă „management privat“ încă din vara lui 2011. Așadar, au mai rămas pri­va­tizările sau măcar introducerea unor pri­vați în acționariatul companiilor de stat.

Majoritar sau minoritar?

FMI a mers pe două variante de „pri­va­tizare“ – preferabil pachet majoritar de acțiuni, dar dacă nu se poate, măcar vân­zarea unor pachete minoritare, de 10-20%. Pachetul majoritar dă unui in­ves­titor dreptul să ia orice decizie mana­gerială și era cu atât mai interesantă acolo unde un investitor vine și cu know how ca s-o facă eficientă. Vezi CupruMinCFR Marfă sau ELCEN. Există companii mari în lume, miniere, de transport feroviar de marfă, de producție de energie, care să se priceapă la un asemenea business. Acolo unde statul n-a vrut cu niciun chip pri­va­tizare majoritară, s-au impus listarea la bursă și vânzarea unui pachet minoritar, măcar ca să forțeze aceste companii să aplice standardele de transparență ale BVB (ca la Transgaz și Transelectrica), și un acționar minoritar puternic, care să blocheze tranzacții dubioase (ca Fondul Proprietatea – Templeton, care dă în j­udecată statul pentru contractele cu bă­ieții deștepți sau pe membrii consiliilor
de ad­ministrație care au votat împotriva in­te­reselor companiei, vezi donația Rom­gaz).

Amânați, amânați, amânați…

Privatizările nu-s ușoare, din două mo­tive. Primul, experiența anilor ’90, când s-au vândut firme către „prieteni“, care au rămas în relații speciale cu statul, de pildă ștergeri de datorii (RAFOPe­tro­mi­dia) și rambursări ilegale de TVA în com­plicitate cu angajați ai statului (UCM Re­șița); sau privatizări prost concepute, ca vânzarea prin cupoane, care nu permitea niciunui acționar să dețină o cotă sem­ni­ficativă de acțiuni și să influențeze de­ciziile, sau vânzările către angajați, din ca­re au câștigat șefii de sindicate. Al doilea, discursul populist antiprivatizare de după 2004, când privatizări de succes ca Pe­trom sau BCR au fost băgate în aceeași oală cu cele de dinainte și în general ames­tecate cu corupția regimului Năstase. Pe de altă parte, privatizările au fost și te­mute de toate guvernele, tocmai pentru că însemnau descăpușarea companiilor și pierderea unei surse importante de rente și sinecuri de către partidele la guvernare, că niciun privat n-ar fi acceptat asemenea pierderi. De aceea, întrebarea corectă se prea poate să fie: oare nu cumva toate eșecurile privatizărilor și listărilor noi din ultimul acord cu FMI – amânarea listării HidroelectricaNuclearelectrica,Rom­gaz, eșecul Oltchim și CupruMin și amâ­narea sine die a privatizărilor CFR Marfă sauELCEN – au fost, de fapt, cu intenție?



Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro











662 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS



ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri