Mai purtasem cu Sergiu de doua ori, aceeasi discutie. Fusesem vreme de o luna psihoterapeutul sau si, dupa finalizarea terapiei, il rugasem sa accepte sa scriu despre povestea lui. O poveste care incepuse intr-o dimineata de octombrie...
***
Era aproape cinci dimineata si afara o noapte senina, pe care Sergiu o privea sprijinindu-se de cercevelele albastre ale ferestrei. Clarei ii placea albastrul si tot albastra era si perna in care capul ei adormit se adancise. Privindu-si sotia, Sergiu a simtit din nou cum o tristete adanca il cuprinde. Clara ii era foarte draga dar, de ceva vreme, chiar si atunci cand se imbraca in acea camasuta transparenta, fluturii refuzau sa-si mai ia zborul prin stomacul sau. Incepuse, in secret, sa se ingrijoreze. Gandul ca, desi o iubea, trupul iubitei sale incetase sa-l mai atraga, il ingrozea. “Ce faci, dragutule? Iar te-ai trezit? Hai inapoi in pat”, s-au auzit vorbele inmuiate de somn ale Clarei.
Insa nu a ascultat-o, pentru ca odata trezit nu mai putea adormi la loc. Din studentie nu i se mai intamplase atat de des sa vada sclipind pe ecranul fosforescent al ceasului, cifrele 05:00. In acele vremuri minunate, ora cinci era momentul in care se intorcea acasa si adormea tun dupa o petrecere nemaipomenita.
Acum insa, il tineau treaz grijile...”grijile, mama lor de griji”. Iar de cand nu mai putea sa doarma, ajungea de fiecare data primul la serviciu. In acea zi, avea programata o sedinta la ora 10. Incet -incet, costumele colegilor sai incepeau sa se iveasca prin birouri.
***
Cu cateva saptamani in urma, “centrala” il informase telefonic ca va trebui sa anunte cateva concedieri. “Nevoie de eficientizare economica” suna motivatia, dar el stia cine este principalul vinovat. In timp ce isi frangea degetele, incerca sa le explice sefilor, prin telefon, ca angajatii sunt dispusi la o reducere de salarii, in schimbul evitarii concedierilor.
Dar decizia era irevocabila. A trebuit sa le dea vestea personal, cu mult calm si folosindu-se de cuvinte calde, asa cum facea de obicei cand avea vesti proaste. Apoi s-a urcat in masina si s-a refugiat singur intr-o cafenea, cuprins de remuscari si incercand vreme de trei ore sa inteleaga unde gresise. Caci principalul vinovat nu era criza financiara, cum sustineau sefii, ci chiar el si incompetenta sa.
***
Vesti proaste avea si pentru sedinta de la ora 10. Din nou reduceri de fonduri, scaderi salariale(si disparitia saptamanii lui de vacanta la munte) si cateva proiecte anulate.
Cand Sergiu a intrat in sala de consiliu, ceilalti erau deja asezati. In capul mesei il astepta pregatita o mapa argintie (culoarea lui preferata, care “se asorteaza perfect cu albastrul Clarei”) si deasupra ei, ca de obicei, cana lui favorita, pictata cu frunze verzi, incinsa de un ceai de iasomie. S-a lasat sa cada in scaun. Se simtea deja obosit. Ziua era cenusie, ceaiul nu avea niciun gust, iar soaptele colegilor sai erau atat de enervante.
Deodata, printr-una dintre ferestrele deschise a izbucnit ascutit zgomotul unui claxon urmat de urletul sau: ”Fereastra!!! De cate ori v-am spus sa nu mai deschideti fereastra?”. Apoi, pumnul de fost vicecampion a izbit din plin in cana cu frunze verzi. Lichidul fierbinte amestecat cu picaturi de sange s-a raspandit imediat peste mapa argintie. Se taiase destul de rau la mana.
***
In timp ce un medic tanar ii pansa mana lui Sergiu, in camera de garda a aparut si Clara, anuntata prin telefon de micul incident. S-a asigurat ca nu este nimic grav, apoi l-a sarutat pe obraz (lasand in urma o boare dulce parfumata) si, in timp ce-si trecea degetele prin parul sau, a intrebat: “Domnule doctor, ne recomandati ceva si pentru insomnii? In ultimul timp nu prea mai doarme bine”.
Dupa mai multe intrebari, tanarul medic a scris ceva pe o bucatica de hartie pe care a lasat-o in mana sanatoasa si, inainte de a se indeparta, a mai spus: “va recomand din tot sufletul sa-mi urmati sfatul”. Dupa ce au descifrat scrisul medicului, Clara a tacut ingandurata, iar Sergiu a exclamat: “Nu, asta nu! Iti dai seama ce-ar fi daca ar afla cineva?”
***
Dupa saptamani si saptamani de insistenta tenace, Clara avea sa-l aduca in cabinetul unui specialist. Diagnosticul a fost rapid: “Domnul meu, nu aveti nimic altceva decat o banala depresie. Daca ati fi venit mai repede la mine, v-ati fi scutit de multe probleme. E bine insa ca ati ajuns si acum. Pare-se ca aveti o sotie care va iubeste”.
Noptile nedormite si descurajarea au disparut treptat in urma tratamentului primit. A redevenit barbatul calm si pasionat de natatie. In buzunarele sale se putea gasi acum o cutiuta rotunda argintata, plina cu pastile mici, netede si colorate in culoarea preferata a Clarei.
Trabucul se racise deja, cand Sergiu a revenit in camera din care eu inca nu plecasem. A recuperat cutiuta argintie de pe masuta si mi-a spus: “M-am gandit mai bine. Poti sa scrii despre mine dar cu o conditie: sa nu-mi mentionezi numele”.
Am deschis gura, dar mi-a luat-o inainte: “Stiu, vrei sa iti dau voie sa folosesti numele real. Dar nu pot. Stii cum e...oamenii vor incepe sa barfeasca. Apoi, eu voi scapa de problema asta, dar cand lumea incepe sa te faca nebun, nu te mai vindeca niciun medic”.
Asadar, Sergiu si Clara nu sunt numele adevarate ale oamenilor de mai sus. M-au rugat sa modific si orice alt detaliu care ar putea duce la identificarea lor. Pentru ca in Romania, inainte de a fi o boala, depresia este o rusine. Desi povestea lui Sergiu este una fericita, pentru cei mai multi dintre romani, rusinea este mai puternica decat dorinta de vindecare.
Vlad Mixich este psihoterapeut sub supervizare acreditat de Federatia Romana de Psihoterapie
Se mai baga cineva la munca?! Sau va dati cu curul de pamant ca nu mai sunt posturi de directori??
- depresia e o chestie 'banala'
- cu toate astea iti da viata peste cap
- apare din cauza unor probleme obiective (criza, griji, faliment etc) dar nu dispare odata cu acestea (desi asta nu rezulta din exemplul de mai sus)
- se trateaza cu pastilute inofensive (deci nu conteaza daca problemele cauzatoare persista...hmmm)
- esti vindecat numai cand spune medicul (sau guru ?)
Concluzia mea: nu este suficient sa fii acreditat de Federatia Romana de whatever...
Si sincer, nu vad ce sustine generalitatile din ultimul paragraf. In orice loc, unii oameni au sa creada ca esti un pic sarit daca mergi la psiholog, iar altii au sa creada ca e bine sa incerci orice ca sa-ti afli echilibrul. Nu stiu daca romanii inclina intr-adevar catre prima varianta in numere asa coplesitoare. Mai degraba nu s-a dezvoltat inca trendul asta la noi.
Sunt oameni care au probleme cu diferitele glande si in urma unor probleme chimice (lipsa serotoninei, etc) sunt depresivi. Pentru ei, depresia este o problema medicala, ca si lipsa calciului din oase.
Problema e ca depresia poate avea uneori cauze reale, obiective. E normal sa fii deprimat cand esti nesigur pe ziua de maine, sau daca cineva drag are probleme si nu-l poti ajuta. Poti lua Prozac sau altele, si medicamentele, prin aportul de chimicale, te vor face sa nu mai fii deprimat, dar asta nu va inlatura cauza depresiei, ci doar te va face sa nu-ti pese.
Daca te doare capul, iei un antinevralgic. Dar daca te doare o luna de zile, problema e mai adanca, si simplul fapt ca nu mai simti durerea nu te va ajuta sa te vindeci. Nu sunt psihoterapeut, nici macar medic (desi familia mi-e plina de medici) insa cred ca abordarea strict farmacologica a depresiei nu rezolva cu adevarat problemele.
Cunosc pe cineva care in urma unei traume, si-a pierdut orice tel in viata. A devenit depresiv si a ajuns sa ia antidepresive. A luat vreo 6 luni; nu mai era deprimat, dar nici nu pot spune ca traia; era un fel de masina vie. Dupa un an, cu ajutorul familiei, si-a revenit si a inceput sa "traiasca" din nou. Antidepresivele eventual l-au ajutat sa nu se sinucida, dar nu mai mult.
Astfel : 1) sa faci in fiecare zi ceva ce sa iti bucure sufletul; 2) sa faci o plimbare in fiecare zi cca 30 min; 3) sa te gandesti ca nimeni nu este de neinlocuit ( cum de atfel si cimitirele sunt pline de oameni de neinlocuit);
4) sa nu mai fii rautacios, zambeste si bucura-te de cele mai simple lucruri si gesturi;
5) daca tu nu ai grija de tine nimeni nu are....
Poate ca asa trecem mai usor peste greutati ( pe care fiecare om le are mai mari sau mai mici)....
(nu sunt medic sunt un om care a avut o "banala depresie")
Ceva de genul,vedeti cat de multe responsabilitati am eu,cat de mult ma straduiesc sa le rezolv bine pe toate,ce persoana importanta sunt sau am fost.....si ce tare m-a afectat chestia asta!
De aici si vizitele pe la psihologi ,pentru a afla lumea de tine..
Poate ca mult mai bine ar fi ca,atunci cand simti ca nu mai poti,sa "bagi in marsarier" pentru a "deparazita" organismul.