Prin eşecul politic, economic şi strategic al mult trâmbiţatului proiect Nabucco (idee născută în 2002), susţinut fără vlagă de o Uniune Europeană tot mai irelevantă pentru interesele membrilor săi şi abandonat pe final, ca susţinere politică, inclusiv de Statele Unite (probabil pentru a încuraja soluţia gazelor de şist şi exploatările Chevron din Marea Neagră), vedem mai clar cum stau lucrurile în Europa de Est. Periferia continentului rămâne, din păcate pentru noi, tot o periferie chiar şi după integrarea în Uniunea Europeană, în timp ce statele lumii interpretează din nou partiturile realiste şi neo-realiste ale intereselor proprii, odată ce frumoasele iluzii constructiviste de după Războiul Rece şi-au aflat sfârşitul, până şi în manualele de relaţii internaţionale.
Bulgaria, România şi Ungaria rămân deocamdată dependente de gazul rusesc, în timp ce englezii de la British Petroleum, care operează zăcământul Shah Deniz II (Azerbaidjan) au preferat „soluţia non-UE”, adică proiectul consorţiului TAP (Trans Adriatic Pipeline) format de Statoil-Norvegia (42,5%), Axpo-Elveţia (42,5%) şi E.ON-Germania (15%).
Rămâne doar ca TAP să preia, începând din 2019, gazul de la SCP (conducta iniţială Azerbaidjan-Georgia-Turcia), via TANAP (Trans Anatolia Pipeline), gazoductulul intern care va asigura transportul prin Turcia până la Kipoi, pe frontiera turco-greacă, după care conducta câştigătoare va tranzita de la est la vest Grecia, Albania şi Marea Adriatică, pentru a înţepa „tocul cizmei” italiene. Deci, trei gazoducte distincte conectate, dar totuşi mai scurt şi mai ieftin decât Nabucco West, a concluzionat consorţiul Shah Deniz, business în care operatorul azer SOCAR (10%, ca şi ruşii de la LUKoil) a primit recent cadou din partea Gazprom retragerea strategică din cursa pentru achiziţionarea companiei greceşti DESFA, Grecia fiind la rândul ei foarte interesată de succesul TAP şi de gazul din Azerbaidjan. Lucrurile se leagă, într-adevăr. Nimic nu e gratis, cu atât mai mult energia, care pune lumea în mişcare.
Dacă adăugăm că scandinavii de la Statoil mai au 25,5% şi din afacerea Shah Deniz, la egalitate cu British Petroleum (deţinând aşadar controlul asupra rezervei de gaz pregătită pentru Coridorul European Sudic, pe care tot ei îl vor construi, împreună cu elveţienii) înţelegem uşor că Norvegia, nemembră a Uniunii, ea însăşi un mare exportator de hidrocarburi pentru nord-vestul Europei, Marea Britanie (cu un picior în afara Uniunii Europene, dar iată cu unul bine pus în Azerbaidjan: oare câte picioare are Marea Britanie în această lume?) şi, evident, Rusia rămân marii jucători pe piaţa gazului din Europa, în timp ce falnica Uniune Europeană, cu 28 de state membre, nu poate, practic, controla nimic pe această piaţă esenţială, fiind dependentă de politicile unor state cărora nu le este drag Bruxellesul. Totuşi, pentru tabloul corect al situaţiei, să observăm că Germania a obţinut o mică felie asiguratorie din TAP (15%) şi, în plus, beneficiază de relaţii preferenţiale cu Rusia pentru gazul care vine prin NordStream, ceea ce oferă un anumit confort energetic marii maşinării economice a Germaniei.
Dar economiile mici din Europa de Est? Ce facem noi pentru a nu mai auzi comentariile sarcastice ale lui Vladimir Putin, care spunea încă din 2009 că Nabucco West este „un proiect care îngroapă oţel în pământ şi atât”, din vreme ce prin această conductă desenată nu va trece niciodată gaz? Prietenul nostru George Friedman, care a trecut nu demult pe la Bucureşti apoi prin Azerbaidjan într-un lung turneu internaţional, ne explică pe Stratfor cum îşi restaurează deja Rusia sfera de influenţă în Europa de Est inclusiv prin „diplomaţia gazului” şi cum, neglijând poziţia geostrategică excepţională a Azerbaidjanului (între Rusia şi Iran, două puteri rivale Washingtonului), America nu acordă suficient interes potenţialului aliat de la Baku. Oare de ce?
De peste Atlantic, americanii ne dau soluţia, atât de controversată la noi: gazele de şist şi, poate, zăcămintele din Marea Neagră. Jocurile sunt, se pare, făcute. Personal nu mai am nicio ezitare în a spune că nu prea mai avem altceva de făcut, trebuie să exploatăm gazele de şist şi să fructificăm posibilul zăcământ din Marea Neagră, în măsura în care se va confirma că acesta există. Gândindu-mă la „capacitatea de negociere” inepuizabilă a reprezentanţilor statului român, vreau doar să sper că noile exploatări de gaz nu vor însemna un nou scandal Bechtel şi nu vom rămâne, peste treizeci de ani, doar cu o imensă pagubă. În raport cu necesitatea reală de a folosi gazele de şist, nu aceeaşi opinie favorabilă o am despre oportunitatea exploatării cu cianuri a resurselor aurifere de la Roşia Montană, dar aceasta este, bineînţeles, o cu totul altă temă de discuţie.
S-ar putea, spun specialiştii, ca nici astfel să nu poată fi asigurată totala „independenţă energetică” a ţării, dar cel puţin gradul de dependenţă de gazul din Rusia ar putea scădea. Oricum, România plăteşte actualmente unul dintre cele mai mari preţuri pentru gazul rusesc din toată regiunea iar diversificarea surselor şi securitatea energetică nu pot fi asigurate atunci când depindem de un singur furnizor, şi nici acela cel mai bun prieten al nostru.
Gazele de şist în schimb sunt aici, sunt mai ieftine, nu depind de investiţii imense şi coridoare transnaţionale care reinventează, cinic, geopolitica. Facturile de la iarnă ale populaţiei şi dificultăţile tot mai mari ale industriei necompetitive, care lasă în drum mii de şomeri, vor învinge multe din rezistenţele (altminteri justificate) ale apărătorilor mediului. Fără stimulentele oferite de stat, după recenta schimbare a politicii Uniunii Europene în domeniu, „energia verde” va rămâne pentru multă vreme de acum înainte o piesă minoră pe piaţa europeană şi globală. Nu ştim cât o să se mai învârtească turbinele eoliene ale investitorilor vest-europeni din Dobrogea, dacă subsidiile de la stat vor înceta.
Ce ar trebui să reţinem aşadar din acest eşec al unui proiect susţinut formal de Uniunea Europeană şi Statele Unite, din care am făcut parte cu atâta mândrie? Sunt multe de spus şi de comentat dar, foarte pe scurt, aş propune următoarele idei cheie: „războiul global pentru resurse” nu mai este doar un concept al viitorului, este o realitate trăită; statele lumii joacă din nou în manieră realistă sau, să admitem, neo-realistă, pe o dimensiune a intereselor economice care excede orice ataşament la considerente idealiste (constructiviste); ca şi NATO, Uniunea Europeană este în pierdere de relevanţă, eficacitate şi coeziune, tocmai pentru că membrii săi pun interesele proprii înaintea solidarităţii comunitare, ceea ce este inevitabil în perioade economice tulburi; nu trebuie să mai credem că simpla apartenenţă la Uniunea Europeană, extinsă acum la 28 de state, este garanţia succesului economic (cel mult, o premisă favorabilă), în timp ce putem vedea cum creşte importanţa relaţiilor bilaterale şi a grupurilor de interese specifice, care cuprind deopotrivă membri din interiorul şi din afara UE; fiecare stat este dator să-şi joace atuurile cu maximă inteligenţă şi pragmatism, contând doar pe cei cărora li se poate identifica interesul reciproc şi beneficiul concret de a colabora; în fine, Uniunea Europeană va rezista doar în măsura în care va şti şi va putea să răspundă intereselor de bunăstare ale statelor şi cetăţenilor ei, jucând corect şi nevânzând iluzii membrilor săi, mari sau mici, centrali sau periferici. Până la urmă, comisarul european pentru energie, germanul Günther Oettinger (da, cel care ne spunea mai ieri că suntem „neguvernabili”) este cel mai franc: „banii vorbesc, Comisia Europeană rămâne neutră în astfel de situaţii”. Cu alte cuvinte, dacă nu eşti în echipa celor cu bani, degeaba te bazezi pe apartenenţa formală la Uniunea Europeană.
Nu ştim astăzi ce va decide să facă în continuare consorţiul Nabucco (OMV, MOL, Transgaz, BEH, Botas), perdant în competiţia din Azerbaidjan. Nu ştim dacă va mai încerca sau nu să găsească o altă sursă de gaz în zona caspică sau în Orientul Mijlociu, pe care să o conecteze cu Europa centrală, până în Austria. De asemenea, nu ştim acum dacă Iranul va fi sau nu reconsiderat ca partener credibildupă instalarea noului preşedinte Hassan Rouhani, la 3 august, şi mai ales după ce se va vedea care este disponibilitatea guvernului de la Teheran de a colabora cu puterile occidentale în dosarul nuclear. Poate da, poate nu.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
