Cand am scris, acum cateva zile, articolul acela care m-a facut faimos in cartier (si nu numai acolo), “Uite-l, fata, pe ala care cere restul!“, eram convins ca toti cei cu care ma lupt ca sa-mi iau cei cativa banuti inapoi, vor sa mi-i fure, de fapt. Ieri, insa, am trait o experienta aproape initiatica, intamplare ce m-a obligat sa pun la indoiala toate rationamentele mele de pana atunci, si logica aferenta pe care le-am construit, scrie George Butunoiu pe blogul sau.
Pun eu masina in parcarea de la Atheneu, vine doamna cu vesta reflectorizanta si cu chitantier, cea din poze, cat stati, juma de ceas, un leu cincizeci ora, deci un leu cincizeci, dialogul obisnuit in contextul dat… Bag mana in buzunar, si o scot impreuna cu o hartie de un leu, un banut de 20, doi de 10, unul de 5 si cinci de cate un ban, si intind mana pentru a efectua transferul de proprietate. De partea cealalta, spre surprinderea mea, nicio mana intinsa, asa cum intuitia si experienta imi spuneau ca ar trebui sa fie. Doar niste ochi scaparatori, care incercau sa-mi citeasca direct din creier. Ce-i asta? Banii pentru parcare, ce sa fie? Va bateti joc de mine? Cum asa? Nu ati spus ca e un leu cincizeci? Si imi dati mie asa ceva? Sunteti om batran… Si imi ia leul din mana, dupa care imi intoarce spatele. Insa dupa un pas se opreste, se intoarce, si imi arunca hartia de un leu inapoi. Dar nu mi-o da in mana, sau sa o arunce spre mine, ci mi-o arunca pe jos, la picioare. Si ia-ti si leul inapoi, poate ai nevoie de el… Demonstartiv, teatral, declamatoriu, seniorial, ca in marile productii teatrale si cinematografice. M-am aplecat si l-am luat, sub privirile ei jubiland de satisfactia decisivei confirmari. Am stat o clipa cu el in mana, nestiind cum ar fi cel mai bine sa fac, dupa care l-am bagat in buzunar. Si, nevenindu-mi o alta idee, mai buna, m-am suit in masina si am plecat.
Deci toti cei care nu mi-au dat restul de cativa banuti pana acum o faceau cu sinceritate? Ca nu as avea ce sa fac cu ei, pentru ca, iata, nici nu poti sa-i dai altcuiva, mai departe, ca ti-i arunca in cap? Si ca mai mult m-ar incurca prin buzunar? Sau ca, Doamna fereste, si mai rau, m-ar jigni daca mi-ar da doi bani la rest? Sa stiti ca da, iar eu, meschinul, am persistat 50 de ani in eroare. Si ca nu am stiut sa fiu parte la mandria de a fi roman…
Si da, cand ma uit la sutele de comentarii de la articolul care m-a facut faimos, imi dau seama ca am gresit. Altele sunt lucrurile importante in viata din aceste locuri, nu cativa banuti, sau chiar cativa lei. Multi m-au indemnat sa platesc cu cardul, ca sa nu-mi mai fac inima rea, mai ales acum, la batranete.
Azi, pe la pranz, ma duc la Mega Image; tot in Piata Floreasca, e aproape de mine. Platesc, primesc restul fara 6 bani, il cer, care rest, ca vi l-am dat, da, dar eu vreau restul intreg, care, uite, opzecisipatru, deci v-am dat zece bani inapoi, abia dupa multa vreme s-a prins ca despre cei sase banuti vorbeam, stupefactie etc. etc., scenariul obisnuit. Atunci scoate casierul de prin fundul sertarului o punga de plastic plina cu monede de un ban, maricica punga, erau sute de banuti de arama acolo, ii taie capatul cu un foarfece si imi da sase dintre ei. Cum nu mai era nimeni la coada, in spatele meu, ca sa imi spuna ca ia domle un leu de la mine si lasa-ne, ca ne pierzi vremea cu prostiile tale, il intreb pe casier ce e cu punga aceea. Aaaa, e aici dintotdeauna, de cand sunt eu aicea, dar nu a desfacut-o nimenea pana acuma…
1
6
