Intotdeauna le recomand clientilor sa nu se ia dupa experienta cand angajeaza pe cineva, ci sa se uite la educatia, la caracterul si la personalitatea omului, inainte de orice altceva. Asa am facut si eu intotdeauna cand am angajat pentru mine, chiar si IT-isti. Dar nu stiu de ce mi-o fi venit sa fac altfel acum cateva zile, cand am angajat pe cineva care trebuia sa se ocupe de unul dintre proiectele mele culturale. Om la casa lui, pe la cincizeci, cu doua facultati la stat si cu experienta lunga, lunga, exact in domeniul in care eram si noi. Nu ne-am tocmit la bani, i-am dat cat a cerut, fara niciun alt comentariu, scrie George Butunoiu pe blogul lui.
Mi-a explicat ca mult mai bine pentru toata lumea ar fi sa lucreze de acasa, pentru ca are acolo biblioteca, ca mai bine ar sta sa scrie in timpul acesta, decat sa du-te-vino pana la birou si inapoi, ca sunt niste duhuri bune in zona care contribuie la inspiratie, si alte asemenea. Sigur, aveau logica toate.
I-am dat sa scrie despre niste oameni, institutii, evenimente, adica lucruri pe care le facuse dintotdeauna, mai ales ca a trait si a muncit toata viata chiar in mijlocul lor. A ramas ca ne vedem peste o saptamana sa-mi arate ce a scris. Aaa, si inca ceva: i-am atras atentia sa nu copieze textele de pe alte site-uri, desi ma simteam stingherit sa ii spun asa ceva tocmai lui, om pe la cincizeci si cu doua facultati la stat, dintre care una la Teologie.
Peste o saptamana vine cu un stick de memorie cu zece fisiere pe el, fiecare cam intre un sfert si o jumatate de pagina, despre zece oameni, foarte cunoscuti toti, intr-adevar. Era acolo, pe fiecare pagina, textul de pe Wikipedia cu linkuri cu tot, cu referinte, inclusiv cu bullet-urile si cu capetele lor de tabel. Deschid fiecare fi sier, la fel, identic… Ba nu, mint! La unul dintre ei era un paragraf de pe alt site, si acela cu tot cu linkuri si cu referinte.
M-am uitat la el, m-am uitat la fisiere, le-am deschis din nou, m-am uitat pana jos, sa vad daca nu cumva erau niste pagini ascunse. Dra nu, nu erau! Le-am numarat din nou, tot zece mi-au iesit la socoteala. Deci, asta ai lucrat o saptamana? Da!, zice el zambitor si cu un aer foarte multumit.
Ca sa nu o mai lungesc, i-am spus ca nu il mai tin, i-am dat banii pe o saptamana si l-am trimis acasa. A fost socat, uluit, nu-i venea sa creada. Mi-a explicat ca nu am inteles eu bine, ca in fisierele acelea nu e chiar ceea ce parea a fi. Apoi, vazand ca scepticismul nu mi se stergea de pe fata, a incercat altceva. Ca abia acum a inteles el de ce aveam eu nevoie, si ca, evident, isi ia angajamentul sa asa si pe dincolo.
A plecat pana la urma. De tot. Dar tare ingrijorat m-a lasat… Deci omul acela, cei cincizeci de ani si cele doua facultati ale lui s-au uitat la mine, m-au masurat, m-au evaluat, si apoi au ajuns la concluzia ca ei lucreaza o jumtate de ceas intr-o saptamana (sau, hai sa las de la mine, sa zicem ca un ceas, daca are o conexiune mai lenta), mai fac si ceva ilegal pe deasupra, iar eu voi continua sa-i platesc salariul. Oare par tuturor chiar atat de prost, sau doar lui?
9
15
