In primele sale forme, Statul diferea consistent de cum arata el azi. La inceputuri, Statele erau formate mai degraba din grupuri de familii sau clanuri, adunate in jurul unui templu. Templul era si locul in care erau adorati zeii, avand si functia unei sali de judecata unde se transau certurile dintre membri, dar juca si rolul de depozit central, acolo depozitandu-se recoltele si banii proveniti din comert. Impozitele erau stabilite tot acolo. In Babilon, taxele reprezentau rasplata pentru serviciile pe care preotii templului le aduceau comunitatii, zeciuiala- care era obligatorie- fiind principala sursa de venit. Dar se foloseau si alte tipuri de taxe. De exemplu, cand a fost construit tabernacolul, lui Moise i s-a spus sa stranga de la fiecare israelit"cate o jumatate de siclu de argint", drept contributie.
De mentionat ca in Vechiul Testament, zeciuiala se referea la impozitul prelevat din venit (nu din avere). In plus, acest impozit reprezenta sursa de venit pentru preoti. Colectarea lui se facea pe parcursul unui ciclu de trei ani. In primii doi ani zeciuiala se platea din veniturile obtinute din vanzarea de bunuri pe durata unui festival anual de la Ierusalim. In al treilea an, zeciuiala se platea din recolte, fiind destinata preotilor si celor care nu se puteau ingriji singuri.
In cazul Romaniei, organizarea finantelor de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial poate fi impartita in patru etape: feudalismul, care in cele trei provincii dureaza pana spre secolul al XVII-lea; un amestec de feudalism si cameralism (in maniera cameralismului german, vezi detalii in a doua jumatate a articolului) care tinde sa persiste chiar si dupa reforma fiscala introdusa prin Regulamentul Organic in secolul al XIX-lea; efortul de reformare in perioada de dupa Unirea din 1859 si pana la finalul secolului al XIX-lea; modernizarea finantelor publice de la inceputul secolului al XX-lea pana la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial.
La noi, de la formarea statelor pe teritoriul romanesc (secolul al IX-lea) si pana la Regulamentul Organic, am avut parte de un model feudal, similar cu cel al Romei antice. Principele nu acoperea din veniturile proprietatilor sale cheltuielile statului, ci transfera povara asupra contribuabililor.
Organizarea fiscalitatii era descentralizata, domnitorul lasand relatiile fiscale la nivelul satelor. Principalele impozite erau dijma, quinquagesima si birul.
Dijma a fost conceputa initial pe principiile cameralismului, neimpozitandu-se capitalul (pamantul si animalele de povara).
Quinquagesima era un impozit pe animale, platit in natura, care prevedea cu exactitate, pentru fiecare marime de turma si tip de septel, cate animale trebuiau cedate.
Birul a fost o dare stabilita de la inceput ca un impozit achitabil numai in moneda.
Primele bugete domnesti apar la finalul secolului al XVII-lea, in Moldova domnitorului Gheorghe Stefan Voda si in Valahia lui Constantin Brancoveanu.
- Reforma lui Brancoveanu
Brancoveanu este autorul unei reforme fiscale care a readus caracterul cameralist in finantele Valahiei. El a revenit la cheltuielile efectuate din veniturile generate prin exploatarea domeniilor de care dispunea ca principe, reducand in acelasi timp nivelul si numarul darilor pentru tarani. In plus, Brancoveanu a inlocuit colectarea haotica, neregulata si cu impozite multiple, cu o cisla organizata trimestrial.
Brancoveanu mai are un merit: introducerea de "deduceri fiscale" in cazul anumitor comunitati.
In cazul satelor de drum sau al celor plaiesesti, in schimbul platii la jumatate a obligatiilor, satul asigura prin efort propriu caii de olac, conace, mertice sau paza granitelor. Daca se dorea infiintarea unor sate prin "spargerea" unei comune, autoritatea centrala practica sistemul infiintarii sloboziilor - sate nou intemeiate, scutite (slobode) de impozit pentru o perioada variabila de la caz la caz (intre 1 si 10 ani). Astfel de sate erau numite in unele documente si sate de mila, locuitorii fiind numiti slobodnici sau slobozeni. Intemeierea de noi sate era dictata de motive strategice, demografice, economice, sociale sau fiscale si apartinea exclusiv principelui. O ultima categorie de sate sunt satele cu rumptoare. Sistemul rumptorii prevedea un impozit fix pe care satul, orasul sau breasla trebuia sa-l achite in patru rate (sferturi) celelalte biruri.
Satele cu rumptoare erau, intr-un fel, privilegiate fata de restul satelor de birnici dat fiind ca - desi suma de bani pe care trebuiau sa o achite era in mare masura aceeasi, faptul ca aceasta trebuia achitata la date fixe si mai ales siguranta ca, in afara de aceste patru sferturi, nu existau alte obligatii - avea darul de a linisti intr-un fel populatia. Fata de predecesorii sai, Brancoveanu a generalizat sistemul rumptorii la toate categoriile de contribuabili incepand cu 1 aprilie 1701.
Masura a fost luata ca urmare a cererilor otomane din ce in ce mai neasteptate si mai diverse dat fiind razboiul costisitor pe care Inalta Poarta il purta contra habsburgilor, Poloniei sau Rusiei. Sistemul ruptei a fost primit cu bucurie de catre contribuabili
- Mavrocordat centralizeaza colectarea taxelor
Constantin Mavrocordat reformeaza impozitarea din Moldova si Tara Romaneasca, scazand povara fiscala asupra taranilor prin scutirea boierimii de la plata impozitelor, respectiv prin instituirea platii functiilor ocupate de boieri in cadrul administratiei. In plus, el centralizeaza colectarea taxelor.
Caracterul cameralist al finantelor publice, imprimat de Brancoveanu si Mavrocordat, dispare in perioada fanariota. Veniturile din administrarea domeniilor principilor nu mai sunt utilizate pentru a scadea impozitarea taranilor. Totusi, fiscalitatea pastreaza caracterul centralizat introdus de Mavrocordat.
Regulamentul Organic a contribuit la simplificarea fiscalitatii si la scaderea poverii fiscale. Toate impozitele pe proprietate si pe productie, platite pana atunci de catre tarani si muncitori, sunt inlocuite cu un impozit direct, numit capitatie. Toti negustorii si meseriasii platesc un impozit direct numit patenta (echivalentul de astazi al impozitului forfetar), care inlocuieste impozitele de pana atunci. Aceste doua categorii sociale platesc si un impozit pe venit de 10 la suta asupra capitatiei, respectiv patentei. Taxele indirecte sunt reprezentate de monopolurile statului la care se adauga accizele pe tutun si alcool, respectiv taxele vamale. Lucrarile publice sunt realizate prin munca localnicilor, considerata o forma de impozitare.
- In perioada 1859-1914 povara fiscala era prea mare pentru ca existau numeroase impozite, iar colectarea privata dadea nastere la abuzuri
In perioada 1859-1914 povara fiscala era prea mare pentru ca existau numeroase impozite, iar colectarea privata dadea nastere la abuzuri.
Deficitul bugetar era cronic din cauza supraevaluarii veniturilor si subevaluarii cheltuielilor, asa cum e si azi.
In maniera liberalismului clasic, Ion Ghica propunea ca bugetele sa fie construite pornind de la nivelul efectiv al colectarii de venituri, respectiv prin respectarea "regulii de aur" a finantelor publice (nivelul investitiilor sa fie mai mare decat nivelul tintei de deficit bugetar).
Ion Ionescu de la Brad respinge si el impozitele indirecte, care conduc la cresterea preturilor produselor si formuleaza un set de canoane ale impozitarii (echitate, moderatie, regularitate, simplitate, eficienta). Ionescu de la Brad mai sustinea ca povara fiscala poate fi scazuta prin cresterea veniturilor din exploatarea eficienta a proprietatilor statului (paduri, mine de sare, zacaminte de fier, carbuni, asfalt).
Dimitrie Alexandru Sturdza insista la randul lui ca plata impozitului nu trebuie sa duca la scaderea capitalului contribuabilului.
- Dupa Unire, intre legile lui Titulescu si Vintila Bratianu
Doua evenimente de ordin politic au facut necesara regandirea finantelor publice din Romania dupa Unirea din 1918. In primul rand, reforma agricola trebuia finalizata. In al doilea rand, era necesara unificarea regimurilor fiscale diferite existente in regiunile care nu facusera parte din Romania.
Legea lui Titulescu din 1921 a reprezentat aducerea finantelor publice din Romania la nivelul standardelor epocii. Legea nu a fost aplicata din doua motive. In primul rand, contribuabilii aveau obligatia intocmirii a numeroase acte iar analfabetismul era inca o problema acuta, nemaivorbind de timpul extreme de scurt alocat implementarii reformei. In al doilea rand, modul de calcul al impozitelor datorate, din cauza multiplelor cote, reprezenta o provocare prea grea pentru multi contribuabili Reforma finantelor publice este facuta in 1923 prin intermediul legii initiata de Vintila Bratianu. Exista doar doua diferente intre cele doua legi, din punct de vedere al impozitarii directe. Numarul de impozite elementare scade de la sapte la sase, iar cotele de impozitare legiferate de Bratianu sunt mai mici. Scaderea numarului de impozite directe poate fi pusa pe seama ideilor liberale impartasite de Bratianu.
In ciuda acestei legi, Romania intra in incetare de plati la doi ani dupa adoptarea ei.
- Impozitele statului socialist
Principalele impozite si taxe percepute, in perioada economiei centralizate, in Romania, au fost:
- impozitul pe circulatia marfurilor datorat de organizatiile economice socialiste, care inlocuia fostul impozit pe circulatia produselor, introdus prin Legea nr. 2/1950.
Constituind principala sursa de finantare a bugetului de stat, impozitul pe circulatia marfurilor a detinut o pondere care a fluctuat intre 46,9%, in 1985, si 43,3%, in 1989, in totalul veniturilor. In totalul produsului intern brut pondera sa a fost relativ constanta, respectiv de 17,2% in 1985 si 18,9% in 1989.
- impozitul pe fondul total de retribuire, a inlocuit, in anul 1977, impozitul pe retributiile individuale.
In perioada 1985-1989, acesta a reprezentat a treia sursa de finantare a bugetului de stat, ponderea sa fiind de 15%, in anul 1985 si, respectiv, de 18,9%, in anul 1989. In totalul veniturilor bugetelor locale acesta a reprezentat 17%, in anul 1985 si, respectiv, 28,2%, in anul 1989. Ponderea in P.I.B. a acestui impozit a fost de 6,8% in anul 1985 si, respectiv, 7,4% in anul 1989.
Mai aveam: impozitul pe veniturile cooperatiei mestesugaresti si a cooperativelor de productie, achizitie si desfacere a marfurilor, impozitul agricol era datorat de cooperativele agricole , impozitul pe veniturile oamenilor de litere, arta si stiinta, impozitul pe veniturile liber-profesionistilor, meseriasilor si altor persoane,impozitul pe societatile mixte cu participare romana si straina, impozitul pe veniturile realizate de nerezidenti in Romania, alte impozite si taxe locale platite de persoanele fizice si unitatile economice.
Aceste impozite si taxe asigurau cea mai mare parte a veniturilor bugetului statului, alaturi de varsamintele din beneficiile unitatilor economice de stat. Bugetul statului, planul circulatiei monetare, planul de credite si planul valutar erau subordonate productiei planificate si industrializarii rapide, care trebuia sa asigure cresterea extensiva a economiei. Ratele scazute ale dobanzilor si politica salariilor mici generau supraevaluari ale beneficiilor nete ale agentilor economici, care erau preluate la buget. Firmele, in afara de realizarea planului, erau interesati de plata obligatiilor fata de stat si nu de eficienta sau de cresterea rentabilitatii. Evaziunea fiscala, cel putin la nivelul agentilor economici apartinand statului, nu exista.
- Cum au aparut impozitele?
Fiscalitatea din Pentateuh, sub forma zeciuielii, avea doua functii: de redistribuire, caracter al fiscalitatii care se pastreaza si astazi, respectiv de egalizare, pentru ca toti membrii societatii plateau pentru darul primit de la Dumnezeu.
Atat babilonienii cat si evreii credeau ca pamantul apartine Creatorului. Babilonienii nu impozitau pamantul, dreptul la proprietate privata fiind consfintit in Codul lui Hammurabi. Ideea prelevarii impozitului doar din venit, nu si din capital, a fost abandonata de politica fiscala de dupa secolul al XIX-lea.
Aristotel considera de pilda ca distribuirea beneficiilor in comunitate trebuie facuta proportional cu meritele fiecarui individ., considerand ca statul exista pentru ca trebuie sa raspunda nevoii de socializare a indivizilor si pentru a crea conditiile necesare obtinerii binelui comun.
Roma antica a recurs la o multime de impozite pentru a isi finanta extinderea teritoriala. Impozitul pe proprietatea terenurilor, capitatia si zeciuiala reprezentau principalele surse de venituri. Colectarea impozitelor a fost facuta prin scaderea poverii asupra cetatenilor romani, in dauna popoarelor cucerite.
Una dintre metodele cele mai utilizate de colectare a fost vanzarea dreptului de a strange impozite, sau cum am spune astazi externalizarea lor. Aceasta metoda de colectare este caracteristica statelor cu teritoriu extins si birocratie descentralizata, pastrandu-se pana in secolul al XVIII-lea.
Imparatul Diocletian a introdus doua inovatii. Prima a vizat construirea unui model de finante publice care punea fata in fata veniturile si cheltuielile publice, avand ca punct de pornire cheltuielile. Este dealtfel si prima incercare de a scrie un buget. In acest exercitiu, marimea impozitelor era calculata (in urma unui recensamant al populatiei, cladirilor, animalelor si productiei mestesugaresti) astfel incat rezultatul sa fie un buget echilibrat.
A doua inovatie a fost incredintarea colectarii impozitelor clasei de mijloc. Membrii acesteia s-au constituit in asociatii profesionale (viitoarele bresle medievale), cu scopul de a isi apara interesele fata de cei care se sustrageau de la plata impozitelor.
In momentul in care crestinismul a devenit religie oficiala a Imperiului Roman, treaba se schimba. Orice plata ceruta de conducatori este justificata si trebuie acceptata ca atare!
Biserica intervine prin vocea Sf. Ioan Gura de Aur, care aduce si un argument de microeconomie in ceea ce priveste necesitatea impozitului. El sustine ca impozitul reprezinta costul de oportunitate al timpului pe care dregatorii nu il pot dedica propriilor lor probleme. Notam in treacat ca azi, Biserica este scutita de la plata taxelor in mai multe tari, printre care si in Romania.
Vine apoi Sf. Augustin care adauga obligativitatii impozitului si o putere morala, derivata din cea pe care o aveau guvernantii in calitatea lor de reprezentanti ai lui Dumnezeu. Sf. Augustin, incercand sa includa ideile lui Aristotel si Platon in teologia crestina, construieste doua lumi: cea a ordinii perfecte, in care cel inferior se supune celui superior (cetatea lui Dumnezeu) sau Biserica, respectiv cea a pacatului omenesc, care aspira la ordinea divina. Progresul catre ordinea divina este posibil doar daca recunoasterea pacatelor se face prin supunere fata de guvernantii intelepti, purtatori ai mesajului divin.
- Fiscalitatea in Bizant este descentralizata si numarul impozitelor este limitat
Fiscalitatea in Bizant este descentralizata si numarul impozitelor este limitat. Principiul care sta la baza organizarii statului este cel al "simfoniei", care presupune ca Biserica si Imparatul lucreaza impreuna, dar fara sa se subordoneze unul celuilalt, pentru realizarea binelui general. Politica de descurajare a conflictelor militare a evitat transformarea cheltuielilor de razboi in principala sursa de diversificare a impozitelor. Aceasta trasatura a fost preluata in politica fiscala a Sfantului Imperiu Roman, precum si a cameralismului.
Reconstruirea puterii politice dupa caderea Romei s-a bazat pe sistemul feudal. Structura feudala viza instituirea unui sistem militar cu armata permanenta si disciplinata care se supunea unui singur senior si nu se mai razboia pentru pamant. Relatiile de vasalitate au in vedere sedentarizarea populatiei, introducerea in productia agricola a unei suprafete de pamant in crestere, respectiv dezvoltarea productiei de pe latifundii. Fiscalitatea a suferit cateva mutatii in sistemul feudal.
Regii au impus vasalilor colectarea unor impozite "extraordinare" destinate strict apararii, care s-au permanentizat. Dreptul de a colecta impozite a devenit din suveran senioral, regele transferand catre vasal dreptul de a pretinde plata impozitelor pe durata asediilor. Controlul asupra productiei de moneda a devenit principala sursa de venituri pentru rege, avand in vedere abundenta metalului pretios si colectarea mai usoara a impozitelor in bani.
- Adam Smith identifica patru functii legitime ale statului care trebuiau finantate din impozite: aparare, justitie, accesul universal la educatie si "drumuri bune"
Fiscalitatea avea trei caracteristici la mijlocul perioadei medievale. La finalul secolului al X-lea in vestul Europei era stabilita o legatura intre suveran si obligatia supusilor de a plati impozite, iar metoda platii impozitelor in moneda se consolida. Administrarea banilor se facea inlauntrul administratiei regale pana la sfarsitul secolului al XI-lea. Aceasta institutie, numita "kammera", calatorea impreuna cu regele. In secolul al XII-lea au fost infiintate primele trezorerii datorita predominantei platii impozitelor in moneda.
In viziunea cameralismului, statul trebuie sa faca investitiile, necesare pentru binele tuturor, pentru ca el reprezinta efortul comun. Resursele necesare pentru finantarea acestor investitii nu trebuie sa derive din impozitarea cetatenilor, ci din veniturile generate de proprietatile statului.
Adam Smith identifica la vremea lui doar patru functii legitime ale statului, care trebuiau finantate din impozite: aparare, justitie, accesul universal la educatie si "drumuri bune".
Smith agrea doar doua tipuri de impozite (pe bunurile de lux si pe valoarea anuala rezultata din detinerea unei suprafete de pamant) si respingea celelalte impozite practicate (accizele, taxele vamale, impozitul pe profit) fie pentru ca aveau costuri prea mari de colectare, ca in cazul accizelor, fie pentru ca reprezentau tot atatea motive pentru descurajarea productiei, ca in cazul impozitului pe profit. Smith s-a opus taxelor vamale pentru ca distorsionau comertul, din cauza ca reduceau consumul si conduceau la cresterea contrabandei. El a criticat impozitele pe salarii si profit pentru ca deturnau resursele de la activitati creatoare de valoare.
- Uniunea Europeana contine o contradictie din punctul de vedere al modelului finantelor publice
Uniunea Europeana contine o contradictie din punctul de vedere al modelului finantelor publice utilizate de statele membre: daca binele comun al cetatenilor din acest teritoriu este reprezentat si realizat la nivel de Uniune, atunci politicile trebuie centralizate, asa cum s-a intamplat cu politica monetara in zona euro; daca binele comun este reprezentat de statul national si se realizeaza pe acest palier, atunci politicile trebuie sa ramana la acest nivel.
Construirea unui model de finante publice la nivelul Uniunii Europene se loveste cel putin de doua obstacole. In primul rand, definirea suveranitatii este dificila. Conceptiile realista, constructivista, neo-realista sau cea rezultata din jurisprudenta Curtii Europene de Justitie nu ofera solutii adecvate. In al doilea rand, nu este clar care ar putea fi sursele de venituri pentru acest sistem fiscal.
Realizarea Uniunii fiscale, ca materializare a modelului de finante publice, ar trebui sa rezolve problema veniturilor, prin instituirea de impozite directe asupra domeniilor care privesc dezvoltarea sustenabila a Uniunii (resurse neregenerabile, avutie culturala). In domeniul cheltuielilor, principiul subsidiaritatii ar trebui sa imparta competentele intre nivelul local (in ceea ce priveste capitalul uman - sanatate, educatie) si cel supranational (cu privire la infrastructuri - comunicatie, transport, energie, mediu). Principalele impedimente in divizarea cheltuielilor publice sunt legate de serviciul datoriei publice, pilonul public de pensii, respectiv asigurarile de sanatate si somaj.
Ca sursa principala am utilizat lucrarea Amaliei Fugaru - Modele de politica fiscala. Sustenabilitatea modelului continental european de politica fiscala
Lista celorlalte surse utilizate:
documente
(19 Apr 2017) DOC, 53KB
0
1
