Un banc clasic se intreaba care e asemanarea intre un inginer si un caine, raspunsul fiind ca ambii au privire inteligenta dar nu pot sa se exprime. Politica economica a guvernului Boc ar avea justificari, ba chiar si merite, insa titularul postului de premier este incapabil sa le explice. Iata trei exemple.

1. “Contributia de solidaritate” - Guvernul intentioneaza sa taxeze cu pana la 90% salariile bugetarilor care depasesc salariul sefului statului, adica un prag de ~8000 de lei, sumele urmand sa mearga la un fond pentru sprijinirea celor cu salarii mici. Masura a fost criticata de colegul Khris, si nu numai, pentru ca ar fi socialista (unii au numit-o chiar comunista) si pentru ca ar face ca performerii din functiile respective, citez, “fie sa accepte spagi mai multe pentru a compensa scaderea veniturilor, fie sa plece in mediul privat.” Argumentul este extrem de subred. Daca un demnitar e dispus sa ia spaga atunci nu doar ca o va lua la salariu de 10.000 la fel ca la cel de 8.000 de lei, dar ma intreb de ce am dori sa-l tinem in sistem oricum? Iar in ce priveste migrarea specialistilor, avem un caz limpede de teorie ucisa sec de practica. Posturile bugetare platite cu peste 2.000 de euro sunt in general de conducere. Acestea sunt inchise competitiei si acum, mai mult, sunt rezervate clientelei politice. E deplasat sa crezi ca taxarea asta va face ca posturi ravnite si rezervate pentru politicieni sa devina neinteresante si pentru specialisti. In fine, masura este de fapt menita sa restranga cheltuielile bugetare, e ciudat sa fie numita “socialista” o masura prin care statul e mai econom.

Dar, chiar daca nu e socialista in fond, asa a fost prezentata de guvern, si asa ar putea sa devina. Dl Boc ar fi putut spune pur si simplu ca statul nu-si poate permite salarii foarte mari de vreme ce povara pe contribuabili este si asa destul de apasatoare, ca e masura de economisire a banului public. In loc de asta prim-ministrul a insistat ca nu e o taxa ci e o “contributie de solidaritate”! Problema reala a acestei masuri, cu aceasta justificare, este ca e o panta alunecoasa, ca sa parafrazez o expresie. Cineva (sa zicem, Ion Iliescu) s-ar putea intreba pe buna dreptate: de ce sa se solidarizeze doar cei platiti de stat, de ce nu si cei din mediul privat? Apoi, de ce, odata ce am facut o exceptie de la cota unica de 16%, nu am putea face altele?

2. “Impozitul forfetar” - Toate firmele, mai mari si mai micro, ar urma sa aiba un nivel minim de impozitare. A aparut in presa justificarea economica a acestei masuri, pasager si formulata mai degraba criptic: “guvernul vrea sa elimine comportamentul free rider al firmelor”. Termenii englezesti poate ca suna bine, dar e ridicol sa crezi ca poti folosi cu succes o metafora in alta limba ca sa explici o astfel de masura celor afectati de ea. Oricum, explicatia asta macar sta in picioare. “Free rider” inseamna pasager care calatoreste pe gratis, dar in realitate niciun pasager nu calatoreste pe gratis, biletul lui este platit practic de ceilalti. Avem doua firme care ruleaza aceeasi suma, una raporteaza profit si plateste statului o parte din el, cealalta raporteaza pierderi si e scutita. Statul ar putea incasa aceeasi suma impartind-o intre cele doua, in loc de asta contributia cade doar pe umerii primei firme. Nu spun ca asta justifica impozitul din punctul meu de vedere. Exista pareri pro si contra, in ce ma priveste sunt mai degraba contra, dar nu despre asta vorbim aici, ci despre justificarea reala a acestei masuri.

Or, dl Boc a decis probabil ca limbajul economic e prea complicat si face turul mass-media declarand ca masura e menita sa combata evaziunea fiscala. Si nu-l trage nimeni de maneca! Previzibil, imediat ce ditamai premierul a spus ca trebuie sa combata evaziunea fiscala, replica pertinenta a fost “pai s-atunci de ce-i taxati pe toti?” Or, problema este tocmai faptul ca NU vorbim de evaziune fiscala! Neutralizarea profitului, “punerea pe firma” – inclusiv a sotiei, cum comenteaza rautacios Manole de la Balonul imobiliar –, este perfect legala (ma rog, nu si in cazul sotiei). Statul nu ar avea practic cum sa distinga in lege intre cheltuieli justificate de afacere si cele menite sa neutralizeze profitul, n-ar avea cum sa identifice firmele folosite doar pentru a “calatori gratis” cand vine vorba de impozite. De unde si solutia unui impozit forfetar, un minim pentru toata lumea.

3. “Cumulul pensie salariu” - Daca in primul exemplu guvernul se rusina, din cine stie ce motive, sa admita ca trebuie sa-si restranga cheltuielile, in cazul acesta avem o masura de principiu abandonata in favoarea uneia justificata de nevoia de a economisi. Intentia initiala era sa se interzica cumulul salariu pensie. Asa cum am scris atunci, masura era justificata din principiu, restaurand noima pensiei de stat: ajutor solidar dat celor carora statul nu le mai poate cere sa munceasca. Prin urmare, daca statul angaja ulterior pensionari se afla in situatia de-a se contrazice singur. Daca principiul ar fi fost aplicat din 1990 poate ca acum sistemul nostru de pensii ar fi fost ceva mai sanatos. Oricum, ar fi fost bine si in 2009. Dar nu mai e cazul; confruntat cu proteste vehemente guvernul a abandonat principiul, preferand sa permita cumulul salariului cu pensia in limita sumei de 1700 de lei…

Guvernul Boc, asa cum era de asteptat, are o presa proasta. E criticat din directii opuse si pe temeiuri contradictorii, nu e bine daca incearca sa restranga cheltuielile bugetare, nu e bine daca mareste fiscalitatea, nu e bine daca scade salariile mari ale bugetarilor pentru ca e populist si pleaca specialistii, nu e bine daca scade salariile mici pentru ca e nebun si mor oamenii de foame si nu-si pot plati creditele samd. Nu e bine nicicum. Pe de alta parte, guvernul are o problema enorma de comunicare, o face rar si cand o face o face confuz sau de-a dreptul gresit. Iar daca ar fi inteligent dl Boc ar trebui sa lase ministrii cu ceva cunostinte din domeniul economic sa exprime punctul de vedere al guvernului in aceste privinte.

CIteste si comenteaza pe Inventarul Stricaciunilor Politice.