Introducere
Recuperarea creantelor se poate dovedi a fi un proces dificil aproape pentru orice afacere, indiferent de domeniul de activitate; insa, pe langa nelinistile produse de sistemul juridic roman, precum si pe langa lipsa unei intelegeri adecvate a protectiei juridice acordate creditorilor in baza legilor in vigoare, a face afaceri si, mai mult, a avea creante in Romania devine mult prea intimidant pentru cele mai multe societati – in special in vremuri tulburi din punct de vedere economic. Din fericire, sistemul juridic romanesc ofera un cadru ce instituie proceduri urgente privind recuperarea creantelor de catre creditori, iar prezentul articol descrie tocmai instrumentele juridice aflate la dispozitia creditorilor pentru recuperarea creantelor lor.
Proceduri diferite privind recuperarea creantelor
Potrivit legii romane, in cazul in care un debitor nu si-a platit datoria pana la data scadenta, creditorul sau poate initia o procedura in fata instantei pentru recuperarea creantei sale, in termenul de prescriptie de trei ani. In plus, desigur, creditorii pot utiliza si prevederile stabilite de Legea 85/2006 (“Legea Insolventei”), acolo unde acestea sunt aplicabile.
Incepand din octombrie 2007, cand a intrat in vigoare Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 119/2007 (“OUG 119”), ca parte a responsabilitatilor asumate de Romania in procesul de integrare in Uniunea Europeana, coexista doua proceduri urgente privind recuperarea creantelor – procedura somatiei de plata, stabilita prin Ordonanta Guvernului nr.5/2001, si procedura ordonantei de plata, stabilita prin OUG 119. In functie de cazul lor concret, creditorii pot opta pentru oricare dintre cele doua procedure urgente, dar pot, de asemenea, utiliza si procedura generala prevazuta de Codul de procedura civila, care necesita insa mai mult timp pentru o implementare integrala.
Somatia de plata si ordonanta de plata
In cazul in care creditorul detine informatii suficiente privind solvabilitatea debitorului sau, iar creanta sa este atestata prin inscrisuri, atunci cea mai buna optiune pentru creditor este sa utilizeze una dintre cele doua procedure urgente. Atat procedura somatiei, cat si cea a ordonantei de plata se refera la creante certe, lichide si exigibile. O creanta este certa, atunci cand existenta sa este dincolo de indoiala; este lichida, atunci cand cuantumul sau este determinat sau determinabil; si este exigibila, atunci cand a devenit scadenta.
Procedura somatiei este o procedura speciala si urgenta, ce poate fi utilizata numai pentru recuperarea creantelor reprezentand sume de bani, rezultand din contracte sau din alte inscrisuri, semnate de ambele parti. Ordonanta de plata detine o arie mai restransa de aplicare, in sensul ca ea reglementeaza recuperarea creantelor reprezentand sume de bani, ce decurg din contracte comerciale, definite drept acele contracte incheiate intre comercianti, ori intre comercianti si autoritati contractante.
In timp ce, in procedura somatiei de plata, facturile semnate de debitor reprezinta dovada de baza utilizata in fata instantei, procedura ordonantei de plata permite o mai mare flexibilitate in ceea ce priveste furnizarea dovezilor in instanta. Astfel, un creditor ce utilizeaza aceasta procedura poate depune cu success, pe langa facturi, si alte documente care sa ateste creanta sa fata de debitor, cum ar fi corespondenta cu acesta.
Acesta este un aspect important in aceasta procedura, ce transforma ordonanta de plata intr-o procedura mai avantajoasa pentru creditori, comparativ cu somatia de plata.
Un alt avantaj al ordonantei de plata este faptul ca, in cadrul acestei proceduri, debitorul isi poate recunoaste partial datoria, in timp ce procedura somatiei nu permite o asemenea recunoastere partiala. Astfel, judecatorul poarte emite o decizie in acest sens, iar creditorul isi va putea recupera o parte a creantei sale, in timp ce, pentru restul creantei pretinse, poate introduce o cerere in instanta in temeiul procedurii generale prevazute de Codul de procedura civila.
Procedura generala
Potrivit Codului de procedura civila, care instituie procedura generala privind recuperarea creantelor, inainte de initierea unei actiuni in instanta, creditorul trebuie sa incerce sa solutioneze problema in mod amiabil cu debitorul. In acest sens, creditorul trebuie sa comunice o notificare scrisa debitorului, prin care sa-l invite in scopul solutionarii amiable a problemei. Notificarea trebuie sa includa, drept anexe, toate documentele ce atesta creanta creditorului, si trebuie transmisa cu cel putin 15 zile inainte de data propusa pentru intalnire. Daca partile reusesc sa rezolve problema in mod amiabil, atunci debitorul va plati suma datorata si nicio actiune nu va mai fi introdusa in instanta.
Insa, in cazul in care partile nu ajung la o intelegere, sau daca partile ajung la o intelegere, pe care debitorul o incalca, atunci creditorul poate introduce o actiune in instanta, la care va anexa toate documentele ce atesta faptul ca partile au incercat sa solutioneze problema amiabil inainte de introducerea respectivei actiuni. In lipsa unor asemenea dovezi, actiunea va fi respinsa de instanta.
La fel ca si in cazul procedurilor somatiei si ordonantei de plata, instanta competenta in cadrul procedurii generale este judecatoria sau tribunalul, in functie de cuantumul creantei ce face obiectul litigiului.
Avantajele si dezavantajele principale intre procedura generala si procedurile urgente
Un avantaj al procedurilor urgente este faptul ca taxa de timbru ce trebuie platita de creditori are un cuantum de doar 39 lei, reprezentand echivalentul a aproximativ 10 euro, in timp ce, in cazul procedurii generale, creditorii trebuie sa plateasca o taxa de timbru avand un cuantum ce reprezinta un anumit procent din cuantumul creantei si, in consecinta, cu cat este mai mare cuantumul creantei, cu atat mai mare va fi si taxa de timbru pe care creditorul va trebui sa o plateasca.
Cel mai mare avantaj al procedurilor urgente este tocmai acest caracter urgent, ce permite judecatorului in cauza sa dea o solutie intr-un termen de aproximativ 2-3 luni – textul OUG 119 solicita instantei sa dea o solutie in 90 de zile. In plus, procedurile urgente nu solicita partilor sa incerce solutionarea amiabila a chestiunii, ceea ce scurteaza intregul proces.
Pe scurt, dezavantajele procedurii generale sunt reprezentate de cuantumul ridicat al taxei de timbru si de durata intregii proceduri (prima instanta, apel si recurs), ceea ce face ca un asemenea proces sa dureze uneori 2-3 ani inainte ca instanta sa dea o decizie definitiva si irevocabila. Pe de alta parte, procedura generala ar trebui utilizata, in locul somatiei ori ordonantei de plata, atunci cand creditorii au nevoie de mai mult decat inscrisuri pentru a-si dovedi creanta (de exemplu, depozitii ale martorilor ori ale expertilor). Totusi, atunci cand exista dovezi suficiente privind faptul ca respectiva creanta este certa, lichida si exigibila, creditorii pot recurge la una dintre cele doua proceduri urgente, in locul procedurii generale greoaie si indelungate, prevazute de codul de procedura civila.
Procedura insolventei
Statisticile arata ca in anul 2008 au fost introduse in instanta intre 12.000-14.000 de cereri de insolventa, iar prognoza pe anul 2009 estimeaza ca numarul acestor cereri se va dubla. Intr-adevar, creditorii recurg mult prea des la procedura insolventei, chiar si atunci cand nu detin informatii suficiente privind insolvabilitatea debitorilor lor, unicul lor scop fiind acela de a pune presiune pe debitori, astfel incat acestia sa-si achite datoriile. Din pacate, in cele din urma, aceasta strategie se intoarce deseori impotriva lor.
Creditorii indreptatiti sa solicite deschiderea procedurii insolventei
Legea Insolventei impune conditii permisive pentru creditorii ce intentioneaza sa introduca cereri de insolventa impotriva debitorilor lor. Acestea se refera la existenta unei creante certe, lichide si exigibile, mai veche de 30 de zile, si avand o valoare ce depaseste pragul de 10.000 de lei, in cazurile obisnuite, si pragul reprezentat de sase salarii medii pe economie, pentru salariati. Salariul mediu pe economie stabilit pentru 2008 a fost de aproximativ 350 euro.
Odata indeplinite aceste conditii ce privesc creantele, creditorul poate introduce cererea de insolventa in fata instantei. Legea Insolventei nu solicita creditorului sa demonstreze insolvabilitatea debitorului sau, ceea ce face ca initierea procedurii insolventei sa fie destul de simpla. Totusi, la solicitarea debitorului, judecatorul sindic il poate obliga pe creditor sa faca un depozit ce reprezinta maxim 10% din valoarea creantei. Un asemenea depozit va fi returnat creditorului, in cazul in care cererea sa de insolventa este admisa, sau poate fi utilizat pentru a acoperi pierderile suferite de debitor, in cazul in care cererea creditorului este respinsa.
Initierea procedurii
Atunci cand este introdusa o cerere de insolventa, debitorul poate solicita instantei aprobarea unui plan potrivit caruia debitorul sa se poata reorganiza, intr-un efort de a-si plati datoriile. Judecatorul poate confirma sau respinge acest plan. Daca judecatorul considera ca cererea creditorului sau a debitorului este temeinica, daca debitorul nu propune un plan de reorganizare, sau daca un asemenea plan de reorganizare este respins, atunci judecatorul va deschide procedura insolventei si va desemna un administrator judiciar, pentru debitorul persoana juridica.
Consecintele principale ale deschiderii procedurii insolventei sunt: suspendarea termenului de prescriptie pentru toate creantele creditorilor; faptul ca nicio penalitate ori dobanda nu se poate adauga creantelor dupa deschiderea procedurii insolventei; debitorul nu isi mai poate administra activitatea, aceasta fiind incredintata administratorului judiciar, desemnat de catre judecatorul sindic. Debitorul trebuie sa depuna toate informatiile si documentele ce atesta situatia societatii, precum bilant, lista a creditorilor, lista a activelor, a conturilor si bancilor utilizate de debitor, precum si orice alte asemenea informatii, catre administratorul judiciar.
Efectele deschiderii procedurii insolventei asupra altor litigii
Incepand cu data initierii acestei proceduri, toate actiunile judiciare ori extrajudiciare privind satisfacerea creantelor impotriva debitorului sau impotriva activelor sale sunt suspendate. Decizia privind deschiderea procedurii trebuie comunicata tuturor instantelor in jurisdictia carora se afla sediul debitorului, asa cum este acesta inregistrat la registrul comertului, precum si tuturor bancilor la care debitorul detine conturi deschise. Mai mult, dupa deschiderea procedurii, administratorul judiciar trebuie sa-i notifice pe toti creditorii care sunt inregistrati in documentele contabile ale debitorului si sa-i informeze pe acestia in legatura cu termenele pana la care ei trebuie sa-si inregistreze propriile creante impotriva debitorului in fata instantei.
Efecte asupra actelor incheiate de debitor
Toate actele si corespondenta emise de debitor, de administratorul judiciar oride lichidator trebuie sa includa, in limbile romana, engleza si franceza, urmatoarea expresie: “in insolventa”, “in insolvency”, “en procédure collective”. Judecatorul sindic poate decide ca administrarea debitorului sa nu mai fie efectuata de catre debitorul insusi, ci de catre administratorul judiciar, care poate sa solicite judecatorului anularea actelor incheiate de debitor, daca acestea au fost incheiate in frauda drepturilor creditorilor intr-o perioada de 3 ani anterioara datei la care a fost initiata procedura insolventei.
Riscuri privind deschiderea procedurii insolventei, in scopul recuperarii de creante
Asa cum este mentionat mai sus, unii creditori utilizeaza aceasta procedura a insolventei, chiar daca nu detin informatii suficiente privint insolvabilitatea debitorilor lor, insa doar in scopul de a-i determina pe acestia sa-si plateasca datoriile. Totusi, dupa o analiza temeinica a situatiei economice a debitorului, se poate dovedi in cele din urma ca debitorul se afla totusi in insolventa si este deci incapabil sa-si achite toate datoriile, existand astfel riscul pentru creditori ca acestia sa nu-si mai poata recupera creantele de la debitorii lor.
Astfel, dezavantajul major al procedurii insolventei este faptul ca sumele de bani colectate din vanzarea activelor debitorului sunt deseori insuficiente spre a acoperi creantele tuturor creditorilor. Administratorul judiciar va efectua un inventar al tuturor activelor debitorului si poate, in baza deciziei creditorilor aprobata de judecator, sa vanda aceste bunuri, iar incasarile rezultate vor fi distribuite creditorilor si vor fi utilizate spre a acoperi costurile determinate de aceasta procedura.
Legea Insolventei stabileste ordinea in care sunt satisfacute creantele creditorilor. De exemplu, sumele obtinute prin vanzarea activelor ce fac obiectul unor garantii vor fi achitate catre creditorii in favoarea carora respectivele garantii au fost constituite si, numai dupa satisfacerea acelor creante, sumele ramase, daca acestea mai exista, vor fi distribuite catre ceilalti creditori. De asemenea, creantele apartinand institutiilor publice ori creantele salariale au prioritate fata de cele ale altor creditori. Un alt dezavantaj este durata mare a procedurii insolventei, care poate fi si de cativa ani.
Creditorii ar trebui sa fie constienti de faptul ca Legea Insolventei nu a fost creata ca un instrument juridic in scopul recuperarii creantelor. Dimpotriva, o cerere de insolventa ar trebui introdusa in instanta numai atunci cand exista suficiente informatii privind incapacitatea debitorului de a plati creante certe, lichide si exigibile ale creditorilor sai. Creditorii ar trebui sa aiba in vedere faptul ca interesul lor direct este acela de a-si recupera creantele si, in cazul in care ei deschid procedura insolventei, aceasta poate obstructiona capacitatea debitorului de a-si continua activitatea si, in consecinta, poate face imposibila recuperarea creantelor de catre creditori.
Concluzii
Intr-o economie in rapida schimbare, in care blocarea resurselor financiare ale unei societati in incercari esuate de recuperare a creantelor pe cale amiabila inseamna de fapt blocarea intregii activitati a unei asemenea societati, cele doua proceduri urgente prevazute de legislatia romana instituie mecanisme rapide, in baza carora creditorii isi pot recupera creantele in mod eficient si efectiv. Astfel, creditorii sunt cei care trebuie sa efectueze alegerea adecvata intre procedurile diferite reglementate de legea romana, in baza circumstantelor ce particularizeaza cazul lor, dar si pe baza unor informatii corecte si a unei consilieri adecvate.
Articolul a fost publicat cu aprobarea:
Rubin Meyer Doru & Trandafir
SOCIETATE CIVILA DE AVOCATI / LAWYERS PROFESSIONAL CORPORATION
IN ASOCIERE CU / AFFILIATED WITH HERZFELD & RUBIN, P.C.
0
0
