Ionescu e antreprenor. Are o idee de afaceri in care crede si care ar putea da de lucru muncitorilor care sa o produca, dar si departamentului de vanzari care sa o vanda apoi utilizatorilor finali. Dar Ionescu nu are capital. Capitalul (banii, pe intelesul tuturor) sunt la Popescu, bancherul. Avem deja trei nivele ale societatii. Oamenii cu idei de afaceri (sau mai mult decat o simpla idee) si nevoie de bani, forta de munca ce ar putea fi angajata in proces si detinatorul de capital. Banii nu sunt insa niciodata acolo unde sunt necesari, ci sunt concentrati in banci, scrie Dan Popa pe blogul lui.

Ca sa ii utilizezi e nevoie de credit. Ionescu ar vrea un credit, dar dobanda pe care bancherul Popescu i-o cere, este peste posibilitati. Popescu vrea 15%, iar Ionescu ar vrea sa lucreze cu o marja de 10%, ca sa isi impuna produsul pe piata. Prin urmare, Ionescu nu mai ia banii de la Popescu. Daca i-ar lua, ar trebui sa isi vanda produsul mai scump si asta ar insemna fie sa nu poata si sa falimenteze, fie sa antreneze o crestere usoara a preturilor la produsul pe care vrea sa il fabrice ca sa ii poata rambursa dobanda lui Popescu, bancherul.

La randul lui, Popescu e lacom. Daca ii da banii lui Ionescu la un pret mai mic (la o dobanda mai mica) poate pierde alt plasament viitor care s-ar putea dovedi mai profitabil. De ce sa ii dau azi cu 10%, cand maine poate gasesc pe cineva care sa ii vrea cu 15%, se intreaba Popescu.

Ionescu isi face si el calculele. Ar putea da salarii mai mici muncitorilor, ca sa ii ramana lui mai mult si sa ii plateasca bancii dobanzile mari pe care i le cere. Dar daca ii da salariu mai mic, muncitorii fie vor munci mai prost, fie vor pleca la alt antreprenor.

In cele din urma, accepta creditul oferit de banca. Banca insa are si ea probleme cu Georgescu, care nu ii mai poate rambursa banii imprumutati si trebuie sa isi constituie un provizion. Ca sa isi „scoata” parleala, ii mareste dobanda lui Ionescu. In cele din urma, Ionescu da faliment. Ii da bancii cheile atelierului pus gaj pentru credit si pleaca in tarile cu dobanzi mai calde.

  • Paradigma banilor.

A,B si C au cate 150 euro in buzunar si decid sa se imprumute intre ei cu cate 150 euro. In urmatorul moment, fiecare dintre ei are tot cate 150 euro in buzunar, dar si creante de cate 150 euro asupra celuilalt.

In actuala formula de calcul, „masa lor monetara” se dubleaza. In termeni reali insa, nici vorba (vezi teoreticianul economist Schumpeter, care a scris foarte ok despre drama bogatiei reale si cea a bogatiei „negative”, adica datoriile). Numai in caz de criza inveti care e diferenta dintre aceste doua „bogatii”. Am mai scris despre asta. Atunci cand iei un credit, semnezi un contract prin care admiti ca ai o datorie la banca. E o dovada de onoare prin care te obligi sa iti rambursezi datoria. In acest moment, banca isi face calcule. Oare Ionescu imi va putea returna banii? Care e probabilitatea lui de default? Cat va mai valora promisiunea lui peste un an?

  • Cand promisiunile nu mai valoreaza doi bani

Criza subprime a demonstrat ca uneori, promisiunile nu valoreaza nimic. Cei care au luat bani de la banci desi nu erau calificati sa o faca, au obtinut casa, dar nu mai puteau plati ratele. Masa monetara M1 si M2 se duceau pe apa sambetei si toti se intrebau unde dispar banii? Banii lichizi erau imobilizati in cladiri, dar hartiile prin care oamenii isi recunosteau datoriile nu mai valorau nimic.

Eroarea de calcul? Nu poti aduna mere cu pere ca sa faci compot de struguri. Marul era real, para era doar pe hartie iar compotul de struguri nu se vedea nicaieri. Asa cum imi spunea un amic bun, asta este criza „banilor facuti cu mouse-ul”.

  • Banii pana la urma, sunt un bun substitut al trocului.

Inainte vreme, bogatia se masura prin numarul de sclavi pe care il aveai. Acum, dupa ce a trecut peste noi un Ev Mediu, o Revolutie Franceza, aristocratii au priceput ca nu neaparat sclavii iti aduc bogatia, ci si banii. Ca si banii (vezi Aristotel) reflecta tot o forma de dominatie care inlocuieste violenta sociala.

Pana la urma, vorba Guvernatorului Isarescu. Criza asta se va rezolva intr-un fel sau in altul. Economia se va regla. Important e sa dai de lucru oamenilor, ca ei sa poata produce. Probabil vom asista la o re-echilibrare a distributiei valorilor financiare. Pericolul consta in poteca ingusta prin care aceasta ajustare se face. Poate fi prin stanga (comunism) sau prin dreapta (nu vreau sa dau exemple aici).

  • De ce FMI e inutil?

Pentru ca impune un mijloc de schimb poate inadecvat. FMI lucreaza prin intermediul DST. Grefeaza o moneda pe un spatiu care poate nu e dispus sa il accepte. Cati dintre noi am accepta, in ipoteza dezastruoasa in care ne-am pierde o mana, sa ni se puna o alta mana de la o maimutza?

SUA si-a trecut in constitutie solidaritatea economica intre statele federale. Europa mai are putin de lucrat la acest capitol. Eurolandul (si mai ales Germania) vrea anumite reguli care functioneaza acolo, dar care in alte state nu au cum opera. Fiecare vrea sa isi vanda produsele peste tot si sa incaseze bani cat mai multi, dar nimeni nu vrea sa piarda. Toti vor excedent comercial, uitand ca economia asta e un joc cu suma nula. Ca sa vinzi ceva, altcineva trebuie sa cumpere. Nu pot fi toti exportatori net, ca sa citez din cineva. Iar Keynes stia asta. Hjalmar Schacht stia si el.

Nu asistam la o criza a capitalismului, ci la una a banilor. Iar in fata, avem un Carrefour, o rascruce. Stanga sau dreapta. Asta nu pricep unii functionari publici care se pierd in proteste inutile si degraba de pericole aducatoare. De asta nu am nicio compasiune pentru ei.

Postul a fost scris ca urmare a unui email primit in aceasta seara de la seful unei directii bancare dintr-o banca ce nu are treaba cu Romania.

Citeste integral si comenteaza pe blogul lui Dan Popa