Aversiunea fata de ambiguitate (cunoscuta si ca aversiunea fata de nesiguranta) descrie preferinta pentru riscuri cunoscute in fata riscurilor necunoscute. Potrivit paradoxului lui Ellsberg,oamenii prefera sa parieze pe o cutie cu 50 de bile rosii si 50 de bile albastre, decat pe una cu 100 de bile dar in care numarul de bile rosii sau albastre este necunoscut. Probabilitatea de a castiga la un pariu ramane neschimbata in ambele cazuri, insa oamenii prefera cu toate acestea sa parieze pe un scenariu familiar decat pe unul necunoscut.

Cercetatorii behavioristi au descoperit ca procesam nesiguranta cu privire la risc si la timp in mod asemanator. Aceasta inseamna ca nu gandim rational cand viitorul este nesigur, si cand anumite aspecte legate de timp (reintoarcerea la siguranta) sunt neclare.

Paradoxul valorii

Economiştii clasici n-au reuşit, de exemplu, să rezolve „paradoxul valorii”: faptul că pâinea, deşi extrem de utilă ca „suport al vieţii”, avea o valoare scăzută pe piaţă, pe când diamantele, un lux şi deci numai un moft, raportat la supravieţuirea omului, aveau o valoare foarte ridicată pe piaţă. O dată ce este clar că pâinea e mai utilă decât diamantele, de ce este ea atât de jos cotată pe piaţă? Din nefericire, deznădăjduiţi în faţa acestui paradox, economiştii au decis că valorile sunt fundamental scindate: pâinea, deşi superioară diamantelor ca „valoare de utilizare”, era, din cine ştie ce motiv, inferioară ca „valoare de schimb”. Plecând de la această scindare, generaţiile ulterioare de scriitori au denunţat economia de piaţă ca fiind responsabilă pentru greşeala tragică de a direcţiona resursele către „producţia pentru profit”, gândită în opoziţie cu mai benefica „producţie pentru utilizare”.

Paradoxul economisirii

John Maynard Keynes, cel care a revoluţionat gândirea economica a sec. al 20-lea, ne atenţiona despre paradoxul economiei în vremuri de recesiune şi criză economică înca de acum câteva deceni. (click pe titlu)

În opinia lui, în vreme de recesiune economică, tendinţa populaţiei care este angajată şi nu are datorii, este să economisească. Făcând acest lucru, ei secătuiesc economia de lichidul său vital, banii. Dacă banii sunt îngheţaţi în portofele, producţia nu mai este susţinută, implicit se pierd şi locurile de muncă, printre care şi a celor care ţin de bani bine strâns în tendinţa de economisire neproductivă.

Dilema Triffin

Economistul Robert Triffin a facut prima oara referire la ea în anii 1960. În momentul în care lumea s-a depărtat de standardul aurului, (fiecare monedă natională avea acoperire în aur), a fost nevoie de o monedă puternică a unei tări mari, care să servească drept monedă de rezervă pentru desfăsurarea comertului mondial. Însă, a pune la dispozitie propria monedă în scopuri internationale, însemnă ca tara respectivă să fie nevoită să cumpere permanent mai mult decât să vândă, (pentru a alimenta piata cu moneda respectivă), ceea ce duce la acumularea de deficite imense si, în consecintă, inevitabil, la o stare de faliment. În ultimii 50 de ani, SUA a reprezentat forta propulsatoare a economiei mondiale si se confruntă astăzi cu o stare apropiată unui faliment. SUA si-ar putea, poate, acoperi datoriile, făcând astfel ordine în propria structură economică si fiscală, însă acest lucru ar duce la o contractie a comertului global.

Paradoxul Saint Petersburg (Bernoulli)

Să presupunem că doi parteneri participă la un joc de aruncare a monedei în mod repetat. Primul partener primeşte $1 dacă apare pajura după prima aruncare, $2 dacă pajura apare prima dată numai la a doua aruncare, 4$ dacă pajura apare prima dată numai la a treia aruncare şi aşa mai departe…Suma care poate fi câştigată este infinită, chiar daca probabilitatea de castig scade.

Totuşi, în timp ce câştigul aşteptat este infinit, nu se poate presupune, cel puţin în mod intuitiv, că va dori cineva să plătească o sumă infinită pentru a intra în acest joc!

Venitul aşteptat reprezintă o măsură insuficientă a valorii unui joc. Soluţia lui Daniel Bernoulli avea la bază două idei care, de atunci, au revoluţionat gândirea economică:în primul rând el susţinea că valoarea pe care o persoană o dă unei acţiuni riscante nu este aceeaşi cu câştigul aşteptat al acesteia, ci, mai curând, cu utilitatea aşteptată a acesteia. în al doilea rând Bernoulli susţinea că utilitatea pe care oamenii o acordă unui câştig, nu este liniar dependentă de câştig, ci creşte cu o rată care se reduce – faimoasa idee a utilităţii marginale descrescânde (dacă adaug la averea cuiva un dolar, aceasta poate însemna mult pentru persoana respectivă dacă toată averea sa este de 5 dolari, dar înseamnă din ce în ce mai puţin cu cât averea sa este mai mare.

Paradoxul Easterlin

Paradoxul lui Easterlin se refera la faptul ca o crestere a PIB nu e insotita in mod necesar de o imbunatatire a nivelului de trai ( e legat si de paradoxul abundentei, asupra caruia ma voi opri cu o alta ocazie).

Ei bine, respectivul paradox l-a determinat pe Andrew Sharpe, seful Centrului de Studii asupra Standardelor Vietii din Canada sa calculeze un indicator similar PIB-ului care, in opinia sa, nu mai e reprezentativ pentru economia de azi.

Sharpe a „inventat” asadar Indicele Bunastarii Interioare Nete.

Paradoxul lui Leontief

Leontief a fost un detasat keynesian ce a exercitat o mare influenta asupra neokeynesistilor si neoricardianilor. In 1953 a descoperit ceea ce s-a numit “paradoxul lui Leontief”: ca exporturile Statelor Unite nu sunt “capital intensiv” ci “munca intensiva”, ceea ce contrazicea teoria clasica a comertului international.

Pentru a putea testa cât mai exact valabilitatea modelului Heckscher-Ohlin pe economia unei anumite ţări (Statele Unite ale Americii), folosind date statistice exacte privind comerţul exterior al ţării, Leontief a considerat situaţia în care aceasta şi-ar reduce simultan exporturile şi importurile cu un milion de dolari (SUA). Astfel, prin intermediul tabelei “input/output”, s-a putut determina ce cantitate de factor capital (K) şi cât factor muncă (L) ar putea să fie eliberaţi, în acest fel, din ramurile exportatoare şi, de asemenea, ce cantitate din aceşti factori de producţie ar trebui mobilizată pentru a produce pe plan intern bunurile, valorând respectivul milion de dolari, care nu ar mai fi importate. În acest scop, Leontief a luat în considerare produse pe care S.U.A. putea să le producă în interior.

În urma estimării cantităţilor de factori K şi L eliberate din ramurile exportatoare şi a celor cerute de înlocuirea importurilor prin producţia internă, s-a putut realiza o comparaţie între respectivele cantităţi de factori de producţie. Pentru că, pe bună dreptate, Statele Unite ale Americii era considerată o economie intensivă în capital, orice cercetător s-ar fi aşteptat ca valoarea raportului K/L, corespunzător factorilor de producţie eliberaţi prin reducerea exporturilor, să fie mai mare decât valoarea aceluiaşi raport, cerut de producţia internă din ramurile ce obţineau bunurile înlocuitoare ale importurilor. Ei bine, nu e asa.

Paradoxul Jevons

Progresul tehnologic care măreşte eficienţa utilizării unei resurse, paradoxal, nu scade consumul de resurse ci-l măreşte.

Adică, dacă fac maşini care consumă mult mai puţin, în loc să scad consumul de petrol îl măresc per total, după un timp. Pentru că progresul tehnologic se asociază cu ieftinirea şi deci cu creşterea cererii. În loc de 100 de maşini care consumă 50 de litri, am 10.000 care consumă 5. Dan Selaru a scris infinit mai bine decat as fi putut eu sa o fac

Paradoxul lui Allais

Arata cat de irational luam uneori decizii.

Citeste si comenteaza pe blogul lui Dan Popa.