Suveranitatea şi suzeranitatea definesc anumite situaţii în care se află un stat faţă de alte stat. Suveranitatea reprezintă o calitate a statului, constând în independenţa puterii de stat faţă de alte state, în dreptul de a-şi rezolva în mod liber problemele interne şi externe, fără vreun amestec din afară şi fără a încălca principiile dreptului internaţional. Suzeranitatea reprezintă dreptul unui stat asupra altui stat care are guvern propriu dar nu are autonomie completă.

Radu GolbanFoto: Arhiva personala

În contextul creşterii excesive a nivelului îndatorării externe se poate ajunge la situaţia în care, datorită pierderii autonomiei financiare, un stat, deşi suveran, este supus constrângerilor impuse de creditor (devenit suzeran). Deşi suzeranitatea, în definiţia sa de bază, defineşte dreptul unui stat faţă de alt stat, putem extrapola şi aprecia că, în societatea actuală, statul suzeran este substituit de diferite organisme supranaţionale. De exemplu, în virtutea acordului de finanţare semnat şi în mare parte derulat, FMI, UE, BM şi BERD, au devenit suzeranii României.

Istoria românilor nu este lipsită de astfel de experienţe (suzeranitatea impunându-se, de exemplu, în urma cuceririlor otomane). În prezent, la baza instaurării suzeranităţii nu mai stau cuceririle teritoriale (precum cuceririle otomane), ci cuceririle în planul înrobirilor de ordin financiar, în planul extinderii pieţelor de desfacere sau în planul dobândirii dreptului de exploatare a resurselor naturale. Aşa se explică instaurarea sistemului capitalist mondial, căruia i-au spus apoi imperialism, sau a grupărilor monopoliste cu caracter integraţionist.

• Nimeni nu ne-a obligat direct să ne îndatorăm

Constituţia României, chiar din primul articol, precizează că România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Din punct de vedere juridic, lucrurile par a fi bine definite (stat suveran şi independent); din punct de vedere practic, lucrurile par să se complice sub imperiul condiţionalităţilor impuse de diferite organisme supranaţionale la care România a devenit membră (NATO şi UE) dar şi sub imperiul condiţionalităţilor impuse de marii finanţatori externi (precum FMI). Indiferent de scopul urmărit, toate aceste condiţionalităţi s-au regăsit în formula stereotip România trebuie să….

În timp ce suveranitatea este reglementată prin cel mai reprezentativ act normativ al unui stat, suzeranitatea se câştigă, nefiind neapărat legiferată. Extrapolând, am putea spune că suzeranitatea (în varianta actuală) se instituie chiar cu acceptul ambelor părţi (dacă ne rezumăm la cazul României putem afirma că nimeni nu ne-a obligat direct să ne îndatorăm; cu alte cuvinte, circumstanţele ce au stat la baza deciziei de contractare de noi împrumuturi nu pot fi imputabile creditorului; în consecinţă, debitorul, de bună voie, consimte să-şi asume constrângerile impuse de creditor). În această nouă abordare, admitem că mijloacele de dobândire a suzeranităţii s-au perfecţionat în timp, unele au fost abandonate, iar altele au fost inventate.

Pentru a nu ne îndepărta prea mult de angajamentul iniţial asumat, ne vom rezuma la a puncta impactul supraîndatorării externe a României şi a identifica perspectivele în contextul semnării unui nou acord după încheierea actualului acord stand-by cu FMI, UE, BM şi BERD.

• un lucru este cert: a crescut gradul de îndatorare

Principalul indicator în baza căruia vom aprecia măsura în care România a devenit tributară creditorilor săi este datoria publică a ţării ca procent din PIB. Pentru a oferi o viziune de ansamblu privind evoluţia acestui indicator, punctăm următoarele aspecte:

- în perioada 2001-2004, ponderea datoriei publice în PIB a scăzut de la 31,4% la 22,5% (în condiţiile unei creşteri economice a perioade a cca. 5%);

- în perioada 2005-2008, ponderea datoriei publice în PIB a scăzut de la 22,5% la 21,3% (în condiţiile unei creşteri economice comparabile cu creşterea din perioada anterioară);

- în anul 2009, ponderea datoriei publice în PIB (la finele anului) a ajuns la 30% (în condiţiile unei contracţii economice de 7,1% din PIB);

- în anul 2010, ponderea datoriei publice în PIB a ajuns până la aproape 40% (în condiţiile unei creşteri negative de 1,9%).

Pentru a scoate în evidenţă rolul jucat de finanţatorii externi trebuie să mai punctăm că, în septembrie 2010, datoria externă totală a României era de 89,3 miliarde euro (75% din PIB), din care aproximativ 31% reprezenta datorie publică. Privită în structură, datoria externă era defalcată astfel:

- 17,3 miliarde euro datorie publică şi public garantată (inclusiv sumele primite de la FMI şi UE şi direcţionate către Ministerul Finanţelor Publice; valoarea înregistrată este cu 70% mai mare decât cea înregistrată în anul 2004);

- 37,7 miliarde euro datorie privată (în creştere cu 380% faţă de anul 2004); din totalul datoriei private, 15 miliarde euro reprezintă datoria externă a băncilor;

- 7,7 miliarde euro depozite ale nerezidenţilor;

- 17,6 miliarde euro datorie pe termen scurt;

- 9 miliarde de euro contractaţi de la FMI şi care au intrat în conturile BNR.

Suntem de acord că judecarea evoluţiei celor doi indicatori (ponderea datoriei publice în PIB şi ponderea datoriei externe în PIB) nu trebuie să se facă în mod steril, ci coroborând principalii indicatori macroeconomici care pot justifica circumstanţele. Însă, chiar şi aşa, un lucru este cert: a crescut gradul de îndatorare.

Conform criteriilor de convergenţă, ponderea datoriei publice în PIB nu trebuie să depăşească 60 de procente; în cazul în care o ţară depăşeşte acest nivel, ţara respectivă trebuie să dovedească faptul că are o tendinţă stabilă de decelerare a ponderii datoriei publice. România îndeplineşte încă acest criteriu, dar dinamica este destul de îngrijorătoare.

Judecând prin prisma criteriului de convergenţă menţionat, România mai are încă posibilitatea de a continua să se îndatoreze (aceasta probabil fiind şi raţiunea intenţiei semnării unui nou acord stand-by). Mai mult, având ca exemple Italia, Belgia sau Grecia (ţări în care datoria publică depăşeşte PIB, indicatorul menţionat fiind mai mare de 100%), putem spune că, dincolo de temerile noastre, dar intuind deciziile guvernanţilor (pe planul pregătirilor pentru viitoarele alegeri), perspectivele nu par a fi deloc îmbucurătoare.

Spunem aceasta deoarece estimările arată că România, la finele anului 2014, va ajunge la o datorie publică externă de circa 60% din PIB. Firesc, cei ce conştientizează pericolul către care se tinde, judecând prin prisma suportabilităţii actualelor constrângeri, simţind la propriu tăişul austerităţii, nu pot decât să se mai întrebe cum va arăta România în acest scenariu cenuşiu.

Dacă în prezent marii finanţatori externi se rezumă doar la acţiuni care să faciliteze recuperarea fondurilor doar pe seama bugetului general consolidat, în perspectivă, este posibil ca aceşti creditori să exploateze direct şi în nume propriu bunuri aparţinând domeniului public (românesc).

• O vorbă veche spune că dacă viitorul nu-ţi surâde, atunci consolează-te cu trecutul

Şi astfel ne întoarcem la manualele de istorie şi citim: … întâmpinând rezistenţa dârză a Ţărilor Române în faţa cuceririlor otomane şi conştientizând incapacitatea de a le supune prin forţă, sultanii au recurs la cunoscuta practică de subminare treptată a capacitaţilor militare şi economice ale acestora. Printre acţiunile care se încadrau în această tactică de expansiune un loc deosebit revenea cuceririlor punctelor strategice ale Ţărilor Române şi trecerea lor sub administrarea directă turcească. O atenţie deosebită se acorda cetăţilor în care se amplasau garnizoane turceşti, pământurile din jurul lor fiind incluse în unităţi administrativ-teritoriale după tipul celor din Imperiul Otoman.

În final, dacă mai este cazul, ne mai putem întreba prin ce se pot diferenţia foştii şi actualii suzerani. Primii ne-au înrobit cu sabia, actualii ne-au „ajutat” să ne înrobim prin îndatorare; privind din interior nu putem decât să ne deplângem incapacitatea de a găsi alternative mai avantajoase, privind din exterior – din perspectiva marilor finanţatori externi – ne rezumăm doar la a menţiona zicala machiavellică „scopul scuză mijloacele”.