Primul job in care a trebuit sa intru in contact cu lumea “exterioara” a fost de vanzator publicitate la Radio Brasov. La inceput mi s-a parut fascinant ca aveam carti de vizita si ca la intalniri, ma prezentam oferindu-mi cartea de vizita, ba mai mult, primeam o alta carte de vizita in schimb. La vre-un an dupa ce am inceput in munca de vanzator, aveam deja o colectie importanta de carti de vizita pe care incepusem sa mi le aranjez in diverse agende si clasoare.
Cu timpul si cu cresterea semnificativa a numarului de persoane cu care intram in contact, singura metoda viabila de a avea toate aceste informatii de contact la indemana a fost sa ma indrept catre tehnologie. Asa se face ca astazi am un “rolodex online” de contacte care numara … multe persoane. Cu unii nu am mai vorbit de multa vreme, pe altii nu mai vreau sa ii vad … deh, se intampla, dar ce ma bucura cel mai tare este ca de fiecare data cand imi trebuie un numar de telefon sau o adresa de mail o am la indemana.
In ultimii ani, retelele sociale si site-urile de business networking au crescut intr-un ritm ametitor. In timp mi-a facut conturi la unele dintre ele, si pe parcursul procesului de inregistrare am ajuns la punctul in care mi se cerea sa-mi adaug prietenii, sau sa trimit invitatii celor pe care ii cunosc.
Puterea pe care o au retelele sociale si site-urile de business networking o poti utiliza la adevarata ei valoare numai daca ai o retea care a atins o masa critica. De ex. pe LinkedIn, degeaba ai un cont si 10 persoane in retea. Nu iti foloseste la nimic. Oricum pe cei 10 ii cunosti foarte bine, si poti comunica oricand cu ei in mod direct. Nu iti trebuie LinkedIn. Cand ajungi insa la un numar mai ridicat de contacte, incepi sa vezi beneficiile de a fi "conectat” cu lumea.
Se zice ca toti oamenii de pe aceasta planeta sunt "conectati” intre ei la nivelul 6. Acest principiu se numeste "Six degrees of Separation”
Asta inseamna ca prin intermediul prietenului prietenei fratelui vecinului cumnatului verisorului colegului meu de scoala eu as putea ajunge la orice persoana de pe lumea asta, incepand cu Bill Gates sau Larry Page si terminand cu George Bush sau Bill Clinton. Exista chiar si o aplicatie Facebook care verifica acest principiu, si anume la ce distanta te aflii tu, ca utilizator de Facebook fata de dezvoltatorul aplicatiei. De exemplu eu sunt la 5 persoane distanta de Karl Bunyan, dezvoltatorul acestei aplicatii.
Pentru a te ajuta in "munca” de a-ti cladi reteaua, site-urile sociale au introdus un serviciu prin care ei se conecteaza la contul sau conturile tale de webmail si cauta automat printre persoanele carora le-ai scris sau care ti-au scris pentru a identifica care dintre ei sunt deja membrii, dupa care iti afiseaza o lista cu cei care au deja un cont pe respectiva retea. Destul de simpatic.
Aici apare problema si intrebarea de baza. Cine detine in fapt toata baza de date pe care tu te-ai chinuit mult sa ti-o cladesti? Gigantii web sustin fara a clipi ca utilizatorul este intotdeauna proprietarul acestor contacte, si ca intotdeauna poti sa exporti contactele aflate in conturile de Gmail sau Yahoo mail. Singurul care "pe fata” zice una si in fapt face altceva este Microsoft.
Incepand din vara trecuta, Microsoft a inceput sa trimita scrisori "de amenintare” companiilor web nou lansate si care ofera utilizatorilor posibilitatea de a se conecta la Hotmail pentru a importa lista de contacte, cerandu-le sa renunte al asemenea practici. Cu toate astea, tot Microsoft ofera si o "alternativa” … care sustine ca poate permite site-urilor externe sa accesez Hotmail numai daca acestia agreaza sa ofere platforma MSN Messenger clientilor lor, platind o modica suma de 25 centi per utilizator pe an. Evident se ofera si posibilitatea de a elimina complet "taxa”, daca site-ul accepta ca MSN Messenger sa fie furnizor exclusiv de astfeld e servicii.
Microsoft sustine ca singurul motiv pentru care a introdus asemenea limitari este protectia persoanei si a informatiilor personale, cu toate astea miscarea MSN dovedeste odata in plus de ce Google este leader de piata la multe capitole in timp ce Microsoft nu.
Intr-o incercare de a crea un standard si a implementa o metoda simpla de a "porta” datele pe care le colectam si stocam online ca utilizatori, o serie de companii printre care se numara nume rasunatoare precum Google, Facebook, Yahoo! … si chiar si Microsoft, au demarat un proiect intitulat "Grupul de lucru pentru portabilitatea datelor” (eng. Data Portability Workgroup”).
Finalitatea acestui grup va fi sa emita un standard tehnic (blueprint) referitor la modul de programare, functionalitati si mod de implementare al conceptului de portabilitate a datelor precum si o politica a acestui standard, care are ca scop sa definieasca cadrul legal si social in care portabilitatea datelor sa se realizeze intr-un mod sigur.
Ok, suna complicat si teoretic. Ce inseamna in practica, pentru utilizator implementarea unui astfel de sistem? Sa luam un exemple concret: Am niste poze incarcate pe Flickr, am gasit pe Adobe.com o versiune online a Photoshop care imi permite sa le editez. Cum fac?
1. Ma duc pe adobe.com si ma autentific pe versiunea online a Photoshop;
2. Adobe imi cere permisiunea sa incarce pozele mele de pe alte site-uri;
3. Flickr imi cere mie acceptul sa trimita pozele mele catre Adobe;
4. Eu agreez;
5. Adobe imi arata pozele pe care le am pe Flickr si imi permite sa le deschid in versiunea online a Photoshop, sa fac mici modifcari la ele si ulterior sa le salvez. Evident modificarile se pot regasi pe Flickr;
6. Toate cele de mai sus se intampla fara ca Adobe si Flickr sa aiba vre-un contract sau alta intelegere de partajare de date, cu exceptia standardului de portabilitate a datelor.
Genul acesta de colaborare online, mi se pare ca este adevarata definitie a Web 2.0 … sau probabil ca este Web 3.0 si nu imi dau eu seama, insa cu certitudine este genul de colaborare online la care visez de ceva vreme.
Chris Saad, fondatorul acestui grup de lucru spera ca pana la sfarsitul acestui an vom avea o prima versiune de standard.
