“Momentul crucial, de participare maxima la ce incepusem sa fac, n-a fost vederea obiectului finit, ci procesul. Nu finalul, ci calea catre lucrul acela. A fost un lucru foarte important in tot ce s-a intamplat in atelierul lui Vlad, faptul ca nu a trebuit sa invat intr-un mod rational lucruri. S-a intamplat o reamintire, o redescoperire a unor lucruri pe care le stiam dintotdeauna, cumva.” David Sandu, unul dintre cei mai apreciati artisti bijutieri din Romania, a invatat arta sa de la un mentor.

  • Alaturi de OTP Bank, va invitam sa urmariti prima parte dintr-un serial despre oameni exceptionali si mentorii care i-au ajutat sa devina cine sunt astazi.

"Imi place sa vad cum respira o forma si ofera libertate privitorului dupa ce ai terminat-o. In felul asta es isi continua parcursul.

Am incercat foarte tare si pana acum cred ca am si reusit ca fiecare bijuterie pe care o fac sa raspunda unei analize a limbajului. Felul in care sunt spuse lucrurile e o alegere si felul in care sunt puse unele langa altele componenetele unei bijuterii, la fel e o alegere si are o semnificatie. Cineva foarte atent poate extrage un mic eseu din orice o bijuterie pe care eu am facut-o, despre ce cred eu ca face lumea asta sa stea in picioare, despre cum cred eu ca trebuie sa fie.

M-am apucat de bijuterie in 1988, spre sfarsitul anului. Si in toata astmofera aia in care nimeni nu avea voie sa vorbeasca despre nmic pentru ca totul era supus suspiciunii ca cineva o sa te toare, ca lucrezi cu metale pretioase, esti independent si nu esti ancorat in sistem, am inceput o zi pe saptamana sa merg la Vlad in atelier. Atelierul era o chesteie coplesitoare, copil fiind. Avea o incarcatura ingrozitor de extrem de puternica a amprentei sale personale. Totul era legat de felul in care facea el lucrurile, era un spatiu foarte personal, foarte intim. Totul era facut de el, de la mese, mobilier, la bancurile de lucru. Totul era pus laolata de el; si sculele, care sunt ca si aremele, au propriul sau suflet. In timp se impregneaza de tot ce inseamna energia personala. Si emana lucruri puternice.Un atelier cu o vechime si cu scule vechi, pentru ca multe erau scule vechi, emana lucruri.

Momentul crucial, de participare maxima la ce incepusem sa fac, n-a fost vederea obiectului finit, ci procesul. Nu finalul, ci calea catre lucrul acela. A fost un lucru foarte important in tot ce s-a intamplat in atelierul lui Vlad, faptul ca nu a trebuit sa invat intr-un mod rational lucruri. S-a intamplat o reamintire, o redescoperire a unor lucruri pe care le stiam dintotdeauna, cumva. Asta s-a intamplat in atelierul lui Vlad Ierghicieanu. Am gasit o cale spre mine si spre lume. Relatia pe care am dezvoltat-o cu el tine de o lume mai veche. E o lume pe care am prins-o la finalul ei.

Ideea de mentor nu se mai suprapune cu claritate, cu strcitete intr-un sistem de tip democratic. In budismul tibetan se spune ca un om trebuie sa poarte recunostinta parintilor lui si de doua ori mai multa recunostinta maestrului.

Tot ce inseamna procurarea materialului, statutul legal, tot ce inseamna spatiul de expunere, de galerii a fost o tristete la inceputul ailor ’90. Acum o numim bijuterie de autor. Atunci nu exista cu claritate formulata notiunea asta. Erau cativa oameni care vehiculau povestea asta si era asa, ca o infumarare.

Intrebarea cea mai frecventa era: ce sunt astea? e frumos, dar ce e? Adica nici nu erau percepute ca bijuterii.

Am resimtit extrem de acut lipsa mea de utilitate sociala. A fost o perioada foarte lunga, ani lungi in care, de exemplu, in momentul in cre incasam banii pentru o comanda imi plateam datoriile si de restul banilor, pana la ultimul ban, cumparam argint ca sa am sa lucrez in gol, pentru nimeni, propriile proiecte

Parasirea intrebarii “ce sunt astea?” a fost 2000-2001. Acolo publicul a inregistrat acei zece ani necesari pentru o deschidere organica. A fost foarte fireasca trecerea asta la a arata altora cum se pot face lucrurile astea in bijuterie. A fost fireasca pentru ca eu, la randul meu, am primit cu multa generozitate informatii de la oamenii din jurul meu.

Am denumit proiectul scolii de bijuterie pe care am fondat-o se numeste “Assamblage”. In general, tehnica majora pe care o practic si o predau se numeste constructie. E o punere laolata a unor componenete prelucrate la rece, sudate finisate, adica e un congloemrat de piese care se transforma intr-un monolit, o bijuterie. De cele mai multe ori, bijuteria de autor are ca tehnica predilecta aceasta costructie

Bijuteria nu foate fi perceputra in afara calitatii, claritatii, o bijuterie trebuie sa fie impecabila, dar impecabila nu facuta perfect ca in fabrica, ci la nivelul relatiei dintre idee si rezultat.

Un lucru foarte important pe care un mentor trebeuie sa-l dea ucenicilor, si pe care l-am primit de la Vlad, a fost sa nu ma tem de propriile idei. Daca eu am de spus un lucru, cu siguranta cineva se gasi sa recepteze lucrul acela".

David Sandu, bijutier