Dintre măsurile legislative dispuse de România în contextul crizei COVID-19, Ordonanța de urgență nr. 33/2020 a suscitat în mod deosebit interesul mediului de afaceri pentru că, spre deosebire de caracterul exclusiv pasiv al măsurilor fiscale luate prin alte acte normative, bonificațiile la plată prevăzute de aceasta presupun o implicare a contribuabililor în sprijinul Statului în această perioadă dificilă.
Astfel, contribuabilii au fost, reamintim, chemați să se lipsească de o parte dintre resursele lor financiare pentru a contribui la acoperirea cheltuielilor excepționale necesare susținerii sistemului sanitar și administrativ, dar și pentru a asigura realizarea funcției sociale a Statului prin măsurile de sprijinire a salariaților afectați de criza generată de COVID-19. Chiar dacă în discuție era plata unor obligații fiscale scadente, contribuabilii puteau alege să nu le plătească, totuși, pe perioada stării de urgență și să dea prioritate alocării sumelor respective pentru acoperirea propriilor lor nevoi curente.
Textele legale incluse în Ordonanță au stârnit deja dezbateri în privința aplicării bonificațiilor și pentru cei îndreptățiți la compensarea obligațiilor scadente la impozitul pe profit. O asemenea așteptare exista, în special, pentru cei care s-au aflat pe poziție de restituire impozit pe profit aferent anului 2019, ca efect al declarației anuale înregistrate până la 25 martie 2020. Totodată, aplicarea bonificației pentru contribuabilii care au un alt an fiscal decât cel calendaristic a suscitat unele discuții în practică.
Pentru ambele cazuri au fost avansate o serie argumente juridice, economice și chiar morale în susținerea uneia sau alteia dintre soluțiile posibile. Desigur că asemenea așteptări ar fi trebuit să fie temperate de o luare de poziție prudentă, cel puțin prin raportare la notoria abordare a organelor fiscale, mai degrabă restrictivă și formalistă atunci când în discuție soluții de natură a produce efecte pozitive pentru contribuabili.
Din precizările incluse în comunicatul emis recent de ANAF pe acest subiect rezultă că interpretarea dată normelor legale aplicabile celor două ipoteze conduce la o soluție exact contrară celei pe care contribuabilii o așteptau. Comunicatul ANAF vine cu o interpretare formalistă a legii, care ridică serioase semne de întrebare cu privire la însăși constituționalitatea acesteia.
Citiți continuarea articolului pe blogul PwC România
Articol semnat de Dan Dascălu, Partener, coordonatorul practicii de litigii fiscale D&B David și Baias
