Dezvăluiam în urmă cu câțiva ani cum ALRO Slatina, unul dintre cei mai mari producători de aluminiu din estul Europei a ajuns, în urma unei operațiuni complexe ce a avut numele de cod "Operațiunea Vostok" - "Operațiunea Est", pe mâna unor oligarhi ruşi. Operațiunea, ce a implicat culegere de informații, firme paravan, complicate manevre financiare, dar şi atragerea unor manageri locali nu a fost dezvăluită de către serviciile secrete româneşti, aşa cum s-a întâmplat în cazul foarte recent ce implică zăcămintele de cupru de la Moldova Nouă, ci chiar de către oligarhii în cauză.

Aceştia au ajuns să se certe şi s-au dat în judecată unul pe altul la o curte de justiție din Londra care judecă litigii comerciale. Pe parcursul procesului, cei doi ruşi şi avocații lor au descris în amănunt cum au devenit proprietarii ALRO Slatina. Am intrat, la acea dată, în posesia transcrierii acelui proces după câteva căutări pe Lexis-Nexis-o bază de date care conține inclusiv date despre litigii comerciale. Vă recomand să consultați AICI documentul, pasajele cele mai importante sunt în culoarea roşie, iar investigația publicată atunci poate fi citită AICI.

Cazul ALRO este foarte important pentru a înțelege mecanismele din spatele operațiunilor de spionaj industrial, dar mai ales pentru a înțelege mizele enorme aflate în joc precum şi felul în care politicieni şi manageri pot fi foarte uşor manipulați. Globalizarea afacerilor a schimbat mult regulile jocului în spionajul industrial în sensul că interesele de stat se intersectează cu interese private şi cele din urmă ajung să fie chiar mai importante nu doar de partea celui spionat ci şi de partea spionului. Practic, nu se mai poate poate vorbi despre spionaj de stat decât poate în cazul Coreei de Nord unde încă avem un regim totalitar însă, în general, suprapunerea dintre interese private şi interesele unor facțiuni sau ale unor oameni aflați temporar la guvernare sau la comanda serviciilor secrete este mult mai puternică decât ceea ce obişnuiam să numim “interes de stat”.

Cei doi ruşi despre care vorbim în cazul privatizării ALRO, Alexander Krasner şi Vitali Machitski au inițiat planul Vostok în iunie 1999 în urma unei întâlniri la Londra cu Alexandru Elian, un acționar minoritar la CONEF, firmă care intermedia importul de gaze naturale din Rusia şi care deținea participații la diverse companii printre care şi ALRO. Elian le-a făcut ruşilor intrarea la preşedintele CONEF, Corneliu Moisescu. În fapt, procesul din Londra consemnează o cină ce a avut loc la Bucureşti între cei doi ruşi, Elian, Moisescu şi un senator român al cărui nume nu este menționat. La aceştia s-a alăturat mai apoi chiar şi managerul ALRO, Gheorghe Dobra.

Ruşii au elaborat un plan foarte complex, întins pe aproape 3 ani, care presupunea între altele:

•     Folosirea unor companii înregistrate în Insulele Virgine Britanice pentru achiziționarea de acțiuni ALRO fără ca identitatea cumpărătorilor să poată fi descoperită. Insulele Virgine Britanice permit înființarea firmelor cu acțiuni la purtător, cu proprietari aproape imposibil de identificat. Aceste companii au contribuit la colectarea unui procent mai mare de 25 la sută din totalul acțiunilor ALRO. Mişcarea a permis obținerea unui “control negativ” asupra companiei româneşti (vezi mai jos).
•     Negocierea privatizării ALRO Slatina prin intermediul unor interfețe-persoane şi firme-din Statele Unite şi Israel care să-i ascundă pe ruşi fiindcă “românii îi antipatizează pe ruşi”. Un fost ambasador israelian, născut în România, a fost cooptat de către ruşi şi o firmă înființată în Statele Unite, Marco International, a fost folosită drept paravan.
•     Strângerea de informații printr-o firmă elvețiană. O companie a fost creată în Zug, Elveția pentru a intra în afaceri cu ALRO în scopul strângerii de informații despre combinat. Firma a fost dizolvată imediat după preluarea ALRO.
•     Poate cel mai important: lobby care să ducă la schimbarea/mărirea cvorumului necesar pentru luarea hotărârilor la ALRO. Guvernul român de la acea dată, 2001, a acceptat ca hotărârile importante să poată fi luate doar dacă deținătorii a 75 la sută din companie cădeau de acord. În felul acesta, acționarii minoritari puteau să blocheze hotărâri dacă dețineau cel puțin 25 la sută din acțiuni, adică aveau controlul negativ al companiei. Acest lucru a dus la îndepărtarea altor potențiali investitori.

Citeste tot articolul pe RISE Project