Ce înseamnă un ”pret corect”? Premierul Boc pare să se fi îndrăgostit de expresia asta, dar nu e nici primul si nici pe departe singurul. O parte vinde un bun la un anumit pret, altă parte îl cumpără. Plecând de la ipoteza că tranzactia e liber consimtită, se deduce imediat că ea reprezintă un câstig pentru ambele părti, scrie Doc pe blogul Inventarul stricaciunilor politice.
Vânzătorul e multumit de pret, pentru că altfel n-ar mai vinde; cumpărătorul e multumit de pret, pentru că altfel n-ar mai cumpăra. Si atunci, pe ce temei posibil poate să decreteze o tertă parte că pretul la care s-ar fi făcut tranzactia e unul incorect? Mai mult, ce temei posibil ar avea orice fel de interventie a acestei terte părti în tranzactie, presupunând că ar putea s-o facă? Bun, e clar că vânzătorul ar fi cu atât mai multumit cu cât ar primi mai mult pe bunul respectiv, iar cumpărătorul cu cât ar da mai putin. Fiecare ar putea pretinde că ”pretul corect” e mai mare, respectiv mai mic, decât cel stabilit. Însă o interventie nu ar face decât să oprească tranzactia, în conditiile în care ambele părti ar fi fost multumite de ea! Ce anume e ”corect” într-un asemenea scenariu? Da, statul (căci el are puterea să intervină în tranzactii private) ar putea să oblige una din părti, de obicei vânzătorul, să se conformeze ”pretului corect” si să vândă mai ieftin – însă, în timp si mai putin evident, această alternativă este echivalentă în efect cu prima.
Aici s-ar putea spune că ipoteza mea e prea optimistă. Din punctul de vedere al cumpărătorului unele tranzactii nu sunt chiar atât de liber consimtite, în sensul că există bunuri ”de bază” pe care e obligat să le cumpere. Oare teoria de mai sus e invalidată în acest caz? Nu cumva aici are sens ca statul să intervină? Să devină el vânzătorul în tranzactia asta, să înfiinteze prin autoritătile locale magazine tip ”Economat” în care să vândă produsele alimentare de bază la ”pretul corect”, mai scăzut decât oferă ceilalti vânzători? Răspunsul la întrebare se obtine imediat, din cel la două întrebări retorice. Prima: să presupunem că acest aranjament ar merge, că statul ar putea să preia cu succes rolul de vânzător pentru produsele de bază; succesul însemnând preturi mai scăzute pentru oameni, profit pentru stat si o situatie cel putin la fel de bună pentru producătorii acestor produse. Întrebarea e, de ce am limita scenariul doar la produsele de bază? De ce nu ar organiza statul tot ce înseamnă activitate de retail? În memorandumul adoptat de guvern scrie că programul nu implică cheltuieli bugetare, doar un ”efort suplimentar de organizare”. Suplimentar fată de ce anume? Fată de mediul privat? Asta e genul de afirmatie teoretică contrazisă constant si categoric de practică. O întreprindere economică va fi organizată întotdeauna mai bine de mediul privat, pentru că acolo există interesul direct pentru profit, acolo există expertiză si dedicatie pentru o afacere. Acolo, mai ales, există motive cât se poate de evidente si de puternice de a nu face o investitie păguboasă, pentru că – spre deosebire de administratorii de la stat – privatii suportă paguba din buzunarul lor. Si tot în buzunarul lor ajunge, după ce statul îsi ia partea, si profitul. Si aici vine a doua întrebare retorică, plecând de la aceeasi ipoteză, că statul ar putea organiza vânzarea unor produse la preturi mai mici, având în continuare un profit si fără să se folosească în vreun fel de puterea lui coercitivă : de ce oare n-au făcut privatii asta, mai întâi? Dacă era o asemenea oportunitate de profit, cum de a ratat-o mediul privat?
Bun, oricine poate spune că asta e doar o teorie speculativă. Oricine poate spune, dar nu înseamnă că are dreptate, pentru că practica o confirmă. Guvernul român a avut o inițiativă similară în urmă cu zece ani, și s-au înființat peste tot în țară magazine care să vândă produse de bază la preț redus. După care, peste tot în țară, magazinele astea au falimentat. Cu alte cuvinte, ”Economatele” guvernului nu au făcut niciun fel de economie, și nici nu vor face. Din contră, sunt un (nou) mod de a risipi banul public. Sigur, spre deosebire de investitorii privați, care au la dispoziție doar banii lor, statul are disponibilitatea și posibilitatea de a împiedica falimentul unei întreprinderi, acoperindu-i pierderile cu bani publici. Dar, a spune că asta nu e risipă e ca și cum ai spune că mizeria încetează să mai fie mizerie, în clipa în care ajunge sub covor.
Comenteaza peblogul Inventarul stricaciunilor politice.
