Antonio Fazio, fost guvernator al Bancii Italiei, avertiza in anul 1998 ca moneda euro nu va fi "raiul", ci un "purgatoriu" care va cere ani de durere si sacrificiu, precizeaza Reuters intr-un articol care analizeaza efectele adoptarii monedei euro asupra Italiei. La mai mult de un deceniu de atunci, aceste cuvinte par a fi adaptate perfect descrierii situatiei economice pentru multe state din zona euro si cu atat mai multe pentru Italia.

Fazio a facut in prezent un apel impotriva unei condamnari in cazul influentarii achizitiei unei banci in anul 2005. Totusi, cuvintele sale, care nu sunt foarte mult ascultate in aceste zile, s-au dovedit a fi "profetice" pentru Italia.

Italia a avut mai multe beneficii care au provenit de la statutul de tara membra a zonei euro in ultimul deceniu, in special prin costurile de finantare mici si eliminarea riscurilor provenite de la fluctuatia cursului de schimb. Insa, aceasta nu a reusit sa foloseasca timpul pentru a elimina golurile care au facut-o cea mai stagnanta economie a Europei timp de un deceniu. Datoria publica inalta a afectat cresterea economica si a a limitat capacitatea acesteia de a concura cu Germania in materie de exporturi.

"Italia nu a crescut in ultimii 15 ani", a precizat Lorenzo Bini Smaghi, un fost membru al Consiliului Executiv al bancii Centrale Europene, care preda in prezent la universitatea Harvard.

"Pietele se intreaba in prezent - ce face Italia pentru a contracara problemele fundamentale care au impiedicat-o sa creasca?", a spus acesta.

Intrebarea se vede in costurile de imprumut, care au atins aproximativ 10 procente la titlurile de stat pe 10 ani, periculos de aproape de nivelurile la care fostul premier, Silvio Berlusconi, a plecat de la putere.

Raspunsul a fost clar cand Mario Monti a preluat conducerea unui nou guvern tehnocrat, promitand controlul finantelor publice, deschiderea economiei spre o competitie mai mare si reforma unei piete a muncii sclerotice, pentru a oferi mai multe locuri de munca permanente tinerilor.

Insa italienii, care de multe ori s-au increzut in Europa mai mult decat in propria clasa politica aflata intr-un continuu scandal, au inceput sa se indeparteze de euro dupa ce moneda unica a inceput sa fie asociata cu termeni precum austeritatea, cresteri ale taxelor si scaderi ale pensiilor, mai degraba decat cu stabilitate si rate ale dobanzii reduse.

"Timp de mai multi ani Europa a reprezentat 'ceva mai mult', insa acum aceasta reprezinta 'ceva mai putin'", a spus fostul prim ministru italian Giuliano Amato, care a condus o serie de reforme in perioada de criza severa de la inceputul anilor '90.

"Daca am avea lira intr-o singura noapte (...) am putea sa o devalorizam cu 30% si am putea trece peste. Asa cum sunt lucrurile acum, acest lucru nu se poate face", a spus Beppe Grillo, lider al "Miscarii 5 stele", care doreste ca Italia sa renunte la moneda euro si, totodata, sa isi declare falimentul. Acesta a reusit sa transforme miscarea de la un grup restrans la cea de-a doua forta politica a tarii.

Partidele traditionale denunta demagogia lui Grillo, insa acestea sunt terifiate de explozia maniei populare impotriva politicienilor si se precipita in oferirea unui raspuns.

In acelasi timp, Monti a vazut ca aceasta schimbare a starii de spirit se reflecta in parlamentul Italiei, despre care el a spus ca "traditional, acesta a fost pro-european, dar nu mai este ".

Berlusconi, care inca detine controlul celui mai mare partid de centru-dreapta al Italiei, Poporul Libertatii, incearca de asemenea sa se ridice pe acest val anti-european, spunand ca parasirea zonei euro "nu este o blasfemie" si ca nu vede de ce acest lucru i-ar face pe italieni mai saraci. De asemenea, si partidul Liga Nordului, care cu sapte ani in urma a incercat sa promoveze un referendum pentru a scoate Italia din zona euro, s-a reintors la radacinile sale euro-sceptice.

Prin urmare, la urmatoarele alegeri, cel putin trei mari partide pot merge pe un discurs anti-euro.

Italia a evitat bulele speculative din sectorul imobiliar care au ruinat Spania si Irlanda si are o economie mai buna decat cea a Greciei, insa aceasta a cazut in stagnare, infruntandu-se cu una dintre cele mai mare datorii publice.

"Am aruncat beneficiile euro din acei ani, in special la inceputul anilor 2000. Am ajuns la plata unor rate ale dobanzii de 10-12 procente de la rate de 2-3 procente si, in loc sa profitam de avantajul acestora, prin reducerea taxelor, investirea in cercetare, reducerea cheltuielilor si crearea de valoare adaugata, am facut opusul", a spus Emma Marcegaglia, fost conducator al federatiei patronale Confindustria.

Datele oficiale arata ca PIB-ul a crescut in medie doar cu 0,4% pe an incepand cu 2000, productivitatea orara a stagnat si veniturile unei familii medii au scazut in termeni reali cu 7%.

In anul 2000 costul orar cu forta de munca, unul dintre principalii indicatori ai competitivitatii economiei, a fost mai mic cu 12,75% in raport cu Germania. Astazi, acesta este cu 6,6% mai mare. Totodata, datoria publica a Italiei a ajuns de la 108% in 2000 la 120% din PIB in 2011, ceea ce o face expusa la schimbarile de stare de pe pietele titlurilor.

Privind in perspectiva, tabloul nu se prezinta mai bine. Cresterea intre 2012 si 2017 va fi in medie de 0,5 procente, conform previziunilor Organizatiei pentru Cooperare si Dezvoltarea Economica realizate luna trecuta, cea mai scazuta rata dintr-un grup format din 41 de tari.