Adevarul e ca nici nu putea fi mai inspirat Nobelul economic din acest an decat pentru teoria jocurilor. Jocul de-a salvatul bancilor, de-a re-ganditul rolului austeritatii sau jocul de-a economia in genere, toate acestea sunt acum la mare cautare. Totul se face ca intr-un joc. Apasam pe cate un buton si vedem ce iese. Daca nu iese bine, ne cerem scuze si cautam degraba un alt buton. Daca iese bine, scoatem pieptul inafara si facem loc pentru medalii. Daca ar fi existat o ramura a economiei legata de erorile proprii, aceea ar fi trebuit sa fie premiata. (Aici un post pe aceasta tema)….Ambii laureati sunt adeptii economiei experimentale si celebri teoreticieni ai Jocului, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro

Daca vreti statistici legate de Nobelul pentru economie, intrati fara teama, aici

In 5 noiembrie 2008, Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a participat la inaugurarea unei noi aripi a celebrei London School of Economics. Vorbind despre criza creditelor, intr-un moment de naivitate – regizata sau reala- la un moment dat s-a întors la catre doi dintre economişti prezenti acolo şi le-a spus,: „It’s awful. Why did no one see it coming?” (“E groaznic. De ce nimeni nu a prevazut aceasta criza?”). Era, hai sa admitem, politicoasa. Jurnalistii insa nu e musai sa fie politicosi. Anatol Kaletsky, ex- editor economic al Times, a decis: “economiştii sunt cei vinovaţi “(Times 05 februarie 2009). Editorul economic al The Guardian, Larry Elliott, sustine si el cam acelasi lucru: “profesia de economist nu numai nu a putut explica ce anume a determinat criza, dar nici macar acum nu ii pasa de asta”(Guardian 1 iunie 2009). Chiar economişti proeminenţi au susţinut că profesia lor s-a rătăcit undeva pe drumul dintre teorie si viata reala. Celebrul Krugman, nobelist, altminteri baiat bun (trecut totusi pe la MIT, Yale şi Princeton) scrie in NYT ca vina pentru aceasta criza cade pe economisti, dar si pe bancheri şi politicieni.

Evaluarea sa este aceea ca profesia de economist „a luat-o pe un drum gresit, deoarece acestia cauta justificari matematice care sa explice adevarul”(New York Times 06 septembrie 2009). S-au scris carti despre asta si nu putine: Economics confronts the Economy (2006)-Philip Klein, A Guide to What’s Wrong with Economics (Fullbrook 2004), Dismal Science: How Thinking Like an Economist Undermines Community (2008), si cate altele. Sunt economistii vinovati?

• Sofismele unor economisti
  

John McMillan, un neozeelandez specializat in teoria licitaţiilor a scris „Reinventarea Bazarului” prin 2002. Interesanta carte, dar care nu cauta solutii la problemele reale, ci adapteaza pietele, teoriilor sale. Analizand piaţa locurilor de muncă academice din SUA în 2007, Angus Deaton, un profesor de la Princeton (implicat în procesul de recruiting al universitatii) a observat că a doctoranzii aflati in căutarea de locuri de muncă studiau orice, numai chestii normale pentru un economist, nu.

De pilda, in loc sa fie preocupati de inflatie, masa monetara, dobanzi samd, ei cercetau probabilistic daca negrii sau albii sunt favorizati in Georgia de sistemul penitenciar prin eliberare condiţionată sau aplicau seturi mari si complexe de date asupra imunizarii copiilor în India. Ori analizau catre ce profesii se orienteaza copiii soldatilor americani plecati in razboaie (majoritatea preferau industria auto, just for the record).

Au existat lucrari doctorale inclusiv despre eficienta plaselor de tantari in functie de materialul utilizat (nu ca nu ar fi importante si alea). In cazul unor asemenea lucrari (spune Deaton) erau consistent utilizate formule econometrice stufoase, adica oamenii aia chiar se chinuiau serios la proiectele alea.

Finante, globalizare, UE si FMI

Se stie ca intre 1980 şi 1990, preturile au cunoscut o ampla fluctuatie pe care nimeni nu o putea explica prin ceea ce se cheama argumentul fundamentelor economice In tentativa lor de a vedea ce naibii se petrece, economiştii s-au intors spre psihologie, mai exact catre psihologia comportamentala. Au construit experimente si au cercetat modul in care se iau deciziile. Totul, cat mai natural cu putinta (au simulat de pilda boomul si caderea Albaniei in 1997-1997), dar tot degeaba. S-au facut experimente sociologice, s-a invocat behaviorismul sau comportamentul cognitivo-economic. Tot raman intrebari carora nu li se poate da raspuns. Omul e o trestie schimbatoare, cum ar zice Pascal. Nu ia mereu aceleasi decizii in conditii identice.

Globalizarea a început la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. După prăbuşirea comerţului internaţional în timpul anilor 1930 ca răspuns la Marea Depresie, ţările au ridicat barierele tarifare şi s-au angajat in devalorizări competitive ale valutelor pentru a proteja ocuparea forţei de muncă. Exact ceea ce se petrece si acum, daca ne gandim bine. A aparut apoi Bretton Woods, unde (reamintesc pentru cei ne-deprinsi cu istoria economica) s-a creat un sistem monetar internaţional. Au fost înfiinţate pentru a asigura buna funcţionare a sistemului: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (acum cunoscuta sub numele de Banca Mondială), FMI şi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (devenit mai târziu Organizatia Mondiala a Comerţului- OMC).

Bretton Woods a avut ca rezultat integrarea considerabila şi o expansiune enorma a comerţului mondial, în special în rândul ţărilor dezvoltate. Asta e vestea buna. Aia proasta e ca aceasta integrare era departe de a fi completă, ramanand de inlaturat tone de alte bariere (la libera circulaţie a capitalurilor, a forţei de muncă şi a mărfurilor).

Cand in anii 1970 – 1980, sistemul monetar a crapat, Banca Mondială şi FMI si-au asumat roluri diferite, concentrându-se mai puţin asupra economiilor dezvoltate (Europa de Vest, America de Nord, Japonia şi Australia) şi mai mult pe economiile lumii a treia – America Latină, Asia şi Africa. Ratele de schimb fixe durasera din 1944 pana in 1971. Anii 1970 au fost un deceniu de inflaţie ridicată la nivel mondial care a provocat schimbari dramatice in gestionarea economiilor (vezi politicile duse de Margaret Thatcher în Marea Britanie şi Ronald Reagan în Statele Unite).

• Revolutiile sa fie de vina?

Atunci când preţurile petrolului au crescut brusc în urma revoluţiei din Iran în 1979, guvernele din Statele Unite şi Europa au ridicat ratele dobânzilor pentru a preveni o inflatie pe care ar fi generat-o creşterea preţului la petrol.

Rezultatul? O criza datoriilor în multe ţări din lumea a treia. Drept e ca ele se imprumutasele ca proastele in anii 70, iar acum gafaiau in a-si rambursa ratele scadente. Confruntate cu perspectiva recesiunii, riscau falimentul. FMI şi Banca Mondială au aterizat rapid acolo cerandu-le reforme. Ideea lor era si pe atunci aceeasi- se credea că, fără astfel de reforme, tarile in cauza nu puteau obţine fonduri noi cu care sa isi rezolve problemele.

FMI şi Banca Mondială au cantat aceeasi piesa veche: musai e sa se aplice politici pentru a garanta privatizarea serviciilor publice şi industriilor de stat, liberalizarea contului de capital sa fie urgent facuta samd. Oamenii s-au executat, ca nu te pui cu Fondul…In cativa ani, situatia in zona a fost copios dominata de SUA si de alte tari dezvoltate care au intrat cu multinaţionalele lor, eliminandu-i in doi timpi pe micii producatori locali care au falimentat, neputand concura cu ditamai concernele. Daca ne gandim numai la agricultura, au existat voci care au afirmat că s-a practicat un dublu standard: ţările lumii a treia au fost forţaţi să isi deschidă pieţele lor, dar Europa, Japonia şi Statele Unite au continuat sa-si protejeze agricultura, singurul sector în care tările lumii a treia aveau cea mai mare sansa de a concura în mod eficient.

Derivatele sa fie de vina, poate…?

Doua vorbe si despre derivate. Derivatele astea sunt de fapt active financiare al caror pret depinde de alte active financiare. Exemplele de instrumente derivate includ contractele futures (acorduri de a cumpăra sau vinde active la o data ulterioara) şi opţiuni (dreptul de a cumpăra sau a vinde un activ la un pret pre-stabilit). De la începutul anilor 1970, tranzacţionarea acestora a crescut enorm. În aprilie 1973, ziua in care a deschis Chicago Board Options Exchange, se vindeau 911 contracte options. Trei ani mai târziu, volumul urca la 100.000 de contracte pentru ca, in momentul de vârf (1987), volumul zilnic a fost 700 de mii de contracte.

Ce a determinat boomul acestor instrumente? Probabil ca mai multi factori. Instabilitatea pieţelor financiare din anii 1970, dezvoltarea IT-ului, care a scurtcircuitat timpul necesar calculelor necesare. Dar „bomba” a venit odata cu aparitia formulei Black-Scholes, gasita de Fischer Black şi Myron Scholes. Astia doi au cercetat zi de vara pana-n seara cale lunga sa le-ajunga si, in baza unor calcule abstracte, au gasit formula succesului garantat, fara riscuri. Au luat si un Nobel pentru asta, whatta hell…

A venit apoi teorema Modigliani Miller -ambii nobelisti la randul lor si au mai revolutionat finantele corporatiste.

Am mai scris la randu-mi despre stiinta economica si despre rateurile pe care le-a dat. Cel mai bun lucru pe care economiştii il pot realiza – este sa faca previziuni cu “daca” si cu “atunci”. Daca euro se va mai devaloriza din cauza crizelor europene iar Isarescu nu va dori sa intervina in piata, atunci e posibil ca leul sa se intareasca. Daca eu sunt flamand si un prieten ma invita la masa, e posibil sa accept (daca agenda mea nu include alte prioritati care ma obliga sa refuz). Economia este totusi un fenomen cu miliarde de piese care se misca simultan, iar a crede ca poti face prognoze infailibile inseamna ca esti debil. Una din limitele economiei tine de stiinta in sine. O alta limita tine de politic. De cei care ne guverneaza. Un economist de dreapta ar veni sa spuna de pilda ca trebuie dati afara 200.000 de bugetari si redus la 7 numarul ministerelor. Nimeni nu va lua o asemenea masura din ratiuni sociale. Pana si Reuters si-a pus problema “abolirii” Nobelului in economie. “The Guardian”la fel.

• Unde gresesc totusi, economistii?

In cateva locuri.

1. Sunt sedusi de aparatul matematic.

2. Considera ca oamenii se comporta potrivit modelelor matematice.

3. Divinizeaza cifrele, nu procesele si

4.Sunt irationali.

Acestea ar fi argumentele in varianta prescurtata.Increderea in predictii sta sa moara. Si totusi, “pietele” se orienteaza doar dupa asta. Ceva trebuie sa se schimbe. In loc ca Statele sa isi apere cetatenii, s-a ajuns taman pe invers, ca cetatenii- prin taxe si impozite- sa isi apere chiar si fara voia lor, Statele.

Cum spuneam la inceput, nu se putea o miscare mai inspirata decat acordarea Nobelului pentru teoria Jocurilor.

Citeste si comenteaza pe blogul Hymerion.ro