Inaintea recentului scandal privind erorile studiului lui Reinhart si Rogoff, au existat si alte episoade similare. Cel mai apropiat este cel in care am asistat la o uimitoare mea culpa venita din partea economistului sef al FMI Olivier Blanchard in privinta efectelor austeritatii. Blanchard scrie ca Fondul a judecat gresit impactul austeritatii asupra economiilor europene. "Analistii au subestimat in mod semnificativ cresterea somajului si scaderea cererii interne asociate cu consolidarea fiscala," scriu Blanchard si Leigh. Cu alte cuvinte, tarilor care li s-au impus programe dure de austeritate, acum li se spune sec: "Sorry, am gresit!". Spune-le asta grecilor, acum. Uneori, cand economistii se verifica unul pe altul se ajunge la surprize.

  • Un alt economist extrem de bine cotat, Martin Feldstein, fostul sef al consilierilor economici ai lui Ronald Reagan. Feldstein a publicat o lucrare de cercetare care s-a dovedit ulterior ca ajungea la concluzii false. Lucrarea, bazata pe legatura dintre sistemul de pensii si economisire, a stat la baza mai multor masuri de reforma pana cand alti doi cercetatori din cadrul Social Security Administration au descoperit erorile de calcul. Politica economica a lui Reagan s-a bazat pe sfaturile lui Feldstein in mare masura.
  • In 2001, se publica o lucrare potrivit careia legalizarea avorturilor a permis reducerea criminalitatii. Autorii: John Donohue si Steven Levitt, doi reputati economisti. Dupa patru ani, alti doi economisti- Foote si Goetz - decid sa refaca calculele si constata ca atat metodologia utilizata de primii doi fusesera gresita cat si calculele utilizate in studiu. Intr-un final, Donohue si Levitt admit  erorile din propriul studiu.
  • Emily Oster, profesor la Harvard, publica un studiu despre legatura intre hepatita B si raportul dintre barbati si femei. Dupa 3 ani, un alt reputat profesor, Amartya Sen, descopera ca datele si calculele sunt gresite asa incat autoarea publica in 2008 o alta lucrare in care sustine contrariul primeia, recunoscand ca studiul care a facut-o celebra a fost in intregime eronat

Am citit un articol excelent in “Scientific American”. In text se zice ca ne-am cam atins limita inteligentei si ca mai mult nu putem “stoarce” din creier. Din pacate, unii economisti confirma acest lucru, iar decidentii politici se iau dupa erorile lor si dicteaza politici economice la scara europeana in baza unor cercetari elegant spus deficitare.

Remember: In 5 noiembrie 2008, Majestatea Sa, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii a participat la inaugurarea unei noi aripi a celebrei London School of Economics. Vorbind despre criza creditelor, intr-un moment de naivitate regizata sau reala, la un moment dat s-a întors la catre unii dintre economişti prezenti acolo şi i-a spus,: „It’s awful. Why did no one see it coming?” (“E groaznic. De ce nimeni nu a prevazut aceasta criza?”). Era, trebuie sa admitem, politicoasa. Jurnalistii insa nu au asemenea probleme. Ei s-au intrecut in a da vina pe cine le-a iesit in drum. Pentru Anatol Kaletsky, ex- editor economic al Times, lucrurile sunt clare: “economiştii sunt cei vinovaţi “(Times 05 februarie 2009). Editorul economic al The Guardian, Larry Elliott, sustine si el cam acelasi lucru: “profesia de economist nu numai nu a putut explica ce anume a determinat criza, dar nici macar acum nu ii pasa de asta”(Guardian 1 iunie 2009). Chiar economişti proeminenţi au susţinut că profesia lor s-a rătăcit undeva pe drumul dintre teorie si viata reala. Krugman scrie in NYT ca vina pentru criza cade pe economisti, dar si pe bancheri şi politicieni.

  • Sofismele unor economisti au contribuit si ele

John McMillan, un neozeelandez specializat in teoria licitaţiilor (omul a murit la Stanford, prin 2007) a scris „Reinventarea Bazarului” prin 2002. Interesanta carte, dar care nu cauta solutii la problemele reale, ci adapta pietele, teoriilor sale. Analizand piaţa locurilor de muncă academice din SUA în 2007, Angus Deaton, un profesor de la Princeton (implicat în procesul de recruiting al universitatii) a observat că a doctoranzii aflati in căutarea de locuri de muncă studiau orice, numai chestii normale pentru un economist, nu. De pilda, in loc sa fie preocupati de inflatie, masa monetara, dobanzi samd, ei cercetau probabilistic daca negrii sau albii sunt favorizati in Georgia de sistemul penitenciar prin eliberare condiţionată sau aplicau seturi mari si complexe de date asupra imunizarii copiilor în India. Ori analizau catre ce profesii se orienteaza copiii soldatilor americani plecati in razboaie (majoritatea preferau industria auto, pentru curiosi).

Au existat lucrari doctorale inclusiv despre eficienta plaselor de tantari in functie de materialul utilizat (nu ca nu ar fi importante si alea). In cazul unor asemenea lucrari (spune Deaton) erau consistent utilizate formule econometrice stufoase.

Pprofesia de economist „a luat-o pe un drum gresit, deoarece acestia cauta justificari matematice care sa explice adevarul”(New York Times 06 septembrie 2009). S-au scris carti despre asta si nu putine: Economics confronts the Economy (2006)-Philip Klein, A Guide to What’s Wrong with Economics (Fullbrook 2004), Dismal Science: How Thinking Like an Economist Undermines Community (2008), si cate altele. Sunt economistii vinovati?

Citeste aici despre criza si vinovatii ei, partea intai sau episodul al doilea.