Am facut cateva concedii in Grecia si niciodata nu mi s-a parut ca tara se afla in criza, desi ziarele vuiau de falimentul iminent al tarii, de iesirea din zona euro (“Grexit”) si alte asemenea potentiale uragane financiare. In Thassos, nici vorba sa simti disperarea corbilor care vesteau Apocalipsa. Totul parea neschimbat fata de perioada de dinaintea crizei mondiale. E drept, situatia politica din Grecia acestor zile e mai complicata decat cea din 2007-2008. Dar , musai e sa admitem ca jocurile pentru supravietuirea Greciei nu se fac in Grecia. In 2007, cotidianul Wall Street Journal o dadea drept exemplu de economie performanta. Oficiali ai Moody`s o laudau. Dupa cateva luni, calvarul incepea. In 2013, FMI admitea ca a gresit in cazul Greciei, dar cine sa mai stea sa isi aminteasca? Tara e iar pe buza gropii, scrie Dan Popa pe blogul Hymerion.ro.
Criza a venit pe nesimtite. Mai intai, le-au scazut comenzile pentru exporturi. Apoi, banii trimisi din afara scadeau vazand cu ochii. In scurta vreme, a ajuns paria clubului select in care intrase victorioasa. Acum se discuta din nou despre falimentul ei ca tara. Ce s-a petrecut intre timp? Cum a ajuns Grecia un fel de experiment al zonei euro si ce risca cei care au invitat-o “in marea familie Euroland”?
Sa incepem cu sfarsitul. Cu riscurile. Bancile elene au investit masiv in propriile titluri de stat. Bancile straine au investit in bancile grecesti si la fel, in datoria greaca. O posibila intrare in incapacitate de plata ( plauzibila, cata vreme datoria Statului urca vertiginos ajunsese la 1,5 euro pentru fiecare 1 euro pe care il produce economia) ar fi insemnat ca bancile sa piarda bani. MULTI bani.
Foarte bine, sa isi asume pierderea, veti spune. Numai ca nici bancile nu sunt in cea mai buna forma. Banii pe care i-au investit prost plus credite neperformante in crestere plus cate o gaura data de cate un trader lacom fac ca pierderile sa fie “externalizate” pe numele unor vehicule financiare extreme de dificil de controlat. Nimeni nu stie care e de fapt situatia bancilor europene in acest moment. Suntem aproape in situatia din 2008. Cu diferenta ca acum discutam de sume mult mai consistente de bani.
- Ce risca fiecare parte intrata in joc?
Bancile. Sa nu uitam ca unele dintre cele mai mari au tras profituri din ceea ce numim “criza elena”. Ai o problema cu deficitul. Iti angajezi un super-specialist (sa zicem Goldman Sachs), el iti ia caruta de bani, iti spune sa faci intr-un anume fel, apoi se duce sa parieze contra ta. Bancile germane au imprumutate grecilor circa 28 de miliarde de dolari, din care 15 miliarde sunt date de bancile controlate de stat.
Nu ar trebui cumbva ca marii aranjori de culise sa iti dea banii inapoi in astfel de situatii? Sa suporte, cum ar veni, din miliardele de dolari profit, o parte din “gafa”? Lumea va avea nevoie de un cap al lui Motzoc. Nu doar GS e vinovat pentru situatia Greciei, sa fie clar. GS e doar unul dintre cuiele din asfaltul pe care masina financiara ruleaza.
Fostul director general al FMI Dominique Strauss-Kahn pleda pentru anularea datoriei Greciei, reprosand europenilor ca “nu isi dau seama de amploarea” crizei care zguduie intreaga zona euro, intr-un interviu acordat TF1. In ce priveste stergerea datoriei Greciei, Strauss-Kahn a raspuns: “Cam asta ar fi ideea. Vedem foarte clar ca aceasta datorie este uriasa si trebuie redusa cu orice pret”, a spus Kahn.
Statele. Pierd si ele, prin canalul bancar, comercial si prin cel al contagiunii.
Grecia. Pierde cel mai mult. Dar nu e pentru prima oara. Practica stergerii datoriilor de stat este veche in istorie. In secolul al IV-lea inainte de Cristos avea loc prima restructurare din istorie a datoriilor autoritatilor publice. Rau-platnicul era aceeasi Grecie. Se imprumutase de la unul dintre cele mai mari centre financiare locale (Templul din Delos). Winkler (1933) estimeaza imprumutul la 215% din ceea ce am numi astazi PIB-ul cetatilor elene. Intre 1820-2003 au existat sute de restructurari ale datoriilor statelor, foarte putine fiind cele care au scapat de acest lucru. De regula, restructurarile veneau dupa perioade dificile din punct de vedere economic (razboaie, recesiuni, sau pur si simplu imprumuturi de fite, cum au facut cativa regi francezi).
Inainte de primul razboi mondial de pilda, Turcia si Bulgaria si-au suspendat ratele in contul datoriilor pe care le aveau la tarile considerate “inamice”. Austria si-a restructurat datoriile in 1802 si 1868, dupa ce a pierdut razboaie. Spaniolii (1831) si chinezii (1921) au trecut si ei printr-o restructurare a datoriilor in urma unor razboaie civile.
Ca element comun al tuturor restructurarilor- cei care detineau creantele erau in majoritate companii sau asociatii private, nu alte State. La fel ca si acum, de fapt.
Cea mai lunga asemenea intelegere a durat 14 ani, si s-a petrecut in 1870
Printre putinele tari care nu au apelat niciodata la restructurari sunt Canada, Australia, SUA (la nivel federal) si cateva state arabe.
In perioada primelor defaulturi din istorie, creditorii se adunau intr-o adunare si incercau sa se inteleaga precum vulturii la impartirea prazii. Uneori reuseau s-o faca, alteori discutiile se prelungeau cu anii. Cea mai lunga asemenea intelegere a durat 14 ani, si s-a petrecut in 1870, cand cu restructurarea datoriilor Spaniei.
E drept, sumele cu care se intra in default erau infinit mai mici. La 1906, totalul insolventelor scazusera de la 300 milioane de lire sterile la numai 25 de milioane (Mauro, Sussman and Yafeh, 2006). Dupa defaultul tarilor africane din anii 1970 (Zair, Peru, Sudan), clubul creditorilor se organizeaza si apare Clubul de la Roma.
- Cum se face o restructurare de succes? Istoria ne arata ca asemenea restructurari a datoriilor se face prin:
Acordarea unei perioade de gratie. Statului falimentar I se acorda o perioada de gratie in care nu I se cere plata ratelor, dar I se cere sa faca reforme dure si curatenie in ograda cu bani. Vi se pare cunoscuta metoda? Asa este, se practica si azi, pe alocuri.
Se aplica un moratoriu de plati (steregerea unei sume din datorie) si/sau extinderea maturitatii imprumutului. Asta fac si bancile cu clientii (ma refer la extinderea maturitatii). Ai avut imprumut scadent la anul? Lasa, ti-l prelungim pe inca doi ani, dar fireste, o sa iti crestem putin dobanda.
Reducerea dobanzii imprumutului. Nu mai platesti 5% ca nu ai cum. Platesti 4,99, ca stim ca poti, dar nu vrei.
Infiintam un consiliu care se va ocupa de incasarea banilor la buget, consiliu format din 5 reprezentanti ai creditorilor si unul al datornicului, de sanchi. Este cazul Greciei (1898) Paraguay (1855), Egipt (1876), Turcia(1881), Serbia (1895). Practic, statele isi pierd controlul finantelor publice, iar creditorii fac cam ce vor ei, ca niste recuperatori de treaba ce sunt.
Apoi, asa cum spuneau niste baieti destepti, problema nu e ca grecii sau spaniolii sunt indatorati, ci ca cineva continua sa le imprum ute bani. Iar cei care le imprumuta ar putea deveni noile victime. Pana la urma, desi pare o criza a datoriilor suverane subprime, eu unul raman la ideea ca discutam in continuare de o criza bancara.
Una peste alta, nu e normal ca neamtul sa achite costul lenei grecului, asa ca reticentele germanilor in a ajuta cu bani Grecia pot fi foarte bine intelese. A apela la FMI arata insa o slabiciune a UE in materie de guvernanta economica, ceea ce nu convine europenilor.
Imi vine acum in minte finalul din Zorba, care e exceptional. O uriasa investitie se prabuseste, banii se duc naibii, totul se darama, iar Zorba, privind toate astea, se ridica si incinge un sirtaki. In fond, nu sunt banii lui.
Astaface Grecia si acum.
- Ce variante de lucru exista?
Grecii au cateva scenarii la indemana:
1. Sa privatizeze mult si repede. Nu se va intampla. Nu au nici dorinta si nici “putirinta” necesara.
2. Sa isi restructureze datoria. Nimeni din UE nu va privi cu ochi buni asa ceva. Ar fi un precedent de care s-ar feri orice creantier.
3. Sa iasa din zona euro. Sa isi reia drahma, sa si-o devalorizeze si sa isi achite datoriile. Varianta dificil de aplicat si de dorit cel putin de catre Germania si Franta care ar pierde cel mai mult.
4. Sa isi renegocieze principalul sau dobanda. Vezi varianta doi. Dificil de implementat si de acceptat.
5. Sa isi prelungeasca maturitatea imprumutului. Din 3-5 ani sa treaca la 5-10 ani. Problema de fond nu se rezolva insa. Greu de crezut insa in naivitatea celui care iti da bani imprumut si apoi e de acord cu o asemenea solutie.
6. Sa mizeze pe investitori surpriza, cum ar fi China. Chinezii au de aruncat cu bani, dar se uita care dintre investitii le-ar aduce randament mai bun. Grecia pare pe ultimele locuri.
7. Continuarea actualului program, de a sustine pana in panzele albe statul elen, doar pentru a da impresia unitatii in zona euro. Rad si curcile de un asemenea plan ne-acompaniat de masuri concrete de reforma.
Pe scurt: Grecia ar vrea putina dragoste, dar pietele financiare vor doar sex.
