Introducere
În țările dezvoltate, (i) ratele dobânzilor/randamentele au fost în ultimii ani foarte joase sau (în Europa) chiar negative (Fig. 1 și Fig.2), iar (ii) producția a rămas sub potențial și a crescut la rate joase după izbucnirea crizei în 2008. Creșterea economică scăzută de la începutul crizei și până în prezent a făcut necesar ca în unele economii, ratele de politică monetară să coboare aproape de zero. În România, creșterea economică a revenit la niveluri relativ înalte în ultimii doi ani, iar în lipsa reducerii TVA, probabil că inflația ar fi revenit în apropierea țintei centrale la sfârșitul acestui an. Cu toate acestea, s-ar putea să fie necesar ca BNR să reducă în continuare ratele dobânzii de politică monetară.
Figura 1:
Figura 2:
Această necesitate nu derivă din reducerea TVA, care va duce, temporar, la deflație. La un nivel mai profund și pentru o perioadă mai lungă, ea ar putea deriva relativ curând din legăturile comerciale și financiare ale economiei românești cu economiile unde se așteaptă ca ratele dobânzii să rămână joase pentru o perioadă lungă de timp. Chiar și în absența reducerii TVA, presiuni pentru reducere ratei dobânzii vin de la ratele de politică monetară reduse la nivel internațional. Date fiind aceste rate scăzute, o reducere insuficientă a ratei de politică monetară de către BNR ar rezulta în aprecierea leului. În actualul context, aprecierea ar amplifica deflația generată de reducerea TVA, riscând să schimbe natura anticipațiilor din inflaționiste în deflaționiste și să încetinească creșterea economică.
De ce scad ratele dobânzi – o explicație pe baza factorilor fundamentali
Pe termen lung, rata dobânzii este determinată de tehnologie, care afectează în mod direct productivitatea factorilor, de creșterea forței de muncă și de rata preferinței de timp (Woodford, 2003). Primii doi sunt și factori direcți ai creșterii economice. Practic, presupunând că producția este dată de o funcție Cobb-Douglas în care elasticitatea capitalului
Pe termen lung, rata dobânzii este determinată de tehnologie, care afectează în mod direct productivitatea factorilor, de creșterea forței de muncă și de rata preferinței de timp (Woodford, 2003). Primii doi sunt și factori direcți ai creșterii economice. Practic, presupunând că producția este dată de o funcție Cobb-Douglas în care elasticitatea capitalului este egală cu zero, creșterea economică este suma dintre ritmul de creștere a productivității totale a factorilor și ritmul de creștere a forței de muncă. Perspectivele privind creșterea economică afectează cererea de investiții și, astfel, rata dobânzii.
Citeste tot articolul semnat de Lucian Croitoru
