Am scris in urma cu cateva zile un articol despre ce poate spune un CV despre tine, fara ca tu sa stii ca o zice, si de la ce se poate trage o nechemare la interviu. Iata cum se intampla lucrurile: Intr-o zi, unul dintre clientii nostri mari ma roaga sa-l ajut sa-si gaseasca o asistenta, o “asistenta de directie”, cum ii spun ei, un “gate keeper” pentru country manager. In multe companii sau institutii i se spune “sef de cabinet”, sau chiar in alt fel, ca sa nu-i spuna “asistenta”, din pudoare sau din cine stie ce alte pricini. E drept, adesea e un post cu o responsabilitate, influenta si autoritate mai mari decat ale multor manageri din organizatia respectiva, chiar daca nu are acest cuvant magic in nume, scrie George Butunoiu pe blogul sau.

George ButunoiuFoto: Arhiva personala

Salariul era cu foarte putin sub 3,000 de Euro, iar cu alte beneficii trecea de acest prag psihologic. Bani in buzunar la sfarsitul lunii, sa nu se inteleaga altceva.

Ce face si cum trebuie sa fie un astfel de “om al presedintelui” e evident pentru toata lumea: are grija de timpul, de nervii si de imaginea lui in ochii tuturor, e in permanenta cu ochii pe el ca sa nu faca sau sa nu spuna prostii, din neatentie sau chiar din nestiinta, il apara de dusmani si de prieteni, il avertizeaza, ii atrage atentia. Ca sa poti sa faci toate acestea simultan si, mai ales, in orice clipa, chiar si cand nu mai esti la birou, trebuie sa stii sa evaluezi rapid orice situatie, sa stii cand sa iei o decizie, si sa o si iei. Dar, mai ales, sa vezi detalii care scapa tuturor celorlalti.

Am cazut repede de acord cu directorul ca nu e nevoie catusi de putin de o experienta pe un post similar. Cu o buna educatie, o doza consistenta de inteligenta, cu un reflex al businessului si cu calitati ca acelea insirate mai sus, poti fi un foarte bun om al presedintelui, indiferent de unde ai veni. Si am cazut repede de acord si asupra unei mici “strategii” de recrutare si de filtrare.

Am pus niste anunturi si am trimis si e-mailuri celor din banca noastra de date, trecand acolo si cateva informatii din care orice neprost putea deduce repede prestigiul corporatiei si ca e una din cele mai mari businessuri din Romania. Si am trecut si salariul. Am scris ca se cauta o “personal assistant”. Sigur, puteam sa scriu “sef de cabinet”, sau altele si mai si, dar mi-am zis ca daca cineva nu sesizeaza din cele de mai sus ca nu e un job tocmai obisnuit de secretara, atunci nu prea are de ce sa trimita CV-ul. Iar daca se va speria de titlu, gandindu-se ca iarasi isi cauta vreun director amanta, fara sa verifice despre ce e vorba, atunci sa ramana in siguranta acolo unde este. Si am pus in anunt si niste mici capcane, niste detalii minore de forma si de format, stiind bine ca unii nu le vor observa, sau nu le vor lua in serios.

Am primit peste o mie de CV-uri, dupa cum ma si asteptam. CV-uri care si-au facut bine treaba, fara ca expeditorii sa banuiasca, dupa cum am spus. Cand cauti pe cineva care trebuie sa fie atent la detalii si la imagine, te uiti la detalii si la imagini, normal. Daca cineva imi spune ca in toate hartiile directorului va pune zilnic virgula exact acolo unde ii este locul, insa ca in propria hartie a avut o scapare, dati-mi voie sa nu il cred, mai ales cand miza este atat de mare.

Si m-am uitat la detalii in acele CV-uri, convenind cu directorul ca daca sunt mai mult de trei, patru, hai maximum cinci greseli, neatentii sau lucruri pe care nu ar vrea sa le vada la fel si in hartiile lui, nu are rost sa mai obosesti omul la interviu pentru un asemenea post. Evident, nu vorbeam despre detalii interpretabile, legate de preferintele sau obiceiurile mele: tipurile de font, margini de 2.5, cand mie mi se pare mai bine de 2, ci de cele pentru care nu poti sa te ascunzi in spatele gustului sau obiceiurilor locului: un fisier mai mare de 200 Kb, de ce trimiti un pedefe cand ti s-a cerut un doc, alinierile… Alinierile cu blancuri sunt unii dintre cei mai importanti “markeri” in situatii ca aceasta: arata ca nu stii Wordul (cum, promiteti ca-l veti invata la perfectie in cateva zile – si, intr-adevar, nici nu e nevoie de mai mult – daca veti fi angajata?), sau ca nu iti pasa ca apesi pe treizeci de taste in loc de zece, facand mai mult zgomot in birou si stand la fiecare rand cate cinci secunde in plus, secunde care se tot aduna, aici cinci, acolo zece, dincolo o suta, asa, pe nesimtite, si ca la o repaginare sau reformatare se poate duce pe apa sambetei toata alinierea… Cand aici pui virgula lipita de cuvant, si cu doua randuri mai jos e cu un spatiu inainte, primul lucru care ne vine in minte, si mie si directorului, este ca la fel va fi si intr-o scrisoare care va ajunge la guvern sau la o ambasada, cu semnatura directorului in partea de jos. Si ce sa discutam la interviu? Sa aflam ca asta nu se va mai intampla vreodata, in vecii vecilor?

Nu a fost nevoie sa citesc toata mia de CV-uri. Pe unele nici nu am ajuns sa le deschid, se vedea direct din e-mail ce era de vazut. Pe altele le-am deschis, dar nu a mai fost nevoie sa caut virgulele si blancurile, ca le-am dat delete instantaneu. Cred ca vreo suta au fost citite cu atentie, pana la capat, insa niciunul nu a trecut de baremul acela de “cinci”, nici pe departe.

Nu am chemat pe nimeni la interviu atunci, si sunt convins ca multi au fost siguri ca postul fusese dat, deja, dinainte, sau ca au ajuns numai cei cu pile, sau ca din cauza varstei sau a pozei, sau ca cine stie ce lucruri dubioase erau la mijloc, si cate si mai cate. Omul si-a adus o asistenta din tara lui, pana la urma. Mie imi pare si acum rau ca banii acestia nu au ramas in Romania.

Comenteaza pe blogul lui George Butunoiu.