Asa cum era de asteptat, aparitia, la data de 1 martie 2017, a "Cartii albe privind viitorul Europei" sub semnatura Presedintelui Comisiei Europene, Jean - Claude Juncker, a starnit numeroase discutii. Din pacate, cele mai multe luari de pozitie din spatiul public romanesc exprima teama si indignare fata de perspectiva crearii Europei cu doua viteze, demonstrand ignorarea catorva lucruri fundamentale, scrie economistul sef al BNR, Valentin Lazea.

Valentin LazeaFoto: HotNews.ro

In primul rand, nu se intelege faptul ca in joc este soarta Uniunii Europene si nu soarta Romaniei. Primele doua scenarii propuse (Scenariul 1 - status quo si Scenariul 2 - reducerea rolului UE la acela de piata comuna) sunt cai spre disolutia inceata, dar sigura, a acestei organizatii.

Or, cu o Uniune Europeana slabita sau pe cale de disparitie, Romania va supravietui, dar nu va fi nici prospera, nici democratica, nici libera. De aceea, poate ar fi cazul (parafrazand un celebru presedinte american) sa ne intrebam nu ce poate face Europa pentru noi, ci ce putem face noi pentru Europa.

Iar in cazul de fata, raspunsul consta in sustinerea Scenariului 3 - mai putine state fac totul impreuna; a Scenariului 4 - toate statele fac mai putine (dar mai bine) impreuna; sau - la modul ideal - a Scenariului 5 - toate statele fac totul impreuna.

In al doilea rand, este o ipocrizie a acuza geometria variabila, atunci cand ea exista deja. Unele state sunt membre ale eurozonei si altele nu; unele state sunt parte a zonei Schengen si altele nu; unele state sunt membre ale NATO si altele nu; unele au derogari (opt-out-uri) de la anumite politici sociale etc.

Solutia in acest caz este efortul asiduu al fiecarui stat de a indeplini conditiile (in viata reala, nu pe hartie) pentru a face parte din toate "cluburile" de mai sus. Iar cealalta jumatate de solutie o reprezinta interzicerea derogarilor: atunci cand o majoritate calificata a statelor UE ajunge sa adopte o politica (fie ea si proasta, cum este cazul Taxei pe Tranzactiile Financiare), ea ar trebui sa se aplice tuturor statelor membre. Chiar daca alegatorii dintr-un stat se pronunta prin vot impotriva unei anumite politici, democratia nationala trebuie sa se supuna democratiei comunitare. Cu alte cuvinte, votul a 5, 10, 20 sau 50 de milioane de cetateni este mai slab decat votul a 250 de milioane (sau cat este majoritatea calificata la nivelul Uniunii)

In al treilea rand, o Europa cu un nucleu tare (Scenariul 3) nu inchide usile in fata nimanui. Iar faptul ca un grup de state face mai multe impreuna decat restul ar trebui sa constituie un exemplu si un prilej de ambitionare pentru cei din afara nucleului, nicidecum un prilej de delasare, asa cum se interpreteaza la noi.

De fapt, alegerea fundamentala pe care trebuie sa o faca Europa in acest moment este cresterea coeziunii interne versus cresterea diversitatii. Exista o tensiune crescanda intre aceste doua concepte, alimentata de faptul ca, pe teren, provocarile cu care se confrunta Europa sunt tot mai diverse: imigratie (relevanta mai ales in sudul continentului); securitate (in est); protectia mediului si reducerea emisiilor de carbon (in nord) etc. Din aceasta perspectiva, si Scenariul 4 - "toate statele fac mai putine (dar mai bine) impreuna" - este riscant. Cine va stabili prioritatile? Cum vor putea tarile din flancul estic sa impuna securitatea ca problema prioritara? Si - cu un buget limitat la 1 la suta din PIB comunitar - cine garanteaza ca politica de coeziune si politica agricola comuna vor fi finantate in continuare ca domenii prioritare? Iata de ce scenariul 4 nu ar trebui nici el sa fie sustinut de catre autoritatile romanesti.

Ar ramane in discutie Scenariile 3 si 5, care asigura supravietuirea si dezvoltarea Uniunii, fara a inchide usa in fata nimanui. De fapt, gurile rele spun ca intregul exercitiu al Cartii albe are in vedere Scenariul 3 - "mai putine state fac totul impreuna", celelalte scenarii fiind adaugate in mod ilustrativ. Dar chiar si acest Scenariu 3 (ca sa nu mai vorbim de Scenariul 5 - "toate statele fac totul impreuna") se va confrunta cu niste provocari teribile:

• Va fi foarte greu de a reuni in cadrul nucleului dur state care impartasesc aceeasi filozofie economica. Dupa cum arata Markus Brunnermeier, Harold James si Jean - Pierre Landau in "The Euro and the Battle of Ideas" (vezi si articolul meu "Urmatoarea provocare pentru elitele Romaniei" pe cursdeguvernare.ro), exista o prapastie intre filozofia economica germana (prin extensie - nordica si central - europeana) a contractelor care trebuie respectate, a datoriilor care trebuie platite, a cresterii economice prin reforme structurale si a competitivitatii externe ca rezultat al eficientei pe de o parte si filozofia economica franceza (prin extensie - mediteraneana) a contractelor si datoriilor facultative, a cresterii economice prin relaxari fiscale si monetare si a competitivitatii externe prin devalorizari. Or, daca asemenea diferente fundamentale vor persista in cadrul nucleului dur, nu vom avea altceva decat o repetare la scara mai mica a disfunctionalitatilor din UE.

•  Statele nucleului dur ar trebui sa faca parte - toate - din aceleasi organizatii, tocmai pentru a asigura coeziunea interna a grupului. Dar Germaniei ii va fi foarte greu sa coalizeze un astfel de grup, atata timp cat Suedia si Danemarca indeplinesc toate conditiile, dar nu sunt membre ale eurozonei sau atata timp cat Finlanda si Austria indeplinesc toate conditiile, dar nu sunt membre ale NATO. Din nou, solutia pare a fi acceptarea de catre toti cei implicati a eliminarii derogarilor si a prevalentei democratiei comunitare asupra democratiei nationale, lucru extrem de greu de obtinut (dar nu imposibil)

• In final, problema - cheie, de care depinde insasi viabilitatea nucleului dur - o constituie reforma bugetara. Fie statele implicate vor accepta o multiplicare de cateva ori a bugetului si existenta unor transferuri bugetare in cadrul nucleului dur (ceea ce presupune ca Germania sa trateze provinciile suedeze la fel cum trateaza provinciile germane), fie exercitiul va fi sortit esecului. Cu un buget de numai 1 la suta din PIB si acela distribuit de o maniera "piecemeal" nu se pot face multe nici chiar in cadrul nucleului dur.

In concluzie, provocarile si incertitudinile care stau in calea progresului Uniunii Europene sunt considerabile (dar nu insurmontabile). Depinde de noi sa demonstram solidaritate cu proiectul european si nu sa-l obstructionam prin revendicari de tip parohial.