Se vorbeste din ce in ce mai mult in aceste zile fierbinti de vara despre transferarea in intregime a contributiilor sociale (CAS si CASS) in sarcina angajatului, prin ceea ce Ministerul Finantelor Publice a desemnat in comunicatul oficial din 27 iulie 2017 a fi "Preluarea de catre angajat a CAS si CASS datorate de angajator incepand cu data de 1 ianuarie 2018". Se arata printre altele ca "sumele reprezentand CAS si CASS, care in prezent sunt datorate de angajator in nume propriu vor fi preluate de catre angajat" , dar si ca "masurile nu vor implica cresterea cheltuielilor salariale pentru angajator".
Trecand peste chestiunile ce tin de strict de aspectele de ordin fiscal, logistic si social aferente acestei intentii de modificare legislativa, cu privire la care au curs deja "rauri de pixeli" in mass media scrisa si vorbita, urmate eventual de diferite reactii ale oficialilor nostri, o chestiune de ordin juridic merita totusi o atentie speciala, intrucat pare sa fi scapat atentiei, data fiind abordarea mai degraba pur economica a discutiei, fara a judeca insa lucrurile "la rece", prin luarea in considerare a menirii si semnificatiei contributiilor sociale, in cadrul raporturilor de munca dintre angajator si angajat.
Astfel, se poarta in continuare in spatiul public discutii intense cu privire la necesitatea unei majorari de catre angajator a salariului brut al angajatului, pentru a preveni afectarea salariului net al acestuia din urma, una dintre ideile vehiculate fiind si aceea a asigurarii unui asemenea efect pe cale legislativa, prin obligarea angajatorului la majorarea salariului net al angajatilor, dat fiind ca din punctul sau de vedere economic, sarcina salariala ar ramane oricum constanta.
O asemenea posibilitate pare a fi inca una deschisa pentru promotorii actului normativ sau, cel putin, nu este total exclusa, fata de exprimarea mai degraba ambigua din comunicarea publica, chiar daca unele dubii au fost totusi timid exprimate in aceasta privinta. De altfel, aceasta nu este nici macar o idee noua, ea fiind exprimata pe aceleasi coordonate conceptuale si in trecut in cadrul unui proiect legislativ de modificare substantiala a mecanismului de functionare a sistemului de asigurari sociale, cand, "transpirand" in presa la un moment in care inca nu era finalizat si la un moment sensibil din punct de vedere politic, a fost abandonat fara alte dezbateri, concomitent cu demisiia celui care il sustinea.
In realitate, chiar daca pe hartie efectul economic pentru angajator ar fi intr-adevar acelasi, o asemenea abordare este practic imposibila, intrucat cei care exprima o asemenea idee confunda contributia de asigurari sociale (ca si creanta fiscala a statului impotriva angajatorului, potrivit legislatiei actuale) cu suma pe care angajatorul o plateste efectiv din propriile sale fonduri pentru acoperirea acestei obligatii fiscale. Astfel, Statul poate aduce atingere proprietatii private a angajatorului atunci cand percepe contributiile financiare ale acestuia de tipul contributiilor de asigurari sociale pe care acesta le datoreaza in nume propriu, pentru ca art. 56 din Constitutia Romaniei prevede obligatia fundamentala a cetatenilor de a achita asemenea contributii financiare, iar Conventia Europeana a Drepturilor Omului accepta ca fiind justificata o asemenea imixtiune (art.1 alin.3 al Protocolului aditional nr.1 la Conventie).
In schimb, nu trebuie uitat ca aceste dispozitii legale sunt si trebuie sa ramana unele cu caracter pur exceptional, intrucat proprietatea privata este garantata de Constitutia Romaniei (art.41) si Protocolul I la Conventia Europeana Drepturilor Omului (art.1 alin.1). In aceste conditii, este imposibil de imaginat cum anume ar putea Statul, fara sa incalce aceste reglementari fundamentale, sa emita o lege prin care ar transfera o parte din bunurile proprietate privata a angajatorului catre angajat (i.e. sumele necesare acestuia din urma ca sa-si achite contributiile sociale in cuantum marit de 35%, conform ideii discutate, in loc de 16,5%, cat este contribuatia sa individuala in prezent). Daca o asemenea posibilitate este permisa si justificata in mod exceptional atunci cand discutam despre reglementarea pe cale de lege a unui salariu minim pe economie, menit a da expresie preocuparilor statului pentru valori fundamentale in cadrul societatii (precum, asigurarea unui minim nivel de trai, recunoscuta de art.47 din Constitutie), statul nu poate totusi interveni in economie pentru a da o lege care practic sa determine suportarea contributiilor fiscale personale ale unei persoane de catre o alta persoana.
Este deci total irelevanta observatia de ordin economic ca pozitia angajatorului nu ar fi cu nimic schimbata, intrucat urmare a unei asemenea initiative legislative, patrimoniului angajatorului nu i s-ar mai putea aduce in nici un fel atingere pentru a suporta asemenea sume; dimpotriva, pentru angajat, asemenea contributii, despre se vorbeste ca economic ar fi transferate in sarcina sa, nu ar fi nimic altceva decat o majorare a cotei sale de impozitare, urmand ca, in acord cu regulile constitutionale, sa suporte exclusiv din patrimoniul sau propriu asemenea sume. Faptul ca angajatorul ar urma sa retina la sursa asemenea sume si sa le transfere bugetului de stat nu are cum sa aduca in niciun fel atingere acestei concluzii.
De altfel, caracterul bizar al abordarii este cu atat mai evident cu privire la contractele de munca ce se vor incheia in viitor. Aceasta intrucat, desi in practica in mediul privat uneori se negociaza salariul net, aceasta se intampla in realitate doar pentru acei salariati care intr-adevar au o pozitie de negociere, prin raportare la diverse elemente in discutie (specializarea persoanei, caracterul limitat al fortei de munca pe un anumit segment etc.). Aceasta este mai degraba exceptia. Pentru restul salariatilor, cel mai probabil marea majoritate, este deci eronat calculul ca, plecand de la salariul net se vor aplica automat cotele majorate de contributii sociale, astfel incat salariul lor net sa nu fie afectat. Astfel, se vor negocia, in continuare, nivelurile salariilor brute, urmand ca anume angajatul, iar nu angajatorul, sa suporte in final aceasta majorare a cotei majorate de impozitare.
Nu este, din pacate, singura data si ne este teama ca nici ultima, cand in istoria noastra recenta o masura legislativa menita sa aduca modificari de anvergura, care vizeaza insusi fundamentul sistemului fiscal si care are un impact semnificativ asupra contribuabililor din Romania, este lansata pe diferite canale de comunicare de catre diversii factori de decizie sau de influenta, intr-o versiune "embrionara" in care conceptele si formele sunt insuficient de bine articulate, daca nu chiar confuze si contradictorii. Se lanseaza astfel in spatiul public o idee vaga, care poate fi cel mult considerata o linie directoare a unei posibile viitoare reglementari, fara sa fie inca pregatite texte legislative care sa o detalieze sau macar schiteze la un nivel primar. Aceasta in conditiile in care de atatea ori in practica s-a dovedit ca si atunci cand au loc discutii aprofundate si serioase in procesul legislativ, tot pot sa apara suprize si dificultati, pentru ca vechea zicala ￢diavolul se ascunde in detalii￢ este pe deplin valabila in materie fiscala. Uneori, o asemenea masura este anuntata chiar intr-o maniera confuza si contradictorie de catre cei implicati, uneori aceeasi persoana sau institutie pe care o reprezinta comunicand lucruri diferite la cateva zile distanta. Se ajunge astfel ca cel care citeste una sau chiar mai multe surse de informatie, sa ramana cu o idee gresita despre ce se doreste a se realiza, iar cel care citeste apoi prea multe informatii, sa nu mai inteleaga chiar nimic.
Posibilul impact al unor asemenea propuneri de masuri anuntate de oficialii nostri starneste in mod firesc interesul opiniei publice, dar si al altor persoane implicate, cum ar fi politicieni, oameni de presa, personalitati din domeniul social, artistic si, nu in ultimul rand, al specialistilor din domeniu, care sunt in mod logic chemati sa se pronunte asupra acestora, fiind cei mai in masura sa estimeze incotro s-ar putea duce lucrurile, astfel incat sa incerce sa contribuie prin opiniile pronuntate la evitarea, inca din fasa, acolo unde este cazul, a unui posibil viitor dezastru in sistemul nostru fiscal. Ideile exprimate in dezbaterea publica sunt apoi preluate si rostogolite sub diferite forme, fiecare dintre cei implicati, fie intrebati fiind, fie actionand din proprie initiativa, simtindu-se obligati sa le comenteze, iar de multe ori sa speculeze asupra unor simple intentii de proiecte legislative, care intr-o societate consolidata si bine asezata nu ar trebui sa se lanseze in aceasta forma si potrivit algoritmului descris mai sus.
Este cazul mai vechiului impozit pe gospodarie sau al mai recentei taxe de solidaritate, idei care au facut sa curga alte valuri de "pixeli" in mass-media scrisa sau vorbita, cu argumente dintre cele mai diverse (economice, legale, logistice etc.) pana cand au fost incluse, asa cum premierul spunea despre aceasta din urma la 25 iulie la cele "discutate si uitate", dar si al mai recentei propuneri ce face obiectul prezentei analize.
Poate ca ar fi mai bine ca inainte de lansarea in spatiul public a unor astfel de proiecte, sa existe consultari si ample dezbateri cu reprezentantii mediului de afaceri, ai sindicatelor, ai societatii civile, tocmai pentru a diminua riscul unor situatii neplacute in care se genereaza incertidudine la nivelul social si economic. Cel putin in viziunea noastra, aceasta ar fi calea normalitatii in procesul legislativ fiscal.
1
4
