Privesc cu uimire ca să nu zic cu stupoare la o categorie de inițiative legislative și încerc să înțeleg ce îi împinge și la ce, pe cei care le promovează. Cum ele vin din mai întreg eșichierul politic aș spune că suferim de doua rele majore: Un rău și nu neapărat primul este calitatea profesionalismului raportată la ceea ce spune Constituția: România este o economie de piață bazată pe competiție și inițiativă privată (Art. 135).Aici școala, educația civică, înțelegerea în ce societate trăim (după un sfert de secol) își spun cuvântul: o dubioasă pregătire economică și financiară acreditată cu diplome și doctorate care nu validează competența, ci probabil doar factura de plată a unor studii încheiate. Din acest punct de vedere sunt lăudabile intervenții în spațiu public ale profesorului Cristian Păun (consilier pe probleme economice al președintelui PNL!) sau ale domnului Florin Dănescu, președinte executiv al Asociației Române a Băncilor.
Acest rău demonstrează în lanț că nu vrem să ne ascultăm specialiștii, după cum comisiile parlamentare nu vor să devină și forumuri de dialog cu cei implicați sau să recurgă la audieri așa cum se întâmplă în multe alte țări. Se cred că nu vrem să ne înțelegem propriile limite, absolut naturale, sau că ne este rușine să acceptăm să fim consiliați de specialiști și așa în scădere?
Celălalt rău, fundamental pentru sistemul de societate în care ne-am propus să trăim, este neconsolidarea proprietății în general și proprietatea privată în special, în sensul că un alt articol din Constituție care o garantează (Art. 44. Alin. 2: Proprietatea privată este garantată si ocrotită in mod egal de lege, indiferent de titular) nu are o reflectare în lege conform căruia să o facă intangibilă, inalienabilă, astfel încât când ajungi la ea să simți un zid greu de penetrat. Performanțele unei economii de piață sunt stimulate de sinergia dintre proprietatea privată și inițiativa privată, singura care generează competiția benefică pentru și între bunurile și serviciile oferite pe o piață liberă.
Sunt propuneri legislative care practic uită de intangibilitatea proprietății, ca și când nu ar exista, iar profesionalismul debordant al celor care uită acest aspect fundamental al organizării noastre societale face ”casă bună” cu o altă neînțelegere. Aceea că libertatea oricui dintre noi este până acolo unde nu aduce atingere libertății altuia dintre noi. Dacă am fi mai atenți cu aceste lucruri, care ar trebui evocate în ceea ce se cheamă expunerea de motive la o lege - cea care dă legitimitate noului act normativ, ținând cont de echilibrul între beneficiile care urmează să fie legiferate în echilibru cu constrângerile în care poate fi promovat – am elibera societate de mult consum de energie inutil, de multe ori dureros în exprimare.
Am fost și eu parlamentar, dar am îndrăznit să accept să fiu membru în comisii în care specialitatea mea mă recomanda, inclusiv în ”Comisia pentru muncă și protecție socială” și știu ce înseamnă să cauți modalități de a proteja interesele cetățeanului, dar fără să uiți ipostazele acestuia de investitor, producător, consumator, angajat sau angajator etc. În cauză, avem de a face practic cu soluționarea optimă a raportului dintre piață și stat, din perspectiva limitării abuzurilor pieței dar fără a uita de contractul social între cetățean și stat, care îi conferă libertăți, drepturi și obligații, mai ales dreptul la școală și de a face alegeri în viață față de oportunitățile legale care îi ies în cale.
Viața ne mai spune două lucruri. Proprietatea este în primul rând o noțiune socială și apoi una material-tehnică. Pe prima conotație nu o înțelegem sau ne facem că nu vrem să o înțelegem, că situația unui cetățean pus în fața unei alegeri depinde de siguranța psihică care i-o dă sentimentul că are ceva în contrapartida unei dorințe. Despre cea de-a doua conotație avem o mărturie cutremurătoare. De exemplu, numai 3% din proprietatea asupra terenurilor este intabulată pentru a fi protejată de diferite alte inerențe, în timp ce titlurile de proprietate și procesele verbale de punere în posesie pot fi tulburate de oricine vrei.
Acesta este contextul uitat și care stimulează propunerile legislative de tipul celei de dare în plată sau cea de a plafona dobânzile prin a le lega de un reper și el mișcător. Sensul încercării protejării cetățeanului poate fi corect, dar practica va demonstra cât de iluzorie este această protecție, care de fapt îl izolează de oportunitatea care îi convine și de libertatea de a le valorifica la costurile pe care și le poate permite. Ar trebui să ne întrebăm ce puncte de vedere au avut Agenția națională de protecție a consumatorului sau Consiliul concurenței, entități care s-au mai implicat în protecția cetățeanului și uneori cu succes da nedând peste cap regulile jocului suficient de încorsetat prin norme. Repet însă și eu, ca mulți alții, că cetățeanul trebuie să fie informat corect cu ofertele de servicii financiare și mai ales de condiționările (costurile), dar este recomandabil ca și acesta să fie interesat să se informeze atunci când semnează un contract pentru ai cunoaște consecințele și mai ales efectele acestora asupra proprietății lui.
Tot viața ne mai spune că o reglementare care forțează funcționarea pieței în bine sau rău cu depășirea liniei de echilibru între protecție și abuz, piața se răzbună de la sine, căci piața este forumul unde se întâlnesc comportamentele ofertantului și a celui cu necesități, fiecare din ei privind la protecția proprietății de care dispune. În cazul în speță, cetățeanul va fi protejat de propriile sale aspirații, căci părții adverse, ofertantului, i se reduce libertatea de ai ieși în calea unor aspirații, care de multe ori sunt stringente, de urgență. Oare nu acceptăm să plătim urgențele cu taxe suplimentare?
Plafonarea dobânzilor, va invita pe ofertantul de credite să pretindă în mod legal maximul costului creditului legalizat printr-o formulă matematică, iar marja de competiție va fi atât de mică încât alegerea nu va mai avea loc pe baza concurenței dintre ofertanți și numai de necesitatea stringentă a celui cu necesități. După ce avem și așa un mecanism de transmisie a impulsului monetar distorsionat din cauza lipsei de adâncime a pieței monetare și financiare, plafonarea dobânzilor practicate la creditare îi va aduce noi prejudicii ca să nu spun că îi desființează utilitatea pe care decidenții dobânzii de politică monetară și-o doresc din responsabilitate și nu de amorul teoriei.
Lipsa de alternativă în costul creditării va crea o reacție, fie de frustrare, fie de reticență de a mai contracta, căci reglementarea va avea alte efecte în alte criterii mai strânse de creditare - nivelul avansului, coeficientul valorii de garanție, reducerea termenelor de creditare cu rate de plata mai mari etc., căci omul numai de inventivitate nu duce lipsa. Un efect cert, urmarea a întăriri regulilor de creditare este reducerea accesibilității cetățenilor la credite și reducerea numărului acestora, ajungându-se de la un sistem deschi tuturor la unul deschis pentru cei ”privilegiați”, cum ne spune profesorul Păun. Dacă mai adăugăm și alte reglementări care protejează debitorul până ai crea percepția că dacă iei un credit nu mai ești obligat să restitui împrumutul, atunci mă întreb către ce se dorește împingerea sistemului nostru economic și așa de fragil sau stabilitatea sa financiară. Să ne reamintim și de falimentele multor bănci unde s-a practicat voit ”ia un împrumut și uită de el!”.
Mai există un rău care se va accentua, cel al procentul de bancarizare a economiei românești care este mic și în scădere (în prezent de sub 30%) când în mod normal ar trebui să fie de peste 100 %, pentru a-și demonstra rolul pe care sistemul de creditare îl are în finanțarea economiei reale.
Revin la raportul piață - stat. Dezbaterea care mi se pare corectă este cea care relevă necesitatea ei fără a împiedica manifestarea inovativă a inițiativei private, antreprenorul riscându-și el însuși proprietatea pe care își fundamentează afacerea. La societățile comerciale, reglementarea trebuie să fie mai strânsă cu capitalizarea entității private (inclusiv a celor private ale statului), cu aplicarea strictă a guvernanței corporatiste, a unui codul fiscal stabilizat, predictibil pentru că trebuie să ajungem, totuși, la o creditare pe baza unui business plan credibil, bine fundamentat și nu cu case, terenuri, alte pasive.
Același lucru este valabil și pentru cetățeanul care a are necesități de finanțare din resurse atrase pentru care depune garanții pe baza proprietății sale prezente și/sau viitoare. Cetățeanului trebuie să i se asigure un venit corect la munca depusă, stabilitatea asupra nivelului salariului, iar când se îndatorează să-și amintească de sfatul primului conducător (de director și nu de guvernator) al BNR: rata la o datorie să fie de două ori mai mică decât ceea ce se poate suporta din câștigurile proprii. Altfel este pe cale să-și piardă totul, iar la acest lucru nu trebuie să se ajungă prin abuzuri ale creditorului.
Mai cred că pe alocuri avem nevoie de o de reglementare tocmai pentru ca sinergia piață - stat să devină optimă, cu sesizarea multora că reglementarea statului lipsește sau este laxa unde ar trebui să fie, iar intervenționismul este accentuat acolo unde nu ar fi necesar. Cred că o revedere a legislației mediului de afaceri, unde și statul este un agent economic, ar fi benefică din perspectiva creșterii capabilității lui de a produce creștere economică și de a stimula crearea de locuri de muncă pe termen lung, plătite corect. Creditarea privește o ”entitate” economică care îl include și pe cetățean, iar reglementarea acesteia spre a fi protejată trebuie să prevadă ab initio îndeplinirea și sustenabilitatea criteriilor propriei sănătăți economice și financiare, iar cei care creează valoare adăugată prin muncă corect plătită să poată să-și permită ca prin creditare să-și satisfacă necesitățile unei vieți confortabile, evident fiecare la nivelul pe care și-l poate permite în cunoștință de cauză. Ceea ce rezultă este faptul că eliminarea abuzurilor pieței sau protejării actorilor ei se poate face mult mai complicat, cu integrarea unui set de politici și de a face abstracție de rolul lor.
N.red: Napoleon Pop este profesor de economie, director (din 2004) al Centrului de Cercetări Financiare și Monetare “Victor Slăvescu” din cadrul Institutului Național de Cercetări Economice al Academiei Române
0
2
