Deși dăm lumii economiști de mare calibru intelectual, care predau la universități celebre, România nu există în literatura de specialitate. În urma cu câțiva ani, publicam un interviu cu Florin Bîlbîie, profesor la Sorbona. Avem mulți asemenea români distribuiți în mari universități europene și americane. Astăzi am avut o discuție cu Sebastian Buhai, cercetător în cadrul Departmentului Economic la Universitatea din Stockholm care din toamnă se va muta cu catedra la Paris. Buhai este și co-autorul unui studiu care a făcut multe valuri în mediul academic din România, studiu care ridică o întrebare simplă: e normal ca laureații Nobelului pentru Economie să nu întrunească criteriile impuse de autoritațile universitare românești pentru a preda în țara noastră?
Sebastian Buhai a vorbit timp de aproape 4 ore în fața unui auditoriu format din (mai puțin de 10) profesori din ASE, șeful Institutului Național de Statistică, iar ca reprezentanți media, doar HotNews a fost prezent. Cei care trebuiau să asculte, au lipsit însă!
”Faceți seminarii în țară la care să invitați cercetători străini! Mergeți la Cluj, la Iași, mergeți în toată țara pentru început. Dar seminarii pe bune, animate, nu din acelea la care am mai mers și eu șiunde- înafară de unul sau doi participanți- nimeni nu pricepe mare lucru.
Lumea nu înțelege cât de importante sunt aceste seminarii. Să aduci oameni din afară cu care să schimbi idei, să vezi cum văd și alții subiectul tratat de tine...Un alt lucru pe care îl face toată lumea dar nu și România este următorul: când ai un invitat, faci liste cu oameni care vor să-l întâlnească în privat și să discute cu el în sesiuni de câte 30 de minute. Pe unde merg, eu am doar o mică pauză la conferințe- indiferent că sunt în Italia, Anglia sau Franța- în rest, discut cu cei înscriși pe acele liste. De la studenți la profesori sau doctori...și nu neapărat pe tema prezentată la seminar, ci pe orice subject legat de domeniul pe care m-am specializat”, explică Buhai.
Economistul român atrage atenția asupra unui alt lucru grav: ”La nivel de vizibilitate pe zona de economie, avem doar doi oameni vizibili: Cristi Litan și Zsolt Sandor. Asta e realitatea tristă, deși asistăm la o întoarcere a economiștilor de prestigiu în Europa- circa 40% dintre cei mai buni economiști din lume sunt europeni, spre deosebire de anii 70-80, când topul era dominat de americani”, spune românul.
Ce a mai spus BuhaiȘ
- Toate lucrurile despre care vorbim se cunosc destul de bine de cei care ar trebui să schimbe lucrurile, inclusiv la nivel înalt administrativ în cercetare/ învăţământ superior sau la nivel politic. Nu s-a schimbat şi că nu pare să se schimbe nici în continuare mai nimic în bine! Şi nu din cauza vreunei ”asimetrii informaţionale”, cât mai degrabă din lipsa atitudinii și a aptitudinii!
- Statisticile directe prezintă exact şi foarte direct cum stăm: suntem la “jumătatea nivelului Africii”, sub unele ţări precum Camerun, Ghana, Nigeria, Uganda, Trinidad-Tobago, Sri Lanka, la calitatea publicaţiilor în Ştiinţele Economice, oricum am evalua această calitate, prin orice indici recunoscuţi şi folosiţi în mediul academic internaţional (de exemplu, conform ISI inCites sau conform Scimago etc.). Și nu uitați că acele țări au problem pe care România nu le are, cum e uneori cea legată de supraviețuirea alimentară!
- Criteriile naţionale de evaluare/ promovare academică existente până nu demult (cu ceva schimbări, dar fără implicaţii practice, de la sfârşitul lui 2016) nu permiteau nici măcar valorilor de top mondial, crema cremei în cercetare economică, chiar câştigători ai Premiilor Nobel în Economie, nici măcar să “candideze” pentru poziţii de profesor. Asistăm deci la o izolare completă a sistemului, la o închidere ermetică în faţa a tot ceea ce înseamnă criterii normale, internaţionale, standarde recunoscute în orice universitate/ institut de cercetare care se respectă.
- Sunt în sistemul nordic și sunt foarte familiar cu Suedia şi Danemarca, dar sunt familiar și cu Olanda, Franţa şi Germania sau celor din Anglia, sau SUA, unde am petrecut câţiva ani. Există în fiecare caz avantaje şi dezavantaje. Toate aceste sisteme sunt sisteme inteligente, mature - care chiar dacă sunt destul de diferite, asigură promovarea excelenţei şi performanţei în cercetare, în primul rând, împreună cu asigurarea unei baze puternice şi a unor condiţii mult peste decenţă. Plus “predictibilitate” şi opţiunea de finanţare pentru proiecte de cercetare pe termen lung, pentru cei care doresc cu adevărat să facă cercetare ştiinţifică!
- Legat de doctorate: Dacă nimeni nu publică la un nivel minim vizibil conform criteriilor internaţionale, în disciplina ta, cine poate să te îndrume, cine poate să-ţi fie conducător de doctorat? Şi gândiţi-vă la acest cerc vicios în care generaţii şi generaţii ajung să fie extrem de prost pregătite, nemotivate, fără ambiţia şi pregătirea necesară unui cercetător performant, exact pentru că au „crescut” strict în interiorul sistemului.
- Colegii mei din ţară se feresc să spună clar şi răspicat cine sunt vinovaţii, dar aceştia se cunosc, practic toţi îi cunoaştem, iar ei ştiu la rândul lor că îi cunoaştem. Să rezum, pentru că am mai scris şi am vorbit mult pe aceste teme, când cel care te reprezintă în afară ca instituţie ştiinţifică, cel care are la discreţie puterea de a seta reguli şi criterii etc., este cineva invizibil, fără vreun merit ştiinţific internaţional, fără vreo minimă reputaţie la nivel internaţional în breasla sa, ba chiar prezent pe liste internaţionale de plagiatori, ar trebui să ştii la ce să te aştepţi şi ar trebui să poţi să îţi explici stagnarea şi uneori chiar regresul cu care suntem obişnuiţi.
- Există soluţii complementare, pe lângă reformarea instituţiilor şi universităţilor existente. Banca Naţională a României ar putea şi ar trebui, de exemplu, să facă un Institut Român pentru Economie şi Finanţe, după exemplul Băncii Centrale a Italiei (cu institutul EIEF în Roma) sau al Băncii Centrale a Spaniei (cu Institutul CEMFI în Madrid).
- Cel mai important lucru care ar trebui însă să se întâmple acum, pentru a vedea totuşi o schimbare cu implicaţii practice, o ieşire la liman, şi nu o tranziţie nouă din lac în puţ, ar trebui să fie o schimbare de atitudine la cercetătorii români din interiorul sistemului (şi din nou, mă refer aici în particular la economişti). Mai ales la cei care au acea motivaţie, acea dorinţă intrinsecă de a face cercetare adevărată: trebuie să vă cereţi drepturile (dreptul la condiţii de muncă decentă, dreptul de a fi evaluat, premiat, promovat în acord, şi nu în complet dezacord, cu criteriile internaţionale s.a.m.d. ) în mod public. Trebuie să înţelegeţi că pasivitatea nu este o alternativă. Noi, cei din afară, suntem alături de cei din ţară (şi am arătat asta inclusiv prin iniţiative foarte concrete şi deja cu tradiţie şi reputaţie, din genul conferinţelor ştiinţifice ERMAS, sau prin diverse forme de colaborare individuală cu universităţi româneşti), dar avem nevoie de punctul acela de sprijin din interior pentru a produce schimbări cu urmări practice.
- Dacă diferenţa dintre nivelurile de finanţare între Suedia şi România este pur şi simplu absurdă (românii nici acum nu par că au înţeles de ce au nevoie de cercetare ştiinţifică şi învăţământ superior), subfinanţarea la noi NU ESTE cea mai mare problemă. Ştiu că mulţi oameni din mediul academic autohton sunt oarecum revoltaţi de această părere a mea. Să presupunem pentru firul discuţiei că mâine am avea în România bugetul Suediei alocat pentru cercetare şi educaţie: ar fi bani efectiv aruncaţi pe fereastră, atâta vreme cât încă nu s-a produs acea schimbare fundamentală, acea revoluţie în felul cum “valoarea” este interpretată, evaluată, promovată, susţinută. Nu mai puteţi susţine/ recompensa/ defila cu pseudo-ştiinţa!
- Plagiatele sunt doar vârful aisbergului, lumea jurnalistică pare să insiste pe ele, dar problema mult mai mare şi mai nocivă este cantitatea enormă de lucrări „originale”, dar fără nici o relevanţă, fără nici un fond. Sau, pentru că mulţi se lamentează că şi componenta didactică e importantă: câtă vreme absolvenţii facultăţilor ajung direct în şomaj, sau în şomaj după două luni de probă, sau sunt nevoiţi să lucreze în job-uri complet di-ferite („mismatch” în plasarea pe piaţa muncii), în ce măsură profesorii sunt folositori chiar şi doar prin predat? Asta ca să nu ating încă faptul că pentru a preda cunoştinţe specializate, actuale, relevante pentru sectorul economic contemporan, trebuie să îţi fi dovedit expertiza prin cercetare.Un itinerar foarte scurt şi concis pentru a alinia cercetarea economică din România la standarde internaţionale ar urma un traseu care începe prin a asigura faptul că “stimulii extrinseci” sunt cei potriviţi (între altele, trebuie să te asiguri că prin mecanismul implementat recompensezi/ promovezi/ susţii ceea ce este valoare recunoscută la nivel inter-naţional). Trigger-ul pentru aceasta este motivaţia intrinsecă a cercetătorului ambiţios din ţară.
Vezi alăturat prezentarea lui Sebastian Buhai de marti, de la sediul ASE
Mai multe despre Sebastian Buhai, aici.
documente
SebastianBuhai_ASE_seminar_10april2018
(10 Apr 2018) PDF, 981KB
50
4
