La scurt timp după modificările aduse Codului fiscal prin intermediul OUG 79/2017 în vigoare de la 1 ianuarie 2018, s-a conturat o întrebare ce a rămas fără un răspuns clar, legată de includerea sau excluderea câștigurilor sau pierderilor din diferențe de curs aferente împrumuturilor în/din costurile îndatorării ce se supun limitărilor cuprinse la art. 40^2 din Codul fiscal. Această situație a fost generată de însăși definiția costurilor îndatorării, preluată integral din Directiva nr. 1164/2016 de legiuitor, care menționează că se includ în costurile îndatorării “anumite câștiguri și pierderi generate de diferențele de curs valutar la împrumuturi și instrumente legate de obținerea de finanțare”, pe lângă celelalte elemente.
- În lipsa unor detalii privind intenția avută în vedere la momentul modificării Codului fiscal, sintagma de mai sus a dat naștere unor interpretări diferite a definiției costurilor îndatorării, cu impact asupra calculului de impozit pe profit.
Odată cu apropierea termenului de declarare și plată a impozitului pe profit aferent trimestrului I (termen 25 aprilie 2018), această întrebare a devenit tot mai pregnantă. O soluție cel puțin provizorie a venit prin intermediul proiectului pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicat pe site-ul Ministerului de Finanțe în data de 19 aprilie 2018.
Conform proiectului de Hotărâre, pierderile generate de diferenţele de curs valutar la împrumuturi şi instrumente legate de obţinerea de finanţare se determină ca diferență între cheltuielile din diferențe de curs valutar/cheltuielile financiare în cazul celor cu decontare în funcţie de cursul unei valute, rezultate din evaluarea sau decontarea acestora și veniturile din diferenţe de curs valutar/veniturile financiare aferente.
În ciuda faptului că proiectul de modificare a Normelor metodologice nu este încă adoptat, soluția cuprinsă în cadrul lui oferă o sugestie de răspuns pentru contribuabilii care se confruntă cu câștiguri/pierderi din diferențe de curs aferente împrumuturilor în valută.
Rămân totuși o serie de întrebări pentru care nici chiar proiectul de norme nu oferă o soluție, iar contribuabilii vor trebui să declare obligații fiscale fără a avea vreo certitudine:
- Cum se determină plafonul deductibil trimestrial aferent costurilor excedentare ale îndatorării, vis-a-vis de suma anuală de 200.000 euro? Trebuie această suma împărțită la 4 pentru a determina plafonul trimestrial sau nu? Dar atunci când anul fiscal este diferit de anul calendaristic (de exemplu, o societate care are anul fiscal 1 aprilie 2017 – 31 martie 2018, astfel încât doar 3 luni sunt supuse noilor reguli)?
Ce se întâmplă cu câștigurile din diferențe de curs valutar aferente împrumuturilor (în condițiile în care poriectul de Norme amintește doar de pierderi din diferențe de curs)?
Cum se tratează amortizarea aferentă dobânzii capitalizate pentru active recepționate înainte de 1 ianuarie 2018? La o primă analiză a proiectului de Norme, s-ar putea concluziona că această amortizare nu ar trebui supusă noilor reguli de deductibilitate privind costurile excedentare ale îndatorării, dar acest lucru nu este foarte clar.
Reamintim că unul din principiile oficiale ale fiscalității din România se referă la certitudinea impunerii, care ar presupune „elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite”. În baza acestui principiu, și având în vedere și conceptul cunoscut drept in dubio contra fiscum introdus în Noul cod de procedură fiscală („dacă … prevederile legislației fiscale rămân neclare, acestea se interpretează în favoarea contribuabilului”), putem spera ca autoritățile fiscale să nu adopte abordări foarte agresive în legătură cu modul de calcul al sumelor deductibile pentru costurile excedentare ale îndatorării. Text realizat cu sprijinul lui Daniel Pana, Tax Director, KPMG
