Lucian Croitoru: Occidentul- de la morala competitivității la morala cheltuielilor sociale

de DP     HotNews.ro
Duminică, 9 septembrie 2018, 17:59 Economie | Finanţe & Bănci


Lucian Croitoru
Foto: Hotnews
Țările occidentale au ajuns ca în mai puțin de un secol să crească cheltuielile sociale de la virtual zero (Lindert, 2004) până la aproape 10-20 la sută din PIB, cu multe țări democratice având valori mai apropiate de 20 la sută din PIB decât de 10 la sută din PIB. Aceasta arată cât din banii contribuabililor, în echivalent PIB, sunt cheltuiți pentru asistență socială, dar, mult mai important, arată că s-a produs o schimbare majoră în modul de administrare a economiei.
În ce a constat această schimbare și cât este de benefică pentru creșterea bunăstării?

Răspunsurile din literatură sunt divizate. Referitor la cauze, studiile se referă, cel puțin după cel de-Al Doilea Război Mondial, la democrație, la creșterea speranței de viață, la creșterea veniturilor și a capacității de a menține producția pe un trend crescător, la deschiderea comercială a economiilor (globalizare) și la ideile economice predominante.
În ceea ce privește efectele, divizarea este evidentă: abordările de stânga au susținut dintotdeauna că cei care se află în starea de a fi săraci, bolnavi, în vârstă și/sau needucați nu se vor putea ajuta singuri și că, din acest motiv, stimulentele pentru muncă, pe care conservatorii le văd ca pe soluții pentru a depăși starea respectivă sunt ineficiente și inumane. Abordările conservatoare, de la Burke la Keynes (în abordările în care acesta din urmă este conservator), au susținut, în esență, că impozitarea veniturilor și a avuției pentru a finanța cheltuieli sociale reduc stimulentele pentru muncă, asumarea riscului și economisire atât pentru cei care finanțează, cât și pentru cei care primesc beneficiile sociale.

În acest articol arăt că schimbarea care s-a produs în cheltuielile sociale reflectă o modificare importantă a raportului dintre principalii administratori ai capitalismului. Această modificare a generat, la rândul ei, mecanisme care au făcut ca ponderea cheltuielilor sociale să atingă niveluri nesustenabile. În secțiunea următoare arăt că principiul libertății față de intervenția statului în economie reflecta morala unei societăți centrate pe stimularea competitivității individuale și a firmelor. Ea a generat o concurență care a contribuit la creșterea cererii pentru cheltuieli sociale. În secțiunea a treia arăt că ideile lui Keynes despre rolul statului în economienu nu ar fi dus la creșterea cheltuielilor sociale la nivelurile de astăzi, dacă ar fi fost corect înțelese. În secțiunea a patra arăt că înțelegerea greșită a ideilor lui Keynes a dus la apariția unei noi morale economice a Occidentului, centrată pe intervenția excesivă a statului în economie, care are ca promontoriu cheltuielile sociale. În secțiunea a cincea argumentez că factorul politic este cel care explică cel mai bine de ce cheltuielile sociale cresc mai repede decât PIB. În secțiunea a șasea, prezint estimări econometrice pe un panel de 34 de țări pentru perioada 1995-2017 pentru a arăta că rata de economisire scade atunci când cheltuielile sociale cresc, ceea ce poate afecta însuși viitorul Occidentului. În secțiunea a șaptea arăt că, în România, ale cărei cheltuieli sociale se ridică la nivelul relativ mic de aproximativ 10 la sută din PIB, o creștere a impozitului pe venitul personal perceput asupra grupelor cu venituri mai mari prin adoptarea impozitării progresive pentru a finanța creșterea cheltuielilor sociale ar avea consecințe negative pentru economisire și, de aici, pentru dezvoltarea României. În ultima secțiune prezint concluziile.
  •    Morala competitivității și nașterea cererii pentru cheltuieli sociale    
În Occident, administrarea economiei este realizată de piețele financiare și de puterea politică (Greider, 1989). În mod natural, obiectivele centrale ale acestor doi administratori sunt diferite. Înclinația piețelor este aceea de a favoriza specializarea și competiția între producători, făcând aparatul productiv al societății tot mai inovativ și eficient și, astfel, oferta de produse relativ ieftină. Statul (sub forma sa națională) a început să interfereze cu aparatul productiv atunci când a decis – acum aproape 220 de ani – să perceapă impozite și să-și extindă cheltuielile. De atunci, nicio activitate a sa (apărare, ordine publică, transport public, investiții și subvenții pentru întreprinderi publice) nu a contribuit la creșterea impozitelor și a cheltuielilor ca procent din PIB în egală măsură cu cheltuielile sociale (Lindert, 2004).

A existat permanent un reglaj fin în raportul de putere dintre cei doi administratori în timp și între țări. Totuși, reglajul s-a făcut pe fundalul existenței unor componente stabile ale acestui raport, atât în timp, cât și între țări. Aceste componente au fost atât de puternice încât au acționat ca principii ale unor epoci și, în general, au definit morala epocii respective, impunând ca unul dintre cei doi administratori să ocupe poziția dominantă în epocă. Unul dintre aceste principii este libertatea față de intervențiile statului în economie, menționat încă din anii ’50 de Friedman (1953) și de Ropke (1959). Judecând după alegerea pe care au făcut-o referitor la acest principiu, se poate spune că până la Primul Război Mondial, țările capitaliste occidentale au îmbrățișat, în general, libertatea față de intervențiile statului în economie.
Până la Primul Război Mondial, chiar dacă raportul dintre cei doi administratori ai economiei s-a modificat în anumite limite în timp și între națiuni, piețele, cu precădere cele financiare, au jucat permanent rolul central în administrarea economiei, inclusiv în distribuția veniturilor. Regimul monetar ales pentru a asigura acest rol piețelor financiare a fost standard aur, care a însemnat renunțarea la autonomia națională a politicilor monetare concomitent cu fixarea unui conținut în aur pentru monedele naționale și cu permiterea unei maxime mobilități a capitalurilor între țări.

Această alegere a echivalat cu punerea accentului pe promovarea competitivității individului și a firmelor – esența acelei morale –, cu o implicare virtual nulă a statului în economie. Adoptând standardul aur, țările s-au asigurat că au o atitudine comună față de competitivitate (Croitoru, 2018). Tehnic, aceasta a însemnat că țările care deveneau prea competitive, adică aveau surplusuri de cont curent și, implicit, rezerve libere de aur (cantități de aur în exces față de cele necesare pentru menținerea parității), creșteau cantitatea de bani pentru a crește prețurile. Invers, țările care pierdeau competitivitate, adică aveau deficite de cont curent și, implicit, deficit de rezerve de aur, reduceau cantititatea de bani pentru a reduce prețurile și a readuce rezervele de aur la cantitățile necesare pentru asigurarea parității. Principial și funcțional, atitudinea comună față de competitivitate însemna că cerințele piețelor în această privință erau rapid transmise în parametrii politicilor economice. De regulă, alte cerințe nu se puteau transfera în parametrii politicilor economice dacă intrau în conflict cu mecanismul care asigura convergența competitivității țărilor.

În acest fel, a rezultat foarte puțină preocupare a statului pentru a face cheltuieli sociale, cu excepția celor pentru ajutorarea familiilor sărace. În consecință, a existat o opțiune implicită pentru ca distribuția veniturilor să fie aproape în întregime realizată de piață. Aceasta explică de ce cheltuielile sociale ale statelor au ocupat o pondere neglijabilă în PIB până în 1930. În 1930, doar nouă țări cheltuiau cu puțin mai mult de doi la sută din PIB pentru transferuri sociale (cheltuieli sociale minus cheltuielile publice pentru educație). Între acestea, Germania era campioana, transferurile sociale fiind de 4,82 la sută din PIB (Lindert, 2004, pp.12-13). În schimb, statul s-a preocupat să asigure drepturi de proprietate clare, proprietatea preponderent privată asupra mijloacelor de producție, reglementări adecvate pentru a lăsa piețelor libertatea necesară, inclusiv față de corupție, pentru a menține concurența din care se naște inovarea, cea care în final duce la creșterea productivității și a bogăției societății.
Totuși, concurența accelerată nu produce numai bogăție. Ea generează, prin intermediul inovării pe care o determină, și un proces de uzură morală. Cu cât este mai mare, concurența duce la uzura morală mai rapidă a echipamentelor și instalațiilor și a calificărilor de care oamenii au nevoie pentru a le utiliza. Cei care nu reușesc să se adapteze la aceste schimbări părăsesc definitiv sau temporar piața încă din perioada în care se află în limitele vârstei de muncă, având nevoie de diverse forme de asigurare, cel puțin temporar, până la reintrarea în piață. În final, foarte mulți ajung să aibă nevoie de pensii, de asigurări medicale, de ajutor de șomaj, de asistență socială, subvenții pentru locuință.

Concurența crescută a generat inovarea capabilă se reducă costurile de producție și să creeze noi produse, dar a avut ca efect secundar creșterea interesului și puterii sindicatelor de a solicita sisteme publice de asigurări sociale, mai ales pe măsură ce inegalitatea avuției și a veniturilor s-a accentuat. În plan politic, partidele socialiste și social democrate au mers în aceeași direcție încă din secolul al nouăsprezecelea. Aceste evoluții au crescut în intensitate, ceea ce i-a determinat pe unii lideri conservatori să încerce să „captureze” publicul sensibil la ideile socialiste, cum a făcut fără prea mare succes Bismarck, introducând în anii 1880 beneficiile sociale, asigurările împotriva accidentelor și pensiile pentru persoanele în vârstă. Bismarck a încercat, într-un mod foarte convenabil politic, să evite un rău mai mare –  socialismul – cu un rău mai mic, și anume introducerea în bugetul public a serviciilor sociale sub control conservator.

Fundația morală dată de separația dintre guvern și aparatul care produce bunăstarea începuse să nu mai fie înțeleasă de societatea occidentală încă de la începutul secolului douzeci, așa cum a demonstrat apariția „noului liberalism”, care susținea că pentru a promova libertatea individuală, statul ar trebui să adopte o politică socială activă. În Marea Britanie aceste concepții și-au găsit reflectarea în introducerea pensiei de vârstă, asigurărilor de șomaj, beneficiilor de sănătate și a impozitării progresive în perioada 1906-1914 (Marcuzzo, 2006). Pe acest fundal, vechea morală a fost puternic zdruncinată de criza din anii 1929-1933 și, așa cum voi arăta imediat, cu ajutorul teoretic al lui Keynes, ea a fost înlăturată și, de atunci, uitată.
Următoarea criză similară ca dimensiuni, Marea Recesiune din 2008-2009, a reconfirmat că vechea morală a fost complet uitată și că societatea occidentală în prezent nu este aproape deloc conștientă de ce poate însemna acest lucru la scară istorică. Criza din 2008 și perioada prelungită în care producția a rămas sub potențial în foarte multe țări l-a făcut pe Skidelsky, probabil cel mai cunoscut biograf al lui Keynes, să scrie că „prăbușirea comunismului în 1990 a făcut posibilă pentru prima dată după 1914 restaurarea unei singure economii mondiale, bazate pe bugete echilibrate, comerț liber și mișcări nerestricționate ale capitalului – rețeta pre-1914 pentru succes economic.”
Caracterizarea făcută de Skidelsky perioadei 1990-2007 dovedește cât de străină a devenit vechea morală în prezent. El omite punctul esențial, și anume, că economia mondială de după 1990 nu avea morala libertății față de intervenția statului în economie, pe care a avut-o economia mondială până în 1914, chiar dacă în perioada 1980-2008, rolul piețelor financiare în administrarea economiei a crescut, comparativ cu rolul pe care ele l-au avut în perioada de după cel de-Al Doilea Război Mondial și până la începutul anilor ’80.


  •    Un mesaj neînțeles de către Occident
Marea Depresie economică, extinderea democrațiilor instituționale și a drepturilor de vot și apariția marxismului, a socialismului și a comunismului au favorizat, implicit sau explicit, punerea în discuție în interiorul Occidentului a moralei ce deriva din principiul libertății aparatului de producție față de stat. Numai teoria economică clasică nu legitima acest lucru. Conform teoriei clasice, a cărei premisă de bază era libertatea față de interferența statului în aparatul producător de bunuri, producția era de regulă la potențial, așa cum rezulta din legea lui Say, astfel că salariile, rentele și profiturile nu puteau crește concomitent, dată fiind producția potențială. O consecință a înțelegerii că „cererea depinde numai de producție” (Ricardo) era aceea că sporirea salariilor era posibilă doar dacă muncitorii reușeau să scadă, cumva, profiturile, indicând un potențial conflict între aceștia și capitaliști.

Acest conflict între participanții la procesul de producție produsese deja structurile politice care să lupte pentru eliminarea principiului libertății față de intervențiile statului în economie, dar nu avea o reflectare teoretică credibilă pentru ca cea mai mare parte a clasei politice să renunțe la el.
Keynes și-a dat seama, așa cum voi argumenta imediat, că a sa Teorie Generală va introduce în peisajul de mai sus elementul care lipsea, dar care era necesar pentru ca principiul libertății aparatului productiv față de intervențiile statului să fie părăsit de către Occident. Cartea sa avea în centru ideea că statul poate, în special prin „socializarea investițiilor” (Keynes, 1936, Capitolul 24) să mențină permanent producția la un potențial crescător, permițând astfel salariilor și profiturilor să crească, rezolvând, parțial, conflictul ricardian al distribuției, pe care îl exploatase Marx pentru a ataca capitalismul cu teoria sa a valorii-muncă.









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.





1967 vizualizari

  • +3 (5 voturi)    
    Foarte interesant subiectul (Duminică, 9 septembrie 2018, 18:11)

    Mondialul [utilizator]

    L-am salvat il citesc mai incolo.
  • 0 (0 voturi)    
    Studiul dv (Duminică, 9 septembrie 2018, 21:14)

    bogmir [utilizator]

    trage niste concluzii extrem de pesimiste. Inteleg ca va marginiti la un diagnostic, dar mi-ar fi placut sa oferiti si solutii, sau macar niste principii pt implementarea unor solutii. Desi credeti ca e cvasi-imposibiil de realizat dpdv politic, dati de inteles ca singura solutie ar fi retragerea interventiei statului din economie. Va referiti la reducerea costurilor sau chiar la eliminarea unor politici sociale ca sa asigurati un buget sustenabil?

    In articol mentionati doua tipuri de morale ca sa va referiti la administrarea economiei. Imi pare o judecata binara facuta din perspectiva neoliberala. Putem vorbi de morala in economie ca sa vorbim eliminarea saraciei sau despre satisfacerea drepturilor umane de a doua generatie sau despre exagerarea inegalitatii economice.

    Nu cred ca avem doar doua alternative de morala economica (mi-ar fi placut mai degraba cuvantul 'ideologie', pt ca morala se poate confunda cu etica, si cu siguranta nu va referiti la etica in acest context) pt justificarea politicilor economice in democratiile de azi. Sunt de acord ca statul de binestare (welfare state) nu este in prezent sustenabil. Dar asta nu inseamna ca nu poate fi reformat.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by