Nici copilăria nu mai e ce-a fost. Cum își petrec timpul liber copiii din generația de azi față de cei de ieri. Sau cum a schimbat economia parentingul

de Dan Popa     HotNews.ro
Miercuri, 19 septembrie 2018, 17:13 Economie | Finanţe & Bănci


Copilaria de azi e mult diferita decat cea de ieri
Foto: sxc.hu
​​Când eram copil,  vacanțele mi le petreceam în satul acela din Maramureș, unde trăiau părinții mamei. Bunicul avea cai, iar una din grijile noastre (eram împreună cu alți 4 verișori) era să scoatem caii la păscut. Evident că nu aveai șei, ne suiam direct pe spinarea animalului cu un căpăstru improvizat și alergam în galop până la locul în care îi priponeam. Fără cască de protecție, genunchiere sau alte asemenea...Seara încingeam un fotbal sau o partidă de oină, de ajungeam acasă transpirați, cu vânătăi pe picioare sau cu julituri. Astăzi, copilăria arată altfel, potrivit unei cercetări sociologice recent publicate.

Azi, arată cercetarea la care mă refer, asistăm la un fenomen în continuă creştere în mediul urban, şi anume înrolarea copiilor în activităţi şi cursuri extracurriculare şi, deci, la o instituţionalizare şi mai mare a copilăriei.

Întrebările după care s-a ghidat autorul cercetării au fost: cum îşi trăiesc copilăria aceşti copii? Ce înseamnă pentru ei timpul liber? Unde se întâmplă copilăria lor? Cum înţeleg părinţii lor această perioadă de viaţă? Cum sunt înţelese aceste activităţi extracurriculare de către părinţi?

În cazul copiilor care participă la activităţi extracurriculare, copilăria este petrecută cu preponderenţă într-un „triunghi instituţionalizat” : casa familială, şcoală şi instituţiile extraşcolare. Mai mult, într-un spaţiu urban mare, cum este Bucureştiul, şi în contextul fragmentării spaţiului copiilor în locuri specializate pentru anumite activităţi, copilăria este petrecută şi pe drumul dintre aceste instituţii (în cazurile studiate, timpul consumat variază de la un sfert de oră până la aproape 45 de minute pe un drum, acumulându-se chiar şi 3 ore pe zi).  Departe de a fi o simplă plimbare, drumul între punctele importante ale „triunghiului instituţionalizat” relevă o relaţie de dependenţă între părinţi şi copii.

 Copilul este nevoit să îşi modeleze timpul atât în funcţie de programul instituţiilor pe care le frecventează, cât şi în funcţie de cel al adulţilor care îl conduc acolo. Însă acest timp în maşină poate fi valorificat, după cum subliniază o mamă, Carina (34 ani):
  • „Lui (Iulian, 9 ani) îi place, când suntem în maşină, să stăm de vorbă. Aia e perioada în care stăm noi de vorbă despre orice, găseşte el subiectul.” Maşina devine un spaţiu de intimitate, nu doar de tranziţie, în care copil şi părinte discută despre experienţa copilăriei şi interesele copilului.  Timpul şi spaţiul sunt astfel fragmentate. Părinţii sunt cei care verbalizează frustrarea generată de această fragmentare, după cum arată exemplele următoare.
  • Un tată (Alexandru, 39 de ani) povesteşte: „E senzaţia că… asta ţine de oraş, e şi faptul că e oraş mare, cu distanţe mari, cu aglomeraţia. Timpul se comprimă, e mult mai scurt şi-atunci n-are timp să facă chiar tot ce şi-ar dori şi ce mi-aş dori eu.”
  • O mamă (Maria, 38 de ani), povestind despre activităţile prezente şi aspiraţii pe care le are pentru copilul ei, exclamă emfatic: „Dacă aş putea eu să le fac pe toate acasă la mine...aş mai avea resurse de făcut altceva!”
Cum înţeleg timpul liber copiii?
În primul rând, timpul liber este pentru ei un timp pentru joacă sau de distracţie. Poate include atât jocurile nestructurate alese şi/sau inventate de copii, cât şi activităţile extraşcolare care implică jocul sau jocurile organizate în cadrul instituţiilor extraşcolare. În al doilea rând, este un timp de relaxare sau calmare în care „nu te stresezi”, cum explică Daniel (10 ani). Această înţelegere a timpului liber pare foarte similară şi uneori chiar se suprapune cu cea anterioară, cuprinzând atât activităţi structurate cât şi nestructurate. Diferenţa apare însă în ceea ce priveşte ritmul, care este unul mai scăzut şi pe lângă joacă îşi fac loc desenatul, cititul, masa împreună şi chiar somnul.
Apoi, timpul liber este înţeles ca timp fără restricţii, liber faţă de autoritatea părinţilor, a şcolii sau a instituţiilor extraşcolare. Această perspectivă subliniază dorinţa copiilor de a decide în legătură cu structura şi conţinutul programului lor. În acest caz, activităţile sunt mai puţin predictibile, non-recurente şi mai greu de catalogat.
  • Potrivit Cristinei (10 ani), „eu aleg să fac ce-mi vine mie atunci. Spre exemplu, dacă vreau să fac brăţări, aleg să fac brăţări şi-atunci e timp liber de făcut brăţări”. Sunt aşadar activităţi cu o doză mai mare de spontaneitate.  Este important de subliniat că, pe de-o parte, de-a lungul discuţiilor cu copiii, mulţi dintre ei au sugerat că activităţile extraşcolare pe care le fac sunt timp liber sau cel puţin seamănă cu modul în care îşi petrec ei timpul liber.
  •  Fiecare copil intervievat are o structură cotidiană a timpului diferită. În plus, şcolile la care sunt înscrişi au programe care diferă considerabil – de la 4–5 ore în şcoala publică, la 9 sau chiar 11 ore în şcoala privată. Timpul liber nestructurat vine în doze mai mici 5–7 ore pe săptămână.
În ciuda programului încărcat, copiii participanţi la acest îşi „fac” timp liber, singuri sau cu ajutorul părinţilor, după cum arată exemplele următoare.
  • Alin: „Cât timp liber credeţi că are [copilul dv.]? Paul (tată, 41): „Depinde cum îl definim. Dacă definim timpul liber ca fiind nestructurat din exterior… atunci nu foarte mult, nu foarte mult. În timpul săptămânii are… fură nişte minute de colo-colo. 5, 10, 15 minute între diverse alte activităţi – când vine de la şcoală şi apoi pleacă la alte activităţi, sau până vine la masă, ştii…" Această imagine a timpului liber „furat” sugerează faptul că, fiind nestructurat, timpul liber al copiilor nu intră în program, în rutină, fiind nevoie aproape în întregime de iniţiativa copilului de „a trage de timp” pentru a profita de lipsa de continuitate a timpului structurat şi programat. Părinţii se implică în organizarea timpului pe care copiii lor îl pot petrece în compania prietenilor de la şcoală sau instituţiile extraşcolare. 
  • Alin: „Are prieteni în jurul blocului cu care se poate juca?” Paul (tată, 41): „Nu, aici nu. Încercăm, facem un efort să aducem oameni, dar e un efort logistic, adică nu-i aşa simplu, deschidem uşa, vine X. E un efort logistic de tipul date, întâlnire: mama lui Ionuţ aranjează cu mama lui cutăriţă, să vină cutăriţă sau să meargă Ionuţ la..., în ziua x, la ora y, de la atâta până la atâta. Adică… heavy logistics."
Distanţele dintre prieteni, aşadar, fac necesară organizarea întâlnirilor şi sincronizarea programele familiilor, ceea ce nu numai că implică un efort sporit din partea părinţilor, dar mai ales redefineşte timp liber al copiilor care se întâlnesc: Alin: „E vreo perioadă de timp care trece foarte repede?” Cristina (10 ani): „Da, de obicei când sunt cu colegii, când vin aşa pe la mine şi, spre exemplu, vin vinerea, de la AB ies la 5,30 şi atunci ajung pe la 6 acasă, iar pe ei îi lasă… au un termen că trebuie să meargă şi ei la casele lor până la urmă şi e un termen, iar timpul… atunci când ştii că ai o limită, un deadline, atunci ţi se pare că trebuie să faci totul repede: «hai repede că mai avem puţin timp să ne jucăm pentru că trebuie să te duci acasă»”.


Prin jocul liber copiii învaţă să-şi controleze emoţiile şi să relaţioneze cu ceilalţi de la egal la egal. Astfel, timpul liber şi jocul liber pot fi înţelese drept un teren de pretestare pentru viaţă, oferind experienţe cruciale fără de care, susţine autorul, un copil nu se poate maturiza într-un adult încrezător şi competent. Într-o manieră asemănătoare, copiii implicaţi în acest studiu îşi construiesc un spaţiu al lor, fie singuri, fie cu ajutorul părinţilor, utilizând şi improvizând în spaţiul existent. Jocul şi joaca în grup – o parte importantă din ceea ce aceşti copii consideră timp liber – se mută mai degrabă în casă sau în incinta şcolilor şi a instituţiilor extraşcolare, care, din acest punct de vedere, au avantajul că reuşesc să sincronizeze programele celor mai mulţi dintre copiii care le trec pragul. Ilustrativ este fragmentul de conversaţie următor:
  • Alin: „Vă jucaţi la şcoală?” Iulian (10 ani): „Da, multe jocuri. În fiecare zi ne jucăm altceva. La început ne jucam foarte mult leapşa, apoi sticluţa cu otravă. Şi acum, de câteva zile, am inventat noi un nou joc, chiar luni, şi l-am numit «corco-gloanţe». Avem noi, în curtea şcolii, un copac cu corcoduşe care face multe corcoduşe şi am făcut noi nişte reguli. Noi le culegem şi după aceea ne batem cu ele că sunt verzi şi tari şi pişcă, nu dor foarte tare. Asta până când am aflat că n-avem voie să ne urcăm pe gard să le culegem, şi evident, noi tot ne căţărăm”. Iulian surprinde în relatarea sa despre timpul liber din pauzele de la şcoală nu doar diversitatea jocurilor, ci mai ales importanţa locului, existenţa unor elemente precum copacul sau gardul care pot fi încărcate cu semnificaţie prin prisma interacţiunilor dintre copii. Copacul este sursa de muniţie, gardul este acel loc interzis unde autoritatea este „evident” depăşită. De asemenea, copiii au creat reguli, făcând din bătaia cu corcoduşe un mediu de interacţiune diferit, sustras într-o oarecare măsură cotidianului şi condus autonom.  Această experienţă este discutată şi de Cristina care vorbeşte despre modul în care îşi petrece timpul cu prietenii de la after-school: Cristina (10 ani): „Ne gândim la un joc, combinăm altele care ne plac şi creăm unul mai bun”. Alin: „Dă-mi un exemplu, sunt curios”. Cristina: „Ne jucăm, de exemplu, «sticluţa cu otravă» care trebuie să alergăm, un fel de prinselea şi noi l-am adaptat. Înainte unul singur trebuia să îi prindă pe ceilalţi, îi îngheaţă şi dacă îi atingem putem să îi salvăm. Acum, în fine, am adăugat noi mai multe spaţii unde eşti apărat, pe ceilalţi nu mai poţi să îi salvezi decât dacă ei o să alerge, să facă aşa un grup, iar doar dacă suntem mai mulţi şi ne prindem de mână şi facem ca un cerc, atunci nu poate lua pe nimeni. Ideea asta ne-a venit pentru că era o perioadă în care jucam jocul în care trebuie să ne ţinem de mână şi... se numeşte „ţară, ţară, vrem ostaşi!”.
Geografia prieteniei se construieşte mai degrabă în jurul şcolilor şi instituţiilor extraşcolare şi mai puţin pe criteriul apropierii de casă, fapt observabil atât din desenele şi interviurile copiilor, dar şi din explicaţiile părinţilor. Parcul apare frecvent ca un loc al copiilor, însă reprezintă mai degrabă o extindere fie a casei, fie a şcolii, în funcţie de proximitate.

Chiar dacă ei îşi creează un timp şi spaţiu al lor, la o privire mai atentă peste desenele copiilor, dar mai ales peste jurnale, acest triunghi instituţionalizat nu pare a fi însă echilateral în cazul grupului analizat. Latura pe care se află şcoala şi instituţiile extraşcolare devine din ce în ce mai proeminentă.
  • Se conturează o tendinţă de a investi şcoala şi instituţiile extraşcolare cu tot mai mult din timpul şi spaţiul copiilor, acestea definind din ce în ce mai multe aspecte ale experienţei copilăriei, de la programul zilnic şi implicit timpul liber până la spaţiul, jocul, masa, geografia prieteniei, supravegherea şi, în unele cazuri, şi drumul.  Formează şcoala şi instituţiile extraşcolare o reţea instituţională totală, care poate oferi copiilor o lume în întregul ei? Întrebarea poate fi pusă şi din altă perspectivă, aşa cum sugerează următorul extras dintr-un interviu cu Florina (mamă, 38 ani): „Nu învaţă de la părinţi, asta e evident. Şi eu şi Cătălin vorbim bine limbi străine, dar o vorbă n-a-nvăţat vreuna de la noi... asta e. În schimb învaţă de la profesori, aşa că eu prefer să fiu mai degrabă cea care o duce nu ştiu unde... inclusiv sâmbătă dimineaţa.”

Activităţile extrașcolare sunt şi o modalitate de a îndepărta copilul de ecrane (ecranele calculatorului, televizorului sau telefonului).
  • Părerea multor dintre părinţi este că „aceşti copii sunt prizonierii ecranelor” (Paula, 38 ani) şi că au pierdut din abilitatea de a interacţiona în spaţiul real (opus celui virtual). Teama de acest „autism social”, cum îl numeşte una din mame (Maria, 38 ani), devine astfel un motiv foarte întemeiat pentru înscrierea copilului la diverse activităţi extracurriculare. O altă mamă (Ileana, 35 ani) subliniază că:  „Timpul lor liber înseamnă screen time, într-o proporţie aproape covârşitoare, şi asta pentru că nu mai există copii în jurul blocului cu care să se joace. Chiar şi când se mai întâlnesc unii cu alţii la aniversări sau în parc, copiii de azi nu mai ştiu să se joace! Vorbesc doar de telefoane, jocuri pe calculator etc. Am ajuns să prefer orele de sport/pian/limbi străine tocmai pentru că îi ţin departe de tablete şi alte minunăţii”.  În strânsă legătură cu această teamă de abuzul de tehnologie vine şi motivul „socializării”, adică imaginea instituţiilor extraşcolare ca spaţii ale sociabilităţii unde copiii îşi pot face prieteni şi pot învăţa să interacţioneze cu ceilalţi. Pe de-o parte datorită perspectivei asupra timpului petrecut în aceste instituţii şi asupra activităţilor întreprinse, copiii într-adevăr creează constant spaţii de sociabilitate în cadrul acestor instituţii.
  • Pe de altă parte însă, consider că acest răspuns din partea părinţilor este unul mai degrabă dezirabil social şi justificant post-factum, pentru că, aşa cum am văzut mai sus, copiii pot crea astfel de spaţii de sociabilitate la fel de bine şi în jurul casei sau blocului. „În spatele blocului” este însă în conflict cu percepţia de nesiguranţă proiectată de părinţi asupra oraşului. Potenţialul de pericol pe care mediul urban actual al Bucureştiului îl prezintă părinţilor îl depăşeşte pe cel al potenţialului de „spaţiu liminal, al trecerii prin copilărie şi spre maturizare” (Matthews, 2003). Altfel spus, teama de oraş este unul din motivele susţinute puternic de părinţi în sprijinul soluţiei de a purta copilul între instituţii extraşcolare care, în imaginea creată, par să se extragă acestui pericol urban, izolând implicit şi copiii care le trec pragul.

În multe dintre discuţiile cu copiii am observat că presiunea pentru înscrierea la o activitate sau alta vine din partea copiilor. Cercurile de prieteni şi colegi, interacţiunea şi presiunile dintre ei sunt la ordinea zilei dovedind încă o dată unul din argumentele recurente ale acestui text – copiii sunt agenţi în propria socializare şi contribuie prin asta la evoluţia lumii în care trăiesc alături de adulţi. Aşa cum subliniază Camelia (mamă, 35 ani):
  • „Ce fac copiii mei nu sunt neapărat lucrurile pe care mi le-aş fi dorit eu [...] dar sunt cu siguranţă inspirate de modelele altor copii – prietenul meu ştie să..., deci trebuie şi eu să...”. Presiunea socială dintre copii s-a răsfrânt asupra adultului care a ales să plătească pentru consumul copilului, chiar dacă nu e neapărat ceea ce plănuise. Astfel, oferta instituţiilor extraşcolare chiar dacă nu e adresată direct copiilor, ajunge în cele din urmă la ei în mod viral, prin intermediul altor copii care încearcă şi vorbesc despre ce încearcă, punând astfel presiune pe cei din jur.

Dintr-o perspectivă exterioară, o zi obişnuită din viaţa acestor copii include mersul la şcoală, joaca cu prietenii/colegii, în parc sau acasă, pe calculator/tabletă, activităţi extracurriculare şi drumurile aferente lor şi, nu în ultimul rând, timp cu părinţii (o parte considerabilă petrecută în maşină).

Însă şcoala şi instituţiile extraşcolare sunt învestite cu din ce în ce mai mult din timpul copiilor, structurându-le programul, spaţiul şi timpul, jocul, masa, geografia prieteniei, nivelul de supraveghere sau drumul. Astfel, se profilează o reţea instituţională expansivă din care familia pare să se retragă treptat.

Orașul e văzut ca ceva neprietenos, periculos, fără locuri de joacă, fără copii (sic!), cu multe maşini şi câini. În aceeaşi dimensiune a „periculosului” intră şi casa cu tableta, telefonul sau calculatorul care sunt văzute a provoca dependenţă şi, mai mult decât atât, un „autism social”. Această combinaţie le oferă părinţilor o justificare solidă pentru insularizarea copiilor. 

Copilăria se conturează, aşadar, ca o perioadă de formare şi descoperire controlată, într-un cadru organizat într-o manieră profesională şi cu un rezultat previzibil, măsurabil. Pentru părinţi, copilăria în Bucureşti înseamnă şi descoperirea căilor de a evita oraşul neprietenos, excluziunea sau abuzul de tehnologie. Unde este, în cazul acestor copii, timpul liber? E „furat” de către copii, nu e în program (pentru că nu e programat, e liber), e în mici frânturi dintre secvenţe mari, fixe, programate.

De fapt, unul dintre atuurile instituţiilor extraşcolare este exact această abilitate de sincronizare a programelor persoanelor care le trec pragul – şi aici intervine şi legătura lor cu piaţa muncii. În primul rând, sincronizează programele colegilor – prieteni de altfel; programul face ca prieteniile să se lege şi desfăşoare la şcoală, în instituţii extraşcolare şi mai puţin în faţa blocului sau în vecinătate. În al doilea rând, îi ajută pe părinţi să-şi sincronizeze programul de la serviciu cu cel al copilului, aşa încât acesta din urmă să nu rămână singur. În al treilea rând, spre deosebire de timpul liber al copiilor sau de întâlnirile lor cu prietenii care necesită organizare şi supraveghere parentală, timpul petrecut la activităţi extraşcolare este regulat şi, odată încadrat în programul general, nu mai necesită organizare. Cu alte cuvinte, nu doar copiii folosesc instituţiile extraşcolare, ci şi părinţii, pentru a putea răspunde necesarului impus de piaţa muncii.

Câteva exemple particulare:
  • Iulian are 9 ani şi locuieşte într-o comună din judeţul Ilfov, la aproximativ 20 km de Bucureşti, însă învaţă în clasa a treia la o şcoală dintr-un cartier din sud-estul Bucureştiului, la aproape 12 km de casă. O zi tipică din viaţa sa începe cu micul dejun în jurul orei 7.00 şi continuă cu un drum spre şcoală de aproximativ o jumătate de oră, în maşină cu mama sa. Cursurile încep la 8.00 şi se termină la ora 12.00 în cele mai multe zile, dar Iulian ia parte şi la programul „şcoala după şcoală” care se prelungeşte până la ora 14.00, timp în care de obicei îşi face temele pentru acasă. Urmează prânzul acasă sau în Bucureşti dacă mai sunt şi cumpărături de făcut sau timp liber împreună cu colegii în parcul de lângă şcoală până la ora 15.30 – „Socializează mai bine acolo decât în casă” (Carina, mama, 34 de ani). În acest caz din urmă, serveşte prânzul în maşină în drum spre AB, unde are lecţii de engleză marţea şi joia de la ora 16.00, sau spre clubul de baschet unde are cursuri de la ora 18.00 miercurea şi vinerea. La clubul de baschet însă merge tot de la ora 16.00 pentru că şi sora lui are „diverse activităţi în cadrul clubului”, astfel că petrece aproximativ o oră alergând pe bandă sau citind în incinta clubului. După încă 45 de minute pe drum, Iulian ajunge acasă pentru cină, după care mai are o jumătate de oră de jucat pe tabletă sau privit la televizor. La 21.30 se pregăteşte de culcare şi mai citeşte din „Cocoşatul de la Notre Dame” până la 22.00. În week-end, Iulian se trezeşte mai târziu, la ora 10.00 şi sâmbăta se pregăteşte pentru cursul de tenis de la ora 11.00, unde ajunge în aproximativ un sfert de oră. După două ore de tenis, unde este coleg cu prietenul lui, Mihai, îşi petrece restul după-amiezii alături de acesta şi surorile lui. Spre seară, în jurul orei 18.00, se întoarce acasă unde se joacă cu bunicii şi sora lui până la cină. Urmează pregătirea de culcare şi odihna. Duminica este dedicată familiei cu masă în oraş sau acasă, depinzând şi de vreme, plimbări şi întâlniri cu rude şi prieteni. În timpul său liber, Iulian spune că se joacă şi iese pe-afară, în curte, el locuind la casă, dar mai ales că stă pe tabletă, la televizor sau calculator. Din discuţia şi desenul său despre timpul liber înţeleg că acesta înseamnă în mare parte joc sau joacă – fie în curte cu sora sau prietenul său, fie în casă pe tabletă, la calculator sau un joc clasic de tipul „Nu te supăra frate”. Iulian mai petrece o parte din timpul liber în faţa televizorului la serialul animat preferat şi spune că e mulţumit de timpul său liber: „alea două ore pe zi îmi sunt de-ajuns.” Este important de remarcat în cazul lui Iulian în primul rând modul în care drumul dintre locaţii nu doar separă diferitele activităţi şi impune astfel un anume program consumând considerabil timp, ci se constituie în sine ca o secvenţă spaţio-temporală semnificativă din rutina zilei în care Iulian uneori ia prânzul sau discută cu mama sa: Alin: În afara şcolii şi a activităţilor, cât timp îi rămâne? Carina (mamă, 34): Puţin. Destul de puţin, mai ales că restul...mare parte din restul timpului îl petrecem în maşină, îi rămâne puţin. Păi de exemplu, astăzi, el de dimineaţă de la 7.30 n-a mai trecut pe-acasă şi ajunge seara, probabil la 8.30, se spală, mănâncă şi se culcă.  De asemenea, putem observa nevoia de a sincroniza mai multe ritmuri temporale, programe diferite – al lui Iulian cu al surorii sale la clubul de baschet, dar şi cu cel al mamei la cumpărături. Această nevoie de potrivire structurează timpul tuturor celor trei – atât al mamei cât şi al celor doi copii – limitând astfel alegerea lui Iulian în ce priveşte maniera desfăşurării propriului timp.
  •  Elena are aproape 9 ani şi locuieşte într-o casă în nord-estul Bucureştiului. Mergând de la metrou spre casa Elenei, în jurul orei 18.00, parcurg străzi liniştite şi libere. Maşini parcate din loc în loc, jumătate pe trotuar şi două femei sprijinite de un gard discutând. Ajuns la destinaţie, mi se deschide poarta şi observ un spaţiu relativ mic în faţa casei – ceea ce aş numi un antreu neacoperit – unde sunt plantate câteva flori în ghivece. Deşi casa e spaţioasă, cu cramă şi etaj, mama Elenei îmi explică mai târziu că spaţiul mic observat mai devreme „e din păcate toată curtea.” Rutina Elenei începe cu trezirea la ora 7.00 si pregătirea pentru mersul la o şcoală privată din Bucureşti, la aproximativ 5 km de casă. Cursurile încep la 8.00 şi pot dura până la ora 18.00. Având în vedere că marţea şi joia are cursuri de limba engleză de la ora 16.00, Elena este luată de la şcoală cu maşina la ora 15.00 de către mama ei, Maria (38 de ani), care o duce la AB. La 17.30 Maria o ia pe Elena de la AB, pentru a o duce pe un stadion din apropierea casei la antrenamentul pentru atletism, care începe la 18.00 şi se termină peste o oră şi jumătate. În zilele de luni, miercuri şi vineri, în schimb, Elena stă mai mult la şcoala privată, până în jur de ora 17.00, timp în care participă la cursuri suplimentare de limbi străine – franceză şi germană – la un curs de logică numit „mindlab”, la un program de consolidări care substituie temele pentru acasă. De asemenea, în zilele când petrece mai mult timp la şcoală, Elena beneficiază şi de o pauză de gustare la ora 16.00 după care poate ieşi în curtea şcolii la joacă. După şcoală, fie se întoarce acasă unde se joacă cu sora ei mai mică, fie merge în parcul din apropierea şcolii cu colegii şi părinţii cu bicicletele sau rolele. Seara, în jurul orei 20.00, Elena ia cina după care se pregăteşte pentru odihnă. În week-end, Elena se trezeşte mai târziu, în jurul orei 9.00, ia micul dejun şi fie urmăreşte desene animate la televizor, fie merge la film cu prietenii până la ora 13.00. Sâmbăta ia prânzul la restaurant şi se plimbă prin parc cu părinţii. Uneori merge şi la echitaţie de agrement însă fără un program regulat. Duminica are şi un program de două ore rezervat temelor pentru cursurile din afara şcolii. Restul timpului din weekend este petrecut în mare parte prin joacă sau activităţi de relaxare cu părinţii. Timpul liber al Elenei este în parte petrecut prin joc şi joacă, fie singură cu lego, cu păpuşile sau sărind coarda, fie cu sora ei – „de cele mai multe ori ne jucăm de-a şcoala de dans. Ea mă pune să fiu profesoara ei şi să-i dau lecţii...” sau cu prieteni care vin în vizită: Alin: Şi cum e când vin pe la tine? Ce faceţi? Elena: Păi, ne uităm la un film, ne jucăm leapşa, alergăm pe scări şi sus. Şi de-a detectivii uneori şi de-a spionii ne mai jucăm. Ăla cu spionii e cel mai amuzant că tati are două staţii şi eu sunt şeful, mai vin şi verişorii mei. Cel mai mare...eu ţin o staţie şi el o staţie şi vorbim. Eu mă ascund undeva, cum ar fi sub scară şi el se duce sus şi spionează. Pe lângă asta, Elena citeşte sau se uită la televizor şi dansează „în fiecare seară”, pe muzica de la radio, petrecând aşadar o parte considerabilă din timpul liber de acasă înăuntru mai ales din cauza lipsei spaţiului în curte. Este relevant de marcat încadrarea în programul personal a cursurilor extraşcolare pe care le face Elena. În mod similar cu Iulian, Elena participă la două cursuri extraşcolare de luni până vineri – engleză şi atletism –, însă spre deosebire de el, ea le are programate pe ambele în aceeaşi zi, de două ori pe săptămână – marţea şi joia: Maria (mamă, 38): Ne-am combinat în felul ăsta ca să nu-i umplu toate zilele. Că dacă i le mut, practic nu-i mai rămâne nicio zi liberă şi se şi potrivesc, că una e o activitate intelectuală şi alta practic de recreere. Ea când pleacă de acolo se schimbă în maşină în echipament. Deja intră în starea de sport şi îi face foarte bine. E un pic obosită marţea şi joia, aşa o văd, dar...reglăm din somn. De asemenea, deşi distanţele sunt mai scurte, pentru Elena, observăm că drumul cu maşina de acasă la şcoală şi spre instituţiile extraşcolare este totuşi o coordonată cotidiană importantă, un spaţiu de tranziţie şi pregătire pentru următoarea activitate. Spre deosebire de Iulian, Elena petrece însă mai puţin timp pe drum şi mai mult în instituţia şcolii private, timp în care este programat şi un prânz şi o perioadă de joacă. Acest lucru este relevant pentru că astfel momentul mesei de prânz este externalizat din cadrul familiei şi înglobat în rutina spaţio-temporală a instituţiei şcolii, în regulile şi limitele care o definesc. De asemenea, dacă timpul liber înseamnă în mare parte joacă pentru Elena, este foarte interesantă viziunea ei în ceea ce priveşte cantitatea şi legătura timpului liber cu activităţile extraşcolare: Alin: Şi în zilele astea [cu mai puţine activităţi extraşcolare] când ajungi acasă? Elena, 9: Pe la 5 şi ceva. A: Şi tu crezi că ai destul timp liber? E: Mmmm, păi da, adică mie îmi plac activităţile astea, e ca o joacă. A: Adică activităţile astea din afara şcolii sunt timp liber? E: Mmmm, da, cam aşa. Aşadar, observăm că timpul liber pentru Elena nu înseamnă de fapt timp neocupat, ci include acele activităţi care se desfăşoară „ca o joacă”, fie ele nestructurate ca jocul de-a spionii în casă cu prietenii, sau structurate precum atletismul sau laboratorul de logică. Pentru a înţelege această perspectivă însă este nevoie să clarificăm modul în care jocul şi joaca pun în valoare desfăşurarea timpului şi potenţialitatea copilului, lucru pe care îl voi urmări şi în următoarele două portrete.
  •  Daniel are 10 ani, este elev în clasa a treia la o şcoală publică din nord-estul Bucureştiului, zonă în care de altfel şi locuieşte. O zi obişnuită pentru Daniel începe la ora 7.00 cu trezirea şi micul dejun. Merge apoi la şcoală de la 8.00 până la 12.00 sau 13.00 în unele zile, după care se întoarce acasă pentru prânz şi pentru rezolvarea temelor până la ora 14.00. Marţea şi joia este dus cu maşina de către mama sa la cursurile de engleză de la AB care încep la 14.15 şi se termină la 15.45, când se întoarce acasă pentru terminarea temelor şi pregătirea pentru cursul de baschet. La 18.30 începe ora de baschet unde îl duce tot mama sa, la aceeaşi şcoală din apropierea casei, de această dată pe jos. În celelalte zile ale săptămânii, însă, după terminarea temelor, Daniel petrece timp jucându-se pe calculator, tabletă, citind sau uitându-se la televizor. Uneori, mai ales vinerea, când nu are multe teme, merge în parc cu prietenii săi şi mama sa. Seara, în jurul orei 20.00, Daniel ia cina după care citeşte preţ de o jumătate de oră şi se pregăteşte de somn. În week-end, se trezeşte puţin mai târziu, în jurul orei 8 şi sâmbăta, după micul dejun, de obicei îşi vizitează prietenii sau îi primeşte el în vizită ori merge să-şi vadă bunicii tot din Bucureşti. După-amiază desenează şi citeşte. Duminica, după micul dejun, merge la şedinţa de pictură între orele 11.00 şi 12.30, după care se întoarce acasă să ia prânzul. După-amiază iese împreună cu familia şi prietenii în parc unde petrece aproximativ 4–5 ore jucându-se. În jurul orei 20.00 ia cina şi apoi se pregăteşte pentru odihnă. Timpul liber al lui Daniel este în parte petrecut în parc, jucându-se cu prietenii, dar fiind însoţit cel puţin de mama sa. Tot din discuţia pe baza desenului înţeleg că interacţiunea cu prietenii este dominantă şi în interior, sfârşitul de săptămână fiind folosit pentru vizite reciproce. Cu toate acestea, Daniel petrece o parte din timpul liber singur, cu activităţi individuale precum cititul sau desenatul. Ce e de remarcat în cazul lui Daniel este că, spre deosebire de Iulian sau Elena, şcoala şi clubul de baschet sunt relativ aproape, aşa încât nu petrece atât de mult timp pe drum în maşină, putând parcurge distanţa pe jos. Cu toate acestea, la fel ca şi ceilalţi doi copii, este însoţit tot timpul de către un adult, în general mama, uneori tata sau bona. Timpul liber pentru Daniel e caracterizat la fel ca în cazul lui Iulian sau al Elenei prin joc şi joacă cu prietenii, dar şi prin activităţi mai degrabă de relaxare precum cititul sau desenatul. De altfel, în opinia sa, cursurile extraşcolare pe care le urmează – engleză, desen şi baschet – „sunt timp liber pentru că practic te calmezi şi nu prea te stresezi”. În mod similar celorlalţi doi copii, timpul din week-end al lui Daniel este mai puţin fragmentat, deşi este în continuare structurat mai degrabă din exterior. Povestindu-mi despre întâlnirea şi joaca cu prietenii săi, Daniel îmi explică jocul său preferat: Alin: Prietenii pe care îi întâlneşti în week-end sunt din jurul blocului tău, de acolo? Daniel, 10: Nu, îi cunosc de la şcoală, din clasa a doua pentru că au fost transferaţi. A: Şi când vă întâlniţi ce vă jucaţi? D: Jocul meu preferat e „halo wars”. A: Aaa, deci e pe calculator, vă jucaţi în casă. D: Nu, ne jucăm afară. Adică ne aducem armele acelea cu cauciucuri şi pur şi simplu ne imaginăm. Ne jucăm în parc. Ne căţărăm şi în copaci... A: Păi şi cum faceţi, adică bănuiesc că ţineţi un scor, cine moare, cine trăieşte? D: Nu, pur şi simplu trebuie să te orientezi. După ce îl joci de câteva ori pe calculator, îţi vine jocul în minte. Nu mori, se reîncarcă viaţa. Eşti nemuritor. Aşadar, prietenii de joacă ai lui Daniel sunt cunoscuţi prin intermediul şcolii şi nu sunt din apropiere – cum subliniază de altfel şi tatăl său, Mihai (38 de ani): „distanţele între copii sunt mari. Din ăştia 2–3 cu care se întâlneşte, unul stă la un km, altul în partea cealaltă...e dificil.” De aici rezultă în parte şi nevoia de structurare exterioară, de intervenţie a părinţilor pentru a organiza întâlnirile între copii, dar şi o împărţire diferită a timpului în funcţie de această geografie a prieteniei. Un alt aspect interesant este că jocul despre care Daniel povesteşte este de fapt o variantă transpusă în real a unui joc virtual, fapt care deopotrivă sugerează atracţia acestor copii către tehnologie şi mediul virtual, dar şi creativitatea şi abilitatea de a lucra cu mediul real, fizic pentru a pune în aplicare ceea ce îşi imaginează.
  • Cristina are 10 ani şi e elevă în clasa a patra la o şcoală publică din nord-estul Bucureştiului, în apropiere de apartamentul în care locuieşte. De cum intru se vede la capătul holului bucătăria cu doi pereţi deschişi, iar pe ceilalţi doi poze cu Cristina, picturi şi desene făcute de ea. Uşa camerei ei se evidenţiază dintre celelalte prin abţibildurile cu diferiţi artişti şi trupe muzicale lipite pe ea. Dintr-o conversaţie informală înainte de începerea interviurilor înţeleg că părinţii ei aspiră spre o şcoală gimnazială de prestigiu şi cu standarde ridicate, fapt care vine ca o notă de subsol relevantă pentru rutina Cristinei. Ziua începe la ora 7.00 cu trezirea şi micul dejun, după care, la 7.45 pleacă spre şcoală. Acolo petrece aproximativ 5 ore, până la 13.00 când pleacă spre after-school cu microbuzul care asigură transportul elevilor de la şcoală. În timpul petrecut la after-school, Cristina ia prânzul, apoi îşi face temele sub supravegherea unor profesori, ia parte la un curs de limba engleză lunea şi în timpul rămas se joacă cu colegii. Tot la after-school, de curând ia lecţii de chitară joia. Dacă până la ora 13.00 există un oarecare pattern repetitiv de-a lungul săptămânii, după această oră, aproape în fiecare zi Cristina face ceva diferit. Lunea, de la 16.30 la 19.00 are meditaţii la matematică pentru un concurs. Marţea, părăseşte mai devreme after-school-ul, pentru că de la 14.30 la 16.30 face meditaţii la matematică pentru examenul de admitere la şcoala gimnazială, după care este adusă acasă de către tatăl ei. Miercurea şi vinerea, de la ora 16.00 este adusă de la after-school la AB pentru cursul de engleză de o oră şi jumătate, după care ajunge acasă cu tatăl ei. Miercurea, de la 18.00 şi până la cină, îşi termină temele, iar vinerea seara stă împreună cu părinţii la televizor până la ora 21.00. În week-end, Cristina îşi începe ziua în jur de ora 10.30–11 şi după micul dejun, sâmbăta merge cu mama sa la cumpărături. În intervalul 14.00–16.00 îşi face temele, după care, până la cina de la 19.00 are timp de joacă. După cină, stă la televizor până la 22.30. Programul este similar duminica, exceptând temele care sunt înlocuite cu „program liber” sau, în cazul acestei săptămâni, o petrecere în aer liber a unui coleg. Uneori week-endul este prilej pentru vizite reciproce între Cristina şi prietena ei, Oana, alături de care iese în parc sau merge la film, însoţite de tatăl Oanei. În desenul ei despre timp liber, Cristina include jocul cu o prietenă în parc, cititul, privitul la televizor împreună cu părinţii, masa în familie şi somnul. Pe lângă acestea, o parte din timpul liber al Cristinei e descris prin exerciţii la matematică: Alin: Deci tu crezi că asta înseamnă timp liber – timp de joacă? Cristina, 10: Nu neapărat. Adică şi timp de joacă, timp de învăţat, dar dacă tot...timpul liber până la urmă asta înseamnă, să te relaxezi, să te...pentru că dacă asta e timp liber, înseamnă că celălalt e ocupat cu alte activităţi, deci, cam da. A: Adică tu, când faci exerciţii la mate, eşti în timpul liber? C: Păi ăla nu e încadrat în timp liber, ăla e încadrat în timpul de lucru. Practic, timp liber am vinerea, duminica, uneori miercurea şi cam atât.







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.





6708 vizualizari

  • +3 (5 voturi)    
    ... (Miercuri, 19 septembrie 2018, 18:07)

    tirolez [utilizator]

    4-5 ore in scoala publica? Pai un copil de 10 ani jumate-11, clasa 5 are 6 ore pe zi,daca mai pui si drumurile dus-intors, plus temele s-a cam dus ziua.Mi se pare inuman. Ce e cu toate materiile astea? Educatie tehnologica, educatie sociala.Istoria are 2 ore, dar biologia din care vor da evaluare in cls 6-a(poate si a 8-a) doar 1.
    Nu mai spun ca in gimnaziu cei mai multi invata dupa-amiaza.
    E criminal si incorect fata de copii :((
    • 0 (0 voturi)    
      la clasa a 5 a (Joi, 20 septembrie 2018, 10:07)

      Hans Metter [utilizator] i-a raspuns lui tirolez

      Educatie tehnologica si educatie sociala mi se par foarte importante... poate mult mai importante decat altele, dar fiecare cu perceptiile lui.
    • 0 (0 voturi)    
      SUBSCRIU (Joi, 20 septembrie 2018, 13:41)

      Toni_Romania [utilizator] i-a raspuns lui tirolez

      Școala azi este o varză totală, gîndită numai pt. profesori, cu o programă stufoasă care NU are nicio legatură cu intelectul real al copiilor. Un profesor stă în liceu maximum 4 ore. Apoi are program ”flexibil” (aia cu ”lucratul acasă”). Un elev stă și 7 ore in scoala.
  • 0 (0 voturi)    
    AB (Miercuri, 19 septembrie 2018, 21:10)

    Tequila [utilizator]

    Ce este AB (lectii de engleza)? N-am gasit pe Google.
    • 0 (0 voturi)    
      traducere (Joi, 20 septembrie 2018, 12:44)

      ..13 [utilizator] i-a raspuns lui Tequila

      AB - pp ca este prescurtarea profei/prodfului cu care face engleza...

      Acum Tequilla pls. tell me how old are you? THanks
  • -3 (3 voturi)    
    Povesti de adormit... adulti (Miercuri, 19 septembrie 2018, 21:29)

    Dobreman [utilizator]

    Ma nene, daca vorbim de diferentele de copilarie dintre anii 40 si 60 ca exemplu, vei vedea ca diferentele sunt mult mai mari. Asa ca lasa-ne, nu mai tot reincalzi aceiasi ciorba. Cat despre copilaria de pe vremea sumar-impuscatului nu dau 2 (doi) bani.
    • 0 (0 voturi)    
      care erau diferentele (Joi, 20 septembrie 2018, 10:15)

      Hans Metter [utilizator] i-a raspuns lui Dobreman

      intre anii 40 si 60 ca is curios? Hai sa luam cazul unui copil de la tara, vrei?! Parerea mea e ca diferentele sunt mici pt ca mediul rural a fost constant multi ani (si pe alocuri inca e neschimbat si acum)

      Diferentele sunt cu siguranta mult mai mari intre anii 80-90 si acum. Avansul tehnologic, aglomerarea unor orase mari, angajarea intr o corporatie a parintilor, a facut ca aceste diferente sa fie majore (plus expunerea adultilor la televiziune, social media etc)

      Personal in decurs de 15-20 ani am trecut de copilaria petrecuta la casa bunicilor fara curent sau alte utilitati la internet, smarphone, social media etc. Acum la 30 si un pic de ani vorbim deja de realitate virtuala / augumentata, roboti de tot felul etc. Nu cred ca a existat vreodata in istoria omenirii un astfel de salt tehnologic. Copilaria s-a schimbat si e si normal sa fie asa (nu zic ca e neaparat bine)
      • 0 (0 voturi)    
        Depinde unde traiati inainte (Joi, 20 septembrie 2018, 12:48)

        copci [utilizator] i-a raspuns lui Hans Metter

        De exemplu, in copilaria mea am petrecut timpul la bunicii mei oraseni (tot pe la 30 de ani am si eu), afara si la televizor. Au aparut calculatorul si telefonul mobil, cam astea ar fi diferentele mari in ultimii 20 de ani. Fata de anii 80, putem spune ca a aparut si televizorul, asta la oras.
        Asta cu roboti de tot felul si realitati virtuale mai asteptam, nu stiu pe nimeni sa aiba de-a face cu asa ceva.
      • 0 (0 voturi)    
        zic si io ca... (Joi, 20 septembrie 2018, 13:05)

        ..13 [utilizator] i-a raspuns lui Hans Metter

        Ma fu un salt tehnologic ca acesta - timpul acela cand au inceput sa zboare pe sus niste chestii si masinile sa merga pe drum, prin colb, fustele sa se scurteze, este adevarat pana putin deasupra botinei femeile si nu mai vroiau sa stea la cratita, vroiau sa voteze...

        Dar sa tii atunci cand a intrat radoiul sau TV-ul in asa omului...
        Sau atunci cand au inceput sa ajunga oamenii si pe alte planete...

        Greu tare fu si atunci dar uite ca viata merge inainte....
    • 0 (0 voturi)    
      asta cu 2 bani... (Joi, 20 septembrie 2018, 12:53)

      ..13 [utilizator] i-a raspuns lui Dobreman

      Jucam leaspa, mim si ne ascundeam...
      Mergeam la inot - cica de performanta - patinam de placere si mai tarziu am invata sa schiez - am avut un instructor grozav.

      Citeam, faceam rezumate la RO si teme la mate, chiar daca era vacanta - sic!!!-
      Nu ma duceam la tara ca nu mai aveam bunici si nici unde sa merg la tara.

      Mai tarziu profu de muzica ne-a recomandat sa mergem la concerte, opera, opereta.
      Profa de mate ne-a recomandat sa mergem la expozii de arta.
      Si asa am facut - no regret.

      Not so bad at all!
      parerea mea! Nu stiu altii cum sunt dar io...
  • 0 (0 voturi)    
    pai sa vedem... (Joi, 20 septembrie 2018, 12:41)

    ..13 [utilizator]

    Fata mea are 30 de ani acum...

    cand a fost mica a preferat sa asculte muzica, si pentru ca nu exista lyrics scria cantecele cu dictionarele eng-ro si ro-eng in brate, a preferat sa invete sa cante singura, si a invatat colindele de iarna dupa un disc...Era fan Cartoon Networks - stia replici intregi in engleze de acolo si ulterior a urmarit MTV-ul si la 13-14 ani a ajuns sa dea lectii unei vanzatoare de discuri = stia toate noutatile muzicale..

    Am uitat sa spun ca pe la 4-5 ani avem un calculator facut din piese si juca fii-mea un joc cu motocicleta prin desert de pe batea pe toti...Era maiestra in invartit motocicleta pe nisip...Zau ca luam lectii de la ea - gratis (sic) dupe negocieri dure!

    Cand a aparut si calculatorul a preferat sa isi inregistreze cantecele pe calculator avea liste cu melodii si se si inregistra singura - era o super profesionista - repeta de zeci de ori un pasaj pana era perfect dupa capul ei...Desena, citea, juca baschet desi inaltimea nu o avantaja si mergea cu rolele.

    Intre timp mergeam impreuna la expozitii de arta s o intrebam ce ii place si mai ales de ce...

    A vrut sa faca curs de model -fotomodel - asta pentru ca de ff mica a fost pasionata de moda - statea cu ochii lipiti de TV cand era ceva legat de moda - si desi stiam ca nu are sanse in industria asta am preferat sa dau banul pentru curs si sa mearga acolo - surpriza maxima a fost cand a luat locul 2 la parada de final si am simtit ca ii placea mult si facea totul foarte usor...

    Mai tarziu a dat de calculator, a invatat sa isi faca singura o pagina web, s-a dus la un concurs si a descoperit ca atii de varsta ei erau mult mai departe si a stat o vara intreaga in casa ca sa invete mai mult si a ales meseria de asutomatist - desi nu era atrasa de matemtica sau fizica a preferat sa le invete ca sa ajunga in aceasta meserie.Logica si surubareala erau marile ei pasiuni - in afara de moda, machiaj, sport si muzica...

    Pardon, mai avea o pasiune: gatitul -

    Mereu ea alegea
  • +1 (1 vot)    
    pe vremuri ne jucam langa bloc seara (Joi, 20 septembrie 2018, 13:16)

    Toni_Romania [utilizator]

    Azi cum sa mai lasi un copil solo afara cand e plin de pedofili liberi, maidanezi turbati, canale fara capac si cocalari drogati ce urca cu Bmw-ul pe trotuar? Vedeti saitul "copiidisparuti.ro" unde sunt listati azi vreo 3500 copii, multi de peste 14-15 ani (doar cazurile cunoscute, varful aisbergului).


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by