10 ani de la criza bancară

Dan Pascariu, UniCredit Bank: Temerea mea este că va veni un nou val de antipatie, prin asociere, împotriva băncilor. Din cauza creşterii sectorului de shadow-banking, al IFN-urilor

de Dan Popa     HotNews.ro
Luni, 24 septembrie 2018, 11:18 Economie | Finanţe & Bănci


Dan Pascariu, presedinte UniCredit Bank
Foto: Hotnews
​A fondat Banca București, la scurt timp după ce a fost schimbat de la conducerea Bancorex. Între 1981-1983, după intrarea României în încetare de plăți, a fost unul din negociatorii aranjamentelor de reeșalonare a datoriei externe cu cei din Clubul de la Londra și Clubul de la Paris. În 1997 devine președinte al C.A. al Bank Austria Creditanstalt România, ulterior HVB. După fuziunea HVB cu Banca Țiriac, interlocutorul nostru rămâne la conducerea C. A. al noii bănci. În iunie 2007, renunță la atribuțiile executive, rămânând președinte al Consiliului de Administrație al noii bănci UniCredit Țiriac Bank, după finalizarea oficială a preluării pe plan mondial a HVB de către UniCredito. O discuție cu Dan Pascariu, despre oameni, crize, banking etic și banking mai puțin etic.

Comentând în legătură cu eliberarea din funcţie a preşedintelui BRCE, Dan Pascariu, cotidianul Financial Times scria în acea perioadă: "Dl. Pascariu a încercat să opună rezistenţă presiunilor guvernamentale care vizau finanţarea întreprinderilor de stat falimentare şi garantarea de credite cu dobîndă redusă pentru Banca Naţională şi Ministerul de Finanţe". După ce se arată că BRCE a reuşit, sub conducerea lui Dan Pascariu, să se încadreze între primele 400 de bănci ale lumii, cotidianul citat precizează că Pascariu este "ultimul reformator forţat să părăsească un post de conducere".

  • ”Se simţea că se întâmplă ceva, că pluteşte în aer ceva...”

Rep: Ați fost mirat, surprins, când ați auzit de căderea Lehman Brothers?
Dan Pascariu: Oarecum. Se simţea că se întâmplă ceva, că pluteşte în aer ceva. Altfel spus, chiar dacă falimentele fac parte din natura capitalismului, faptul că o instituţie financiară de o asemenea anvergură a fost lăsată să intre în faliment, ăsta poate fi considerat un şoc...Pentru mine, la nivel de percepție, șocul a fost mai degrabă vizual. Dispariția fizică a brandului, a imaginilor vii și vizionare care se derulau cu rapiditate pe clădirea Lehman Brothers din New York si înlocuirea lor cu griuri corporatiste tulburi. Ca și cum Times Square, din apropiere, ar fi ramas, brusc, pe întuneric.

Rep: După ce se anunţase, iniţial, din câte îmi amintesc, că Barclays urma să cumpere...
DP: Exact. După aceea, însă, citind istoria a ceea ce s-a întâmplat, s-a putut înţelege cum au evoluat lucrurile şi că, până la urmă, crizele fac parte din capitalism. Însă nu cred că e cineva care şi-a imaginat că va fi de o asemenea anvergură. Nu degeaba a fost numită Marea Recesiune. Deci, ce m-a şocat a fost anvergura.

Rep: V-aţi gândit că o să se propage atât de repede şi peste ocean?
DP: Depinde ce înţelegem prin repede. Odată declanșat, era clar că nu va rămâne un eveniment izolat, mai ales în condițiile în care sistemele economice şi financiare sunt atât de interdependente. Era greu de crezut că poate să scape cineva neatins în niciun fel. Depinde doar de cum se pregătise înainte.

Rep: Deci, din punctul acesta de vedere, globalizarea a fost o vulnerabilitate?
DP: Totdeauna, acolo unde există un avantaj, există şi o vulnerabilitate. Şi, categoric, atunci când pieţele sunt interdependente, atât lucrurile bune cât și cele rele se propagă cu o anumită viteză.

  • ”Chiar dacă pare cinic ce vă spun eu acum, într-un fel, pentru noi a fost benefică această criză...”

Rep: După criză foarte multă lume vorbea despre necesitatea schimbării  acelui model de business...
DP: Desigur. Înainte de a vă răspunde la întrebarea asta aş vrea, totuși, să punctez ca nicio criză nu e plăcută și ca, în multe locuri şi pentru mulţi oameni și instituţii, efectele crizei din 2008 au fost devastatoare.
Dar, chiar dacă pare cinic ce vă spun eu acum, într-un fel, pentru noi a fost benefică această criză.

Rep: Cum, benefică?
DP: A fost benefică din două puncte de vedere. Prima – că ne-a arătat, de fapt, în ce fel de economie trăim. Pentru că noi am trăit, până în 2008, cu foarte multe iluzii şi percepţii greşite legate de ceea ce înseamnă capitalism. Am trăit într-o tranziţie în care oamenii credeau că pot să aibă beneficiile capitalismului, dar nu şi dezavantajele lui, sau să aibă în continuare beneficiile socialismului, chiar dacă trăiam în capitalism. Adică, o societate în care statul să aibă grijă de tine, să ia toate deciziile, să te ferească, eventual, de riscuri. Şi cred că, cel puţin din punctul ăsta de vedere, a fost benefică, pentru că lumea a realizat că, de fapt, capitalismul înseamnă şi altceva. Înseamă libertate, oportunități, dar că pot să existe și asemenea evenimente neplăcute. Asemenea crize.

Însă, cred că cel mai important e că a venit la timp şi că ne-a adus cu picioarele pe pământ. De ce spun că a venit la timp? Pentru că nu apucaseram să creştem până în cer. Una este să cazi de la zece metri şi alta e să cazi de la doi metri. Vă aduceţi, probabil, aminte că, înainte de criză, era acea percepție că nu există limită la creșterea preţurilor activelor sau a salariilor. O percepție total decuplată de realitate. De aceea au fost atât de mulţi oameni care au pierdut, datorită investiţiilor făcute la vârful crizei. A venit la timp, pentru că, totuşi, după criză, reducerea valorii activelor nu a fost atât de dramatică, adică nu a fost mai mult de 50-60%. N-a fost de genul multiplilor.

Rep: Aşa e.
DP: Şi-atunci, beneficiul crizei este că a adus oamenii cu picioarele pe pământ şi a reaşezat raporturile pe cu totul alte baze, mult mai sănătoase. Ca să dau un exemplu, relativa stabilizare a preţului locuinţelor la circa o mie de euro metrul pătrat, reprezintă o valoare rezonabilă raportată la veniturile medii.

Rep: Și credeți că aceeași ”exuberanţă iraţională” nu va fi repetată de noile generații?
DP: Din păcate, în astfel de chestiuni memoria oamenilor si a instituțiilor este foarte scurtă. Zece ani pare o perioadă lungă, așa e. Totuși, nu cred că ne vom mai confrunta curând cu același tip de creștere. Din fericire, noi am avut doar trei ani de “exuberanţă iraţională”: 2005, 2006, 2007 şi-o parte din 2008.

Rep: Putem spune acum că acea “exuberanţă iraţională” a fost, într-un fel, întreținută și finanţată şi de bănci?
DP: Oarecum. Dar băncile n-au făcut altceva decât să răspundă cererii de finanțare pentru achiziționarea de locuințe, terenuri, bunuri de consum etc.

Rep: Din păcate, băncile nu au avertizat cu privire la bula imobiliară în care ne aflam în 2007. În afara guvernatorului BNR, nu prea au existat voci care să tragă semnalul de alarmă .
DP: Sigur că nu. Şi nici nu e rolul băncilor comerciale să facă acest lucru. Pe undeva, asta este firesc.

  • ”Acest lucru, pe care dumneavoastră îl denumiți lăcomie, există şi acum. Asta există în toată lumea, pe toate pieţele, în toate industriile...”

Rep: De ce e firesc?
DP: Pentru că fiecare industrie încearcă să exploateze oportunităţile determinate de cerere. Atât timp cât cererea e mare, încerci să profiţi de acele oportunităţi.

Rep: Indiferent dacă o face etic sau neetic?
DP: Ar trebuie să definim ce înseamnă etic sau neetic și ce anume poate fi considerat neetic. Şi am să întorc întrebarea cu o întrebare. La ce vă referiţi când spuneti neetic?

Rep: La faptul că băncile luptau pentru cotă de piață cât mai mare, ignorând riscurile. Au fost bancheri care îmi spuneau așa: „Dacă nu mă aruncam să dau credite, pierdeam cotă de piaţă, iar acţionarii mă penalizau”. Mă refer la ceea ce se cheamă lăcomia bancherilor. Lăcomie pentru cotă de piaţă, pentru creşterea activelor, pentru...
DP: Acest lucru, pe care dumneavoastră îl denumiți lăcomie, există şi acum. Asta există în toată lumea, pe toate pieţele, în toate industriile! Companiile încearcă să obțină o cotă de piaţă cât mai mare, ca să rămână relevante!

Fac o paranteză: având în vedere  costurile cu reglementarea, cu conformitatea, cu digitalizarea etc., pentru ca o bancă să fie sustenabilă pe termen lung, are nevoie de minimum patru la sută cotă de piaţă, calculat matematic. Chiar cinci la sută, ca să facă faţă şi eventualelor crize. Şi atunci, faptul că băncile au încercat să-şi crească cât mai mult cota de piaţă n-aș numi-o lăcomie.

Rep: Bine, n-a fost lăcomie. Dar ce a fost?
DP: La vremea respectivă exista o cu totul altă perspectivă asupra riscurilor. Şi faptul că băncile au dat credite atâta timp cât era cerere, da, ăsta e rolul băncilor.

  • ”Singurul aspect care ar putea fi considerat neetic îl reprezintă unele clauze din diversele contracte de împrumut ale câtorva bănci”

Rep: Dar aspectul neetic?
DP: În opinia mea, singurul aspect care ar putea fi considerat neetic îl reprezintă unele clauze din diversele contracte de împrumut ale câtorva bănci. Dar, să nu uităm ca bankingul de retail a început în România prin 2003-2004. Deci, până la criză, cât avea?

Rep: Cinci ani, patru ani.
DP: Poate cinci ani. A fost perioada de început, cu încercările și excesele inerente, într-o piață nereglementată încă suficient. Și încă odată spun că, pe undeva, e firesc. Indiferent de domeniu, că e energetic, telecom, asigurări, banking şi aşa mai departe, mai întâi agenţii liberi întreprind diverse acţiuni, lansează diverse produse și abia după aceea autorităţile vin cu reglementarea.  Indiferent de domeniu. Dacă e să ne uităm la ce s-a întâmplat, de unde a pornit criza financiară din 2008, constatăm că o foarte mare parte din vină o au reglementatorii americani. O parte dintre marile instituții financiare americane au introdus pe piață tot felul de instrumente exotice pe care reglementatorii nu le-au înţeles, nu le-au reglementat, nu le-au supravegheat şi ele au explodat. O să se mai întâmple și în viitor acelaşi lucru, dar nu cu acelaşi tip de produse. O să se întâmple cu altele.

Rep: De ce spuneți asta?
DP: Cea mai dinamică piaţă financiară a fost, este și va fi cea americană.  Și, de asemenea, a fost, este și va fi şi piaţa cea mai puțin reglementată, în raport cu cea europeană. După prima mare criză din 1929-1933, a urmat o reglementare drastică prin Glass-Steagle Act. După un timp, când oamenii au uitat ce s-a întâmplat, a început dereglementarea. Deși, când ai trecut printr-o asemenea criză dramatică, ar trebui să fii mai atent la dereglementare, și anume cât și ce poţi să dereglementezi. Iar după aceea a venit ceea ce se numește Marea Recesiune din 2008 şi a fost adoptată legea Dodd-Frank, adică o nouă reglementare severă. Iar acum, administrația Trump discută din nou de dereglementare. Este evident că se creează premisele pentru o nouă criză.

Rep: Când m-aţi întrebat la ce mă refer drept neetic, mă gândeam că poate erau utile acele scenarii de stress-test aplicabile clienților...
DP: Categoric că ar fi fost utile! Ele nu pot fi încadrate, însă, în categoria de etic sau neetic și nu sunt aplicabile doar clienților de retail. Dar, să nu uităm că au fost create abia după criză, pentru toate băncile, nu numai pentru cele din Romănia.

  • Modelul de business propriu-zis nu s-a schimbat foarte mult. Ca și înainte, băncile dau credite și le păstrează în bilanţ, adică modelul “originate and keep”

Rep:  Credeţi că s-ar impune schimbarea modelului de business al băncilor din Romania?
DP: Trebuie să facem nişte delimitări conceptuale. Modelul de business este atotcuprinzător şi el trebuie, oarecum, defalcat în modelul de business propriu-zis şi modelul de operare. Ele nu sunt acelaşi lucru.

Modelul de business înseamnă decizii legate de segmente de clienţi, tipuri de produse, teritoriu geografic, precum și ce se păstrează în bilanț și ce nu. Asta înseamnă modelul de business.
Modelul de operare reprezintă partea de organizare și cultura de risc, canalele de distribuție etc. Sunt lucruri diferite.

Modelul de business propriu-zis nu s-a schimbat foarte mult. Ca și înainte, băncile dau credite și le păstrează în bilanţ, adică modelul “originate and keep”. Produsele, în mare, au rămas aceleaşi şi vor rămâne aceleaşi, respectiv atragerea de depozite şi acordarea de credite: de consum, ipotecare, leasing şi aşa mai departe. Sigur că, pentru clientela mai sofisticată, există și vor fi în continuare produse mai complexe dar, altminteri, vor fi cam aceleaşi. Cu alte cuvinte, băncile din Romănia au rămas, mai mult sau mai puţin, în acelaşi model de business.
Ce s-a schimbat şi va continua sa se schimbe este modelul de operare. În primul rând, noile canale de operare, prin introducerea accelerată a digitalizării și, în al doilea rând, felul în care se evaluază riscul. Iar legat de acest ultim aspect, schimbarea de paradigmă este că nu numai cei din departamentele de risc, dar și cei care originează creditele, trebuie să-și pună o gramadă de alte întrebări pe care nu și le puneau înainte de criză, sau să reformuleze unele dintre întrebări.

R: Toate băncile și-au schimbat modelul de operare?
DP: Unele mai repede, altele mai târziu. Dacă vă aduceți aminte, în perioada aceea de “exuberanţă iraţională”, care a durat trei ani, sistemul bancar a deschis câte o mie de sucursale pe an. La o medie de șapte angajați pe sucursală, în acei trei ani, înainte de criză, au intrat în sistem 20.000 de oameni noi. După criză, unele bănci au tot aşteptat, sperând că se vor întoarce vremurile bune în care numarul cererilor de credite era ridicat. Astfel, au stat pe costuri foarte mari de sucursale şi de oameni care, cuplate cu explozia împrumuturilor neperformante, au dus la pierderi considerabile. Aş putea spune că de-abia de prin 2012 – 2013 au început băncile mari să reducă numărul de sucursale și angajați. Şi, ce s-a întâmplat în ultimii cinci-șase ani, este că aproape 20.000 de oameni au ieşit din sistem. Sigur, nu aceiași oameni. Practic, sistemul bancar a redus, în această perioadă, cel puţin 25% din angajați și sucursale.

Rep: Practic, a revenit la o dimensiune normală.
DP: Exact. Normală pentru volumul cererii. Adaptată cererii, dar adaptată şi noilor timpuri. Pentru că digitalizarea se presupune că va schimba modul de operare, în sensul că vor fi alte canale de distribuție. Sunt mulţi oameni, mai ales din generaţia nouă, „the millenials”, care nu vor mai dori acelaşi tip de banking ca în trecut.

  • Unitățile fizice nu vor dispărea, dar se vor reduce

Rep: Da, dar în acelaşi timp, generaţia celor de vârsta părinţilor mei, vor vrea să discute fizic cu omul din front-office...
DP: Şi asta va rămâne...Unitățile fizice nu vor dispărea, dar se vor reduce. Sigur că vor fi clienţi nemulţumiţi din cauza faptului că nu vor mai  avea la fiecare colț de stradă câte o bancă, așa cum era înainte. Însă, categoric că vor rămâne unități bancare clasice. De-asta nici n-au avut succes băncile care nu erau decât internet banking fără interacțiune umană.

Rep: De ce?
DP: E nevoie și de o clădire fizică, cu nişte oameni înăuntru, care să te ajute cu nişte informaţii. Știți, joburile sunt de două feluri. Joburile algoritmice şi joburile euristice. Cele algoritmice sunt joburile de rutină. Casierul de la supermarket, casierul din bancă, cei din zonele de operațiuni etc. Încetul cu încetul, aceste joburi vor fi înlocuite de roboţi, computere, inteligenţă artificială şi aşa mai departe. Insa cele euristice, care presupun creativitate, care presupun interacţiune cu clientul, nu numai că vor rămâne, dar scopul lor chiar va creşte. Şi asta sigur că e important pentru tânăra generaţie, mai ales cea care vrea să intre pe piaţa muncii, să înţeleagă la ce trebuie să se aştepte şi cum trebuie să se pregătească pentru viitoarele joburi. Şi e important chiar şi pentru cei care lucrează în momentul de faţă, dacă vor să rămână relevanţi.

Rep: Cel mai important este să înveţe acei oameni la care vă referiţi cum gândeşte un millenial.
DP: Sigur că da. Şi băncile vor deveni, din ce în ce mai mult, populate de millenials. Eu aşa o văd, ca pe un nou tip de relaţie.

Rep: Dumneavoastră personal, aţi spus că n-aţi fost şocat în mare măsură de criză...
DP: Am fost surprins de anvergură. Mă aşteptam la o criză ca multe altele, care s-au întâmplat de-a lungul timpului:1997, 2002...

  • Lecţia pe care am invatat-o este că am acceptat, uneori, incertitudinile drept riscuri şi am încercat să punem prea multe incertitudini în formule care nu puteau fi cuantificate

Rep: Care e lecţia pe care aţi tras-o din criza de acum zece ani?
DP: Pentru bancheri, există două concepte care uneori sunt utilizate ca sinonime, dar nu sunt – riscuri şi incertitudini. Riscurile pot fi cuantificate. Incertitudinile, nu. Lecţia pe care am invatat-o este că am acceptat, uneori, incertitudinile drept riscuri şi am încercat să punem prea multe incertitudini în formule care nu puteau fi cuantificate.

Rep: Un exemplu...?
DP: Un exemplu extrem de simplu şi concludent: cursul de schimb. Şi îl iau pe cel care ne-a afectat cel mai mult: dolar – franc elveţian, sau euro – franc elveţian. Cursul de schimb este în cele din urmă o incertitudine. Evoluţia lui nu este un risc. Sigur că băncile operează cu riscuri...

Rep: Păi e un risc. Că aşa se și cheamă: riscul valutar.
DP: Dar, într-o asemenea situaţie, evoluţia cursului de schimb devine o incertitudine. Puteţi să-mi spuneţi cât va fi cursul euro/dolar peste un an de zile?
Rep: Păi nu v-aş spune, aş face bani, dacă aş şti. N-am...
DP: Păi vedeţi?

Rep: Păi şi ROBOR-ul, atunci, e tot o incertitudine. În septembrie 2008, sărise...
DP: Da, dar pe termen foarte scurt. Dacă vă aduceți aminte, cu câțiva ani în urmă, fără șocuri prea mari, cursul euro/dolar a ajuns de vreo două ori de la sub 1,20 la peste 1,60  ca apoi să coboare la aproape 1,05 și apoi din nou la peste 1,20. Evoluția dobânzilor se încadrează, totuşi, în nişte marje mai acceptabile. Ca și inflația, evoluția dobânzilor poate fi prevăzută pe un an de zile, desigur, în absența unor șocuri atât de mari încât să bulverseze absolut tot. Să se întâmple ce s-a întâmplat în Turcia, de exemplu. Dar altminteri, într-o economie de piaţă în care deciziile legate de  politici publice în general, și mai ales cele economice, fiscale, monetare sunt rezonabile, atunci există o oarecare predictibilitate...
Cursul de schimb, însă, e cu totul altceva. Este mult mai volatil

Dar, să ne întoarcem la întrebarea dumneavoastră apropos de lecţie. Oamenii, în general, când iau decizii, sunt expuşi unor capcane, tendinţe, iluzii şi prejudecăţi cognitive. Şi acestea încep cu felul în care este formulată problema şi se termină cu decizia luată, ca alegere dintre mai multe opțiuni. Una dintre prejudecăți sau capcane este cea a formulării, „the framing bias”. Și anume, o formulare a problemei după un anumit stereotip, potrivit vechilor paradigme, va duce la o anumită concluzie și la o anumită decizie, oarecum previzibile. O deschidere mai mare din punct de vedere al formulării, poate să ducă la soluţii diferite. De asemenea, avem tendința de a alege acele informații care ne confirmă ideile preconcepute, adică “the confirmation bias”, s.a.m.d. Ce vreau să spun cu asta? Ce am învăţat eu cel mai mult din această criză este că trebuie să ne punem mult mai multe întrebări ipotetice. Adică: cum ar fi dacă...? Şi noi, bancherii, dar nu numai noi, trebuie să ne punem mult mai multe astfel de întrebări şi să-i determinăm si pe colegii noştri s-o facă. Să evaluăm cât mai multe incertitudini posibile. Niciodată nu va exista perfecţiune, niciodată nu vom avea răspunsuri la toate întrebările, fie că n-avem timp să așteptăm, fie că e prea scump să le obținem. De-asta, viaţa bancherilor, şi nu numai a bancherilor, a decidenţilor, în general, este mult mai complicată, în ultimul timp. Pentru că există mult mai multă complexitate, mult mai multă incertitudine.

Rep: Îi apropie mai mult de filosofi, că ei îşi pun atâtea întrebări.
DP: N-are legătură cu filosofia, ci cu timpurile. În anii ’90, în urma încheierii războiului rece și a perspectivei unei lumi multipolare, US Army College a venit cu un nou concept, în care apărea o nouă paradigmă. Acest concept se numeşte VUCA. V vine de la volatility, U vine de la uncertainty, C vine de la complexity şi A vine de la ambiguity. Desigur, acel concept era destinat strategilor militari şi politici americani. În ultimii ani, însă, acest concept, VUCA,  a fost preluat de liderii multor companii din lume, care se confrunta cu tot ceea ce v-am spus mai înainte: volatilitate, incertitudine, complexitate, ambiguitate. Nu ai toate informaţiile, şi totuşi trebuie să iei decizii. 

  • Dacă mă întrebaţi încă o dată ce am învăţat eu din criză, eu acest lucru l-am învăţat: felul în care privim incertitudinile

Rep: Da. Şi unele dintre decizii, evident vor fi fericite, iar altele...
DP: Altele nu. Asta înseamnă capitalismul. Capitalismul înseamnă milioane de experimente. Le-am spus experimente, poate ar trebui să le spun pariuri. Unele câştigătoare, altele nu. Cine a crezut acum zece ani, că Nokia va ieşi din piaţă? Sau Kodak? Dacă mă întrebaţi încă o dată ce am învăţat eu din criză, eu acest lucru l-am învăţat: felul în care privim incertitudinile. Iar pentru asta trebuie să reformulăm întrebările, să ne punem alte întrebări la care nu ne gândeam înainte şi să fim atenţi la capcanele, tendinţele, iluziile şi prejudecăţile cognitive, care ne pot duce la decizii greșite.

R: După criză a venit momentul 2010, care, din câte îmi amintesc, a creat o falie între consumatori, între consumatorul de servicii financiare şi angajaţii sistemului bancar, sau bănci.
DP: Bănci ca instituţii.

Rep: Aşa. Din punctul dumneavoastră de vedere, care e motivul pentru care a apărut fractura asta...
DP: Dumneavoastră vă referiţi la percepția legata de lipsa de încredere...?

Rep: Da, la lipsa de încredere a oamenilor, a clienţilor...
DP: S-ar putea să mă acuzaţi din nou de cinism, insă mie statistica îmi arată altceva.

Rep: Să nu mă luaţi cu „cresc depozitele în sistemul bancar”...
DP: Nu eu vă iau, ci statistica.

Rep: Păi ştiţi de ce? Pentru că în România, cel puţin, nu prea ai alternative.
DP: Poftim?

Rep: Educaţia financiară e precară și oamenii nu prea știu alternative...Când au un ban, îl duc la bancă pentru că asta știu să facă. Nivelul depozitelor nu mi se pare un proxy foarte bun pentru măsurarea încrederii...
DP: Haideţi să o luăm altfel. Un sistem financiar-economic e bazat pe patru lanţuri principale de încredere. Încrederea oamenilor în monedă, respectiv în instituţia care emite monedă și în cel care semnează bancnotele că nu va emite mai mult decât e cazul, astfel încât să ducă la o inflaţie foarte mare. Ăsta este primul lanţ. Al doilea lanţ este încrederea deponenţilor în bănci.

Rep: Corect.
DP: Pentru că fără această încredere n-ar exista bănci.

Rep: Aşa este.
DP: Al treilea este încrederea băncilor în debitori. Nu debitorii trebuie să aibă încredere în bănci. Băncile trebuie să aibă încredere în debitori. Că vor da înapoi creditele astfel încât băncile, la rândul lor, să poată da înapoi depozitele. Şi al patrulea este încrederea tuturor, bănci, clienți persoane fizice și juridice, societatea în general, în autorităţi, că vor formula şi întreprinde acele politici publice care să ducă la macrostabilitate, la dezvoltare. Astea sunt cele patru lanţuri de încredere. Prima am avut-o şi există. O avem şi pe-a doua. Pentru că altfel oamenii nu şi-ar fi ţinut banii în bănci.

Rep: Da, sunt de acord.
DP: Iar astea au crescut. Toate discuţiile, tot zgomotul care a existat în jurul băncilor şi care a dus la perceptia unei fracturi între clienţii băncilor şi bănci a fost determinată, în primul rând, de diverse poziții populiste ale unor politicieni. În al doilea rând au fost acele așa-zise clauze abuzive despre care am amintit în debutul discuţiei noastre. Cine au fost însă cei mai vocali? Cei care au luat credite şi care nu au mai vrut să le dea înapoi. Unii dintre ei, puțini la număr, au avut situații personale dificile, chiar tragice. Majoritatea ar fi putut să le dea înapoi, dar au încercat să foloseasca contextul pentru a evita îndeplinirea obligațiilor contractuale. Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat cu legea dării în plată. O lege care a bulversat toată piaţa, a bulversat pe toată lumea şi până la urmă s-a fâsâit. Câţi au dat în plată? Zece mii? Cinsprezece mii? Ce înseamnă asta? 15.000 la 5.000.000 de debitori? Cei mai galagiosi au fost cei care au luat credite pentru cumpărarea de terenuri în scop speculativ și cei care, din cauza raportului dintre francul elveţian şi euro, au pierdut foarte mult, dar care, înainte de criză, au beneficiat de dobânzi mai mici decât la creditele în alte monede. Aceștia sunt, însă, puţini: sub 100.000 din 5.000.000.

  • ”Creditul nu este la îndemâna oricui. S-a dovedit peste tot că clienţii iubesc băncile doar în ziua în care iau creditul şi după aceea le urăsc sistematic, la scadență, în fiecare lună sau trimestru sau semestru când trebuie să-și plătească ratele”

Rep: Dar cu toate astea, nu cred că reuşiţi să mă faceţi să cred că e o bună armonie între...
DP: Nici măcar nu încerc. Niciodată nu va fi şi nu există nicăieri în lume. De ce? Pentru că, spre deosebire de alte produse, creditul are nişte particularităţi aparte. Dacă ai bani te duci şi-ţi cumperi maşină, televizor, orice marfă care este pe raft. Ai bani să plăteşti benzina, mergi cu maşina. N-ai bani, ţii maşina in stradă sau în garaj. Creditul e altceva. Creditul nu este la îndemâna oricui. Şi s-a dovedit peste tot că clienţii iubesc băncile doar în ziua în care iau creditul şi după aceea le urăsc sistematic, la scadență, în fiecare lună sau trimestru sau semestru când trebuie să-și plătească ratele. Deci, eu nu mă aştept absolut deloc la dragostea debitorilor faţă de bănci. Asta e o iluzie. La ce trebuie să ne gândim este ca aceşti clienţi ai băncilor, debitorii, să fie trataţi corect, contractele să conţină clauze rezonabile și să fie sfătuiți în mod profesionist. Pe de altă oarte, o bancă nu va fi niciodată iubită de un debitor care în fiecare lună trebuie să-şi aducă aminte că trebuie să-şi plătească ratele. Nu e un sentiment foarte plăcut când ştii că datorezi bani. Sunteţi de acord cu mine? 

R: Păi sunt își eu în situaţia unui client care are un credit...
DP:
Dacă ar fi o lipsă de încredere, atunci clienţii n-ar mai lua credite.

Rep: Eu spuneam doar că mi se pare înşelător folosirea ca proxy pentru încredere a creşterii depozitelor în sistem. Pentru că oamenii au bani şi ce să facă cu ei, că n-o să-i țină sub saltea. Unde să-i plaseze?
DP: Să cumpere acţiuni, să cumpere obligaţiuni sau chiar să-i țină la saltea dacă n-au încredere în bănci.

Rep: La educaţia noastră financiară precară...Dar unei creșteri de trei ori a depozitelor bancare aș numi-o creștere a comportamentului de economisire. Atât.
DP: Da, sigur, dar asta demonstrează şi încredere în bănci, că altfel s-ar fi dus în altceva. Explicaţi-mi unde este lipsa de încredere a clienţilor. Aţi spus că există o falie.

Rep: Da.
DP: Cum se manifestă asta?

Rep: Păi – în grupuri de clienţi nemulţumiţi.
DP: Sub ce formă?

Rep: În proteste. Pe reţelele de socializare, în faţa BNR-ului aruncând bani pe treptele băncii...
DP: Câţi? Și, mai ales, câţi s-au dus la Autoritatea de Protecţie a Consumatorilor? Ştiţi câte plângeri sunt? În jur de 50 de mii. Raportat la câţi? La cinci milioane, câți sunt debitorii băncilor. Credeţi că în alte industrii situația este diferită? Câţi sunt nemulţumiţi de serviciile din industria telecom, sau de cele din asigurări sau din energie? Raportat la numărul de clienți, în celelalte industrii plângerile la autoritatea de Protecție a Consumatorilor este poate chiar mai mare. Nu-mi fac nicio iluzie, băncile nu vor fi iubite absolut niciodată.

Rep: E frustrant să îţi alegi o meserie din care ştii din start că nu o să fii iubit...
DP: Nu cred că băncile trebuie să-și propună să fie iubite, ci mai degrabă respectate.
În primul rând, pentru că îndeplinesc un rol extrem de important în economie, cel de intermediere financiară în condițiile în care își asumă o sumedenie de riscuri. Și în al doilea rând, pentru că (și dacă) sunt alături de clienţii persoane juridice, fideli și riguroși, pe care îi ajută  în diversele momente ale existenței lor și cu care dezvoltă  relații complexe, pe diverse planuri. Cu celelalte tipuri de clienți, relația este mai volatilă...

  • ”Temerea mea este că va veni un nou val de antipatie, prin asociere, împotriva băncilor. Şi asta din cauza creşterii sectorului de shadow-banking, al IFN-urilor...”

Rep: Volatilă şi impersonală...
DP: Da. Şi impersonală. Asta este. Iar digitalizarea o face şi mai impersonală. Însă ştiţi care este temerea mea? Temerea mea este că va veni un nou val de antipatie, prin asociere, împotriva băncilor. Şi asta din cauza creşterii sectorului de shadow-banking, al IFN-urilor care, până la urmă, sunt nişte cămătari cu licenţă. Deocamdată sunt puţini în piață și nu au mulți clienți. De fapt, clienții lor sunt clienţii care sunt ne-bancabili.

R: Dar, pe de altă parte, ei umplu un gol în piaţa asta.
DP: Umplu un gol, dar când dobânda compusă ajunge la 6.000 la sută, e o problemă. Și - bineînțeles că aici intervine chestiunea lipsei de educaţie financiară - nu la bănci este problema. În diversele atacuri populiste la adresa băncilor se afirma că acestea practică dobânzi cămătăreşti, dar nici când era 10% nu era dobândă cămătărească. Insa când dobânda compusă ajunge la 6.000% pe an..... Și uitaţi-vă cu ce bani dau băncile credite şi cu ce bani dau IFN-urile. IFN-urile nu dau cu banii clienţilor. Că nu au voie să atragă depozite. Sunt bani proprii, eventual au împrumuturi nu ştiu de unde, dar nu dau cu banii clienţilor.

Rep: Corect.
DP: Gândiţi-vă ce fel de reglementare au băncile şi ce reglementare au IFN-urile. Cât de strictă este reglementarea bancară.

Rep: Dar întrebarea mea, vă rog să mă iertaţi că vă întrerup. O bancă nu şi-ar poate face un vehicul de-ăsta cu care să se ducă şi la ţară să-i dea ăluia de stă cu un salariu de pe-o lună pe alta să...
DP: E o cu totul altă nişă.

Rep: Sau genul de microcredite....
DP: Sigur că este posibil, dar e o altă nişă, e o altă activitate.

Rep: Eu i-am înţeles pe cei de la IFN. Vorba dumneavoastră – ei dau din banii proprii...
DP: Sigur că da. E altceva. Dar, sigur, depinde cât de tare se va umfla acest tip de activitate. Atâta timp cât cineva ia un credit astăzi de o mie de lei şi dă înapoi peste o săptămână 1100 de lei, deci 10% pe săptămână...

R: Iată, sunt 520% pe an.
DP: ...este, din punctul lor de vedere, acceptabil. Dar, dacă nu poate să-l dea înapoi și suma de rambursat crește exponențial? De-asta sunt ţări care reglementează strict acest tip de activitate, din rațiuni de protejare a clienților.

Rep: Vorbeaţi de educaţia financiară. Cât de educat trebuie să fie, până la urmă, un client care intră într-o bancă să solicite un împrumut?
DP: Sigur, cu cât mai educat, cu atât mai bine. Însă nu te poţi aştepta ca un client oarecare să aibă foarte multe cunoştinţe financiare. Eu mi-aş dori ca măcar să înţeleagă că, din moment ce a luat creditul, trebuie să-l dea înapoi şi că acel credit are nişte costuri, ca trebuie să plătească dobânda, care dobândă este de cele mai multe ori variabilă şi se poate schimba s.a.m.d. Şi că există acel pericol al dobânzii compuse, despre care am vorbit mai devreme. Să înţeleagă raportul între dobânzi şi inflaţie. Nu mai mult.

Rep: Păi şi asta e foarte mult...
DP: Probabil că este mult.

Rep: Şi probabil că nici toţi angajaţii din sistemul bancar nu ştiu toate...
DP: Sigur că nu toţi. Şi sigur că...

Rep: Că asta zicea domnul guvernator, într-un alt discurs, că un om care se urcă într-un avion nu trebuie să știe cum funcţionează avionul. Așa și când intră într-o bancă.....
DP: Binenţeles. Şi nici nu trebuie să ştie, când vorbește la un telefon mobil, cum funcționează sateliții și releele de comunicații. El trebuie să vadă doar că funcţionează. La fel este şi în banking, cu condiţia să ştie că banul are două componente. Nu este doar o marfă. Este şi un contract. Ca marfă, are un cost. Conform contractului, are însă și nişte obligaţii. Că libertatea de a alege, inclusiv de a lua un credit, comportă riscuri și obligații. Măcar atât ar trebui să ştie.

  • ”Cea mai dificilă decizie a fost oprirea expansiunii reţelei. Eram angajaţi în proiectul P300  care însemna deschiderea de 300 noi sucursale”

Rep: Care au fost cele mai grele decizii pe care aţi fost obligat să le luați?
DP:  Prima cea mai dificilă decizie a fost oprirea expansiunii reţelei. Eram angajaţi în proiectul P300  care însemna deschiderea de 300 noi sucursale. Înainte de criză,  timp de trei ani, în perioada de “exuberanță irațională” în care toate celelalte bănci creșteau, grupul nostru era angrenat în fuzionarea celor trei bănci care l-au compus. Poate că ăsta a fost norocul nostru și nu am extins reţeaua. Iarcând, la mijlocul anului 2007, după terminarea integrarii, am zis „hai să ne apucăm şi noi să dezvoltăm reţeaua”,  a venit criza. Și ne-am oprit.  

Rep: Din câte îmi spuneţi, nu aţi fost nevoiţi să tăiaţi foarte mult, cât să opriţi extinderea.
DP: Am şi tăiat. Nu uitaţi că, dintre primele cinci bănci mari din sistem, noi suntem banca cu cea mai mică reţea. Suntem la o pătrime din media celorlalte bănci. A doua decizie dificilă a reprezentat-o încercarea de a schimba mentalitatea clienţilor. Iar când spun mentalitatea clienţilor, mă refer la clienţii persoane juridice.

Rep: În ce sens?
DP: Majoritatea creditelor aveau în spate diverse garanţii. Garanţii cu active la o anumită valoare, potrivit contextului dinainte de criză. Iar mărimea creditului era dimensionată la valoarea activelor. După criză, valoarea activelor a scăzut și atunci a trebuit redimensionat raportul între credite și garanții. N-a fost un lucru uşor să-i faci pe clienţi să înțeleagă acest lucru.

R: Şi-au înţeles?
DP: Unii da, alţii nu. N-a fost o activitate simplă. A durat ani de zile. Şi din acest motiv băncile nu sunt iubite. Dar, nu ai ce să faci şi cred că băncile trebuie văzute de societate și ca un factor de educaţie, până la urmă. De educare a tuturor.

Rep: Şi crizele sunt tot un factor de educare.
DP: Ştiu, dar eu mă refer şi la timpuri bune, nu numai la crize. La ce mă refer? În primul rând, dacă vrei să iei credit ca persoană fizică, trebuie să vii cu întreg salariul la vedere. Vino cu dovada salariului. Păi stai să vezi, că eu am 300 de lei pe hârtie şi restul în mână. Băncile lucrează cu reguli clare, interne sau impuse de reglementator, reguli a căror respectare este verificată de auditori. Cu alte cuvinte, banca are nevoie de dovezi clare. Deci, băncile au scos la suprafaţă foarte multe din salariile care se plăteau la negru. Ceea ce înseamnă impozite plătite la stat, ceea ce înseamnă un anume tip de disciplină. În al doilea rând, obligaţia clienţilor persoane juridice să-şi facă bilanţul și cash-flow-ul, să facă evaluări, să facă diferite calcule și estimări. Îi verifici să vezi dacă și-au crescut capitalurile proprii... Și asta face parte din procesul de educare. A clientului, a societăţii în general, în ultimă instanţă. De asta băncile nu sunt iubite şi nu vor fi niciodată iubite. Pentru că impun anumite rigori.  Ştiţi că sunt 600.000 de firme înregistrate în România. După calculele colegilor mei, nu sunt mai mult de vreo sută de mii bancabile. Restul nu vor fi bancabile până când nu vor înţelege nevoia de  respectare a unor rigori. Pentru a fi bancabile, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Bancherul nu e iubit când pune condiţii.

R: De ce trebuie să puneți condiții?
DP: Noi ca oameni, dar și intituțional, luăm două tipuri de decizii. Decizii reversibile şi decizii ireversibile. Atunci când ne căsătorim, e o decizie reversibilă. În schimb, atunci când facem copii, e o decizie ireversibilă. Acordarea de credite face parte din categoria deciziilor ireversibile. Ai dat bani cu împrumut, personal sau intituțional, nu ai certitudinea recuperării lor. Nu poţi să te duci să iei banii cu japca.

R: Păi nu cu japca, dar există garanţii pe care să le executați, există...
DP: Gândiţi-vă câte credite de consum, care nu au nicio garanţie în spate, dau bancile. Cum le iei înapoi? Sunt decizii ireversibile. Niciodată nu vei avea sută la sută garanţie că banii ți se întorc.

Rep: Dar le vinzi recuperatorilor. Vinzi portofoliile care nu ţi se mai întorc înapoi...
DP: Da, dar cu cât la sută din valoarea nominală?

Rep: Zece la sută.
DP: Depinde. La unele e 10, la altele e 5, la altele e 3. .. Iar diferența de 90, 95 sau 97 intră pe pierdere, suportată în mod covărșitor de acționari.

  • ”Categoric că ne simţim suprareglementaţi. Dar nu are legătură numai cu Banca Naţională. Criza a determinat o suprareglementare generală”

Rep: Voiam să vă întreb, apropos de decizii şi de criza trecută, cum judecaţi, din punct de vedere al bancherului comercial, măsurile luate din 2008 încoace de BNR. În cei doi ani, trei ani de după... V-aţi simţit suprareglementat? Dereglementat?
DP: Categoric că ne simţim suprareglementaţi. Dar nu are legătură numai cu Banca Naţională. Criza a determinat o suprareglementare generală. Intotdeauna există, a existat şi va exista, riscul de suprareglementare după crize, potrivit proverbului “când te-ai fript cu ciorbă, sufli şi-n iaurt”. Din cauza asta, bankingul devine mult mai dificil. Și nu mai este deloc sexy să fii bancher. Nu pot să spun că Banca Naţională n-a luat măsurile pe care trebuia să le ia ca reglementator şi ca supraveghetor. Să nu uităm, Banca Naţională a României e într-o situaţie mult diferită de a altor bănci centrale din Europa. De ce? Pentru că, în acelaşi timp, este reglementator, supraveghetor şi responsabil cu politica monetară. În alte ţări, rolurile sunt despărţite. Activitatea de reglementare şi supraveghere a băncilor comerciale este, de regulă, în sarcina altei instituţii. Or, nu cred că i-a fost uşor Băncii Naţionale. Mai mult, să nu uităm că BNR a trebuit să opereze într-o piaţă în care canalul de distribuţie a politicilor monetare era limitat. De ce? Pentru că peste 60% din credite erau în euro, iar deciziile BNR, raportat la moneda națională, aveau eficacitate limitată. De-abia mai recent s-au schimbat lucrurile. Însă, în ceea ce priveşte reglementarea-supravegherea, să nu uităm că, totuşi, România face parte din grupul extrem de restrâns de cinci ţări din Uniunea Europeană în care statul nu a trebuit să intervină să salveze nicio bancă.

Rep: Corect.
DP: Sigur că primul supraveghetor trebuie să fie acţionarul. Sau acţionarii. Dar demonstrează şi că banca centrală şi-a făcut datoria în privinţa asta. Sunt băncile din România suprareglementate, suprasupravegheate? Da, sunt. Asta e noua paradigmă. Şi-atunci trebuie să ne descurcăm cu noua paradigmă. În plus, lucrurile se văd diferit, în funcție de scaunul pe care stai, iar deciziile sunt contextuale. De regulă, după război mulți viteji s-arată. Personal, n-am  reproșuri de făcut.

Rep: Şi ultima întrebare, legată de toamna fierbinte care se apropie. Care sunt cele trei pericole pe care le vedeţi la orizont?
DP: Desigur că primul pericol îl reprezintă volatilitatea legislaţiei directe și conexe, care poate să afecteze atât băncile, cat şi pe clienţii acestora, firmele: aspecte legate de insolvenţă, fiscalitate şi-aşa mai departe. Al doilea lucru care mă îngrijorează este că, din punct de vedere al politicilor publice şi deciziilor economice, în general, România se află într-o situaţie mai proastă decât era cu aproape doi ani în urmă. In 2016, din punct de vedere macroeconomic, cred că am fost în cea mai bună situaţie de când este România stat unitar. Nu cred că a mai fost, din punct de vedere macroeconomic, un an în care să fi avut inflaţia scazuta, dobânzile, stabilitatea cursului, deficitele, datoria publică – absolut toți indicatorii corelați și, mai ales, sănătoși.

Și unde suntem azi ? Volatilitatea cursului, inflaţie, dobânzi...toate astea ca urmare a evenimentelor interne. Că nu s-a întâmplat nimic pe plan extern care să ducă la o deteriorare a economiei. Toate sunt home-made. Cu alte cuvinte, elementul politic și cel legislativ au devenit incertitudini care, la rândul lor, au transformat - ceea ce vorbeam mai devreme - alte riscuri în incertitudini. Trei: ce mă îngrijorează şi mă preocupă este că România are cea mai mare emigraţie de populaţie activă din Uniunea Europeană. De populaţie activă, e foarte important de subliniat acest lucru. S

e tot vorbeşte că sistemul bancar e slab bancarizat, gradul de intermediere foarte mic şi aşa mai departe. Dar, să nu uităm cât de mare este populaţia inactivă de la ţară, care nu intră în statisticile de şomaj, care trăiește din ajutoare sociale sau din economia de subzistenţă. Acei oameni n-au cum să devină clienții băncilor atâta timp cât nu au venituri constante, trăiesc din ajutoare sociale sau din economia de subzistenţă.

Ca urmare a efectului combinat între o populație activă uriașă emigrată și o populație inactivă destul de mare, fără resurse rezonabile, nu se intrevede cum o să crească, în mod semnificativ, gradul de bancarizare în viitorul imediat.

Rep: Da, pe zona de retail...
DP: Da, insa asta afectează şi firmele, care nu găsesc forță de muncă suficientă. Asta e ce mă îngrijorează. Potenţial ar fi. Dacă citim  statisticile, constatăm că  România are cea mai proastă situaţie locativă din Uniunea Europeană.

Rep: Corect. Cel mai vechi stoc de locuinţe...
DP: Cel mai vechi stoc, cel mai înghesuit, tot tacâmul. Şi că pentru a corecta această situație, ar fi nevoie de circa un milion de locuințe noi, care ar însemna un potenţial extraordinar. Pentru bănci, direct și indirect, inclusiv prin dezvoltarea industriilor conexe pe verticală. Există, însă, suficienți clienţi bancabili pentru așa ceva? Asta este întrebarea.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.





2435 vizualizari

  • +3 (3 voturi)    
    Bancile In Romania anului 2018 (Luni, 24 septembrie 2018, 12:14)

    un domn [utilizator]

    Lucreaza cu Mentalitatea CECului in anii 90 ( inclusiv la banca angajatoare a lui Dan Pascariu)
  • +4 (4 voturi)    
    prea lung articolul (Luni, 24 septembrie 2018, 12:19)

    NuSuportProstii [utilizator]

    am curaj sa neg tot ce sustine domnul fara sa fi citit articolul. viata e scurta si cand vreau minciuni le aleg pe cele scurte :)
  • 0 (0 voturi)    
    Fosila banchera (Luni, 24 septembrie 2018, 20:29)

    AeroNija [utilizator]

    Sper ca Hotnews se respecta si nu se incurca cu interviurile unui bancher expirat ce si a cladit cariera inainte si dupa, calcand pe cadavre (brce, rompetrol, chiar morti, etc.)
    Te rugam din tot sufletul: lasa-ne.
    Multumim anticipat.
    PS. Sunt multi bacheri in jurul lumii cu probitate profesionala si origini RO care ar avea lucruri interesante de spus.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by