Peste o treime (35,7%) din populaţia României era expusă în 2017 riscului de sărăcie şi excluziune socială, o situaţie mai gravă în Uniunea Europeană fiind înregistrată doar în Bulgaria, unde 38,9% din populaţie era expusă acestui risc, potrivit datelor publicate de Eurostat și citate de Agerpres. Cu toate acestea, față de 2008, statele care au făcut cele mai mari progrese în reducerea riscului de de sărăcie şi excluziune socială au fost Polonia (reducere de 11 puncte procentuale) şi România (reducere de 8,5 puncte procentuale), mai arată datele Eurostat.

În anul 2017, aproximativ 112,9 milioane persoane (un sfert-25,5% din populaţia UE) erau expuse riscului de sărăcie şi excluziune socială. Mai mult de o treime din populaţie era expusă riscului de sărăcie şi excluziune socială în Bulgaria (38,9%), România (35,7%) şi Grecia (34,8%).

La polul opus, ţările UE cu cel mai mic procent din populaţie expus riscului de sărăcie şi excluziune socială sunt Cehia (12,2%), Finlanda (15,7%), Slovacia (16,3%), Olanda (17%), Slovenia şi Franţa (ambele cu 17,1%) şi Danemarca (17,2%).

În schimb, în zece state membre UE riscul de sărăcie şi excluziune socială a crescut între 2008 şi 2017, cel mai important avans fiind înregistrat în Grecia (de la 28,1% în 2008 la 34,8% în 2017, ceea ce înseamnă o creştere de 6,7 puncte procentuale), Italia ( creştere de 3,4 puncte procentuale) şi Spania (creştere de 2,8 puncte procentuale).

Eurostat utilizează ca metodă de măsurare a sărăciei metoda relativă. Opţiunea pentru această metodă este fundamentată pe două considerente:

(a) asigurarea tuturor cetăţenilor europeni unui standard de viaţă cât mai înalt, corespunzător nivelului de dezvoltare economico-socială al fiecărui stat, nu doar un nivel minim de trai;

(b) existenţa unor decalaje considerabile între stadiile de dezvoltare ale statelor, ceea ce face foarte dificilă definirea unui nivel de trai minim, unanim acceptabil în Uniune. Sărăcia relativă este înţeleasă ca fiind situaţia unei persoane ale cărei resurse, în principal monetare, nu îi permit atingerea unui anumit nivel de bunăstare realizat de întreaga populaţie din ţara respectivă.

Pentru măsurarea acestei „stări” se utilizează un set complex de indicatori statistici, care descriu dimensiunea, incidenţa, profilul şi gravitatea fenomenului sărăciei din fiecare ţară, făcând posibilă totodată şi comparaţia internaţională.

Indicatorul principal îl constituie venitul bănesc disponibil al unei persoane, într-un anumit moment de timp. Potrivit acestei metode de estimare se determină persoanele ale căror resurse sunt mai mici comparativ cu restul populaţiei, ceea ce nu înseamnă automat că resursele acestor persoane nu le permit acoperirea unui nivel minim de trai (ceea ce ar presupune starea de sărăcie în accepţiunea cea mai simplă).

Din acest motiv, la nivelul UE indicatorii privind sărăcia relativă sunt intitulaţi indicatori „ai riscului de sărăcie”. În calitate de stat membru al UE, România a aplicat metodologia de estimare a sărăciei recomandată de Eurostat, în paralel cu dezvoltarea unui sistem naţional care se bazează însă pe metoda absolută de estimare a sărăciei.

Pentru obţinerea unei imagini cât mai complete a stării de sărăcie şi incluziune socială este necesară extinderea analizei de la aspectele de deprivare monetară, la cele de deprivare non-monetară. Aceasta se referă la măsura în care o persoană poate desfăşura o activitate potrivită aptitudinilor proprii, poate avea o alimentaţie adecvată, îşi poate permite condiţii de locuit corespunzătoare, îşi poate asigura posesia unor bunuri de folosinţă îndelungată, precum şi alte elemente care fac parte din standardul de viaţă oferit de societate la un moment dat. Existenţa sau absenţa unuia sau mai multor astfel de elemente are efect determinant asupra stării de sărăcie, profunzimii şi severităţii acesteia.

Pragul de sărăcie este stabilit la 60% din mediana distribuţiei gospodăriilor după de venituri (fără însă a se include contravaloarea veniturilor în natură - contravaloarea autoconsumului, a veniturilor în natură primite de salariaţi în cadrul contractelor colective de muncă şi contravaloarea veniturilor în natură ale beneficiarilor de prestaţii sociale- din care se deduc impozitele, contribuţiile de asigurări sociale şi alte plăţi cu caracter obligatoriu.