”Circa 38% dintre studenți dau dreptate ideologiei pro-plagiat care susține că în spațiul universitar din România nu s-a știut că trebuie să pui ghilimele când preiei cuvânt cu cuvânt paragrafe întregi. Efectul propagandei pro-plagiere a elitelor puterii a fost, după cum se vede, consistent”, arată un studiu coordonat de profesorul Dumitru Sandu, document recent publicat. O pondere impresionantă a studenților a adoptat, total sau parțial (46%), ideea, larg circulată în mass-media, la un moment dat, că dacă ai un indice de similitudine de cel mult 4%, identificat prin verificarea automată, cu soft de specialitate, nu mai poți avea probleme, restul pare să nu mai conteze, mai arată documentul.

HotNews.roFoto: Hotnews

Ce mai arată sondajul coordonat de prof. Sandu:

  • Practicile pozitive sau negative în materie de integritate academică (IA) au o determinare majoră în valorile la care aderă principalii actori ai mediului universitar, studenți și profesori. Aceste valori constituie ceea ce se cheamă cultura integrității academice. Asupra ei ne vom concentra în continuare.
  • Studenții au fost solicitați să se pronunțe asupra corectitudinii unui set de nouă formulări referitoare la probleme controversate în spațiul academic românesc vizând practici de plagiat în tezele de doctorat din România, în raport cu o serie de alte criterii de evaluare a lucrărilor științifice legate de originalitate, mărimea coeficientului de similitudine dat de softurile specializate de evaluare a lucrărilor științifice, statutul textelor de cunoaștere comună din teză, autoplagiere, statutul textelor preluate din lucrări colective etc.
  • Dintre cele nouă formulări, în analiză au fost reținute efectiv numai șapte. Una dintre formulările supuse evaluării prin sondaj este ”Da, teza de doctorat în discuție are multe pagini preluate ca atare, fără indicarea sursei, dar acum 20 de ani nu erau legile de astăzi din România și, în consecință, nu poate fi considerată un plagiat”. Formularea sau echivalentul ei pot fi ușor identificate în dezbaterile din spațiul public românesc, începând din 2012, în seria dezbaterilor legate de cazurile celebre de plagiat de la prim-ministru, la miniștri sau procurori de rang înalt.
  • Argumentarea de fond pentru răspunsul așteptat în discuția invocată prin această formulare este rezumată în cadrul ghidului pentru identificarea plagiatului în lucrările științifice (disponibil aici) adoptat de către Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării Tehnologice și Inovării. În documentul respectiv se argumentează că: ”În pofida variațiilor de context social - politic și de etapă de dezvoltare a cercetării științifice, în România a existat tot timpul și o cultură a bunelor practici în materie de integritate în prezentarea rezultatelor de cercetare. Contactul cu modelele occidentale de bune practici în domeniu, mai simplu sau mai dificil, a existat în permanență. O simplă analiză pe text a lucrărilor științifice de doctorat, coordonate de personalități ale culturii românești, sau a publicațiilor din reviste naționale de prestigiu poate susține fără dificultăți afirmația. Implicația de principiu a acestei constatări este că, indiferent de perioada de elaborare a lucrărilor de cercetare științifică, exigențele de bună conduită au fost aceleași (p.5)”. Cu aceste argumente, așteptam ca răspunsul „total incorect” să fie dat de o majoritate covârșitoare de respondenți, conștienți că o regulă morală și de bună practică a fost statuată de mult timp în România universitară, pe model occidental.
  • Numai 62% au adoptat, însă, răspunsul pe care îl așteptam. În rest, în grade și cu nuanțe diferite, au fost 38% studenți care au dat dreptate ideologiei pro-plagiat care susține că în spațiul universitar din România nu s-a știut că trebuie să pui ghilimele când preiei cuvânt cu cuvânt paragrafe întregi. Efectul propagandei pro-plagiere a elitelor puterii a fost, după cum se vede, consistent.

  • Pentru peste o treime dintre studenții intervievați se constată o perpetuare a confuziei dintre un fapt juridic și unul moral- profesional. Sancțiunile administrative în materie de culpă de plagiat urmează, desigur, reglementările juridice. Diagnosticarea de plagiat/neplagiat, însă, trebuie să urmeze legile comunității academice , cu încărcătura lor profesională și morală specifică. Este o zonă de intervenție pentru corectare din partea structurilor instituționale ale Universității București (specificare a ar fi, cred, utilă, și la nivelul Codului de Etică al UB).
  • Cea de-a doua grupare de indicatori folosită pentru identificarea caracteristicilor culturii de integritate a vizat gravitatea pe care respondenții au atribuit -o abaterilor de la normele de bună conduită în cercetarea academică. În această baterie de întrebări accentul se pune nu pe estimarea integrității de produs intelectual, gen teza de doctorat, ci pe estimarea integrității academice procedurale. Formularea prin care au fost introduse între bările a fost … ”vă rugăm să evaluați cât de grave sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, acțiunile descrise mai jos”… . Scala folosită pentru evaluare a fost una cu cinci trepte, de la 1 „nu este o abatere de la IA” la 5 „foarte grav”. Nu mai este vorba, precum în grupa anterioară de întrebări, de judecarea unor produse finite de producție academică , ci de evaluarea morală a unor procedee curente în practicarea rolului de student. Nu mai este vorba numai de plagiat ca tip de înșelăciune academică, ci și de alte categorii de fraude intelectuale.
  • Cea mai gravă abatere de la cerințele eticii de cercetare sau învățământ în Universitatea București, conform sondajului în rândul studenților, este asumarea unei lucrări pe care nu ai scris- o. Așa spun 86 % dintre cei intervievați. Dacă analiza este mai fină și ai în vedere numai pe cei care consideră că aceasta este o abatere foarte gravă, atunci procentul anterior coboară la 61%.
  • Rezultă că pentru mai mult de o treime dintre studenți nu este o abatere gravă de la etica universitară faptul că prezinți ca fiind proprie o întreagă lucrare, publicabilă sau pentru examen , realizată de altcineva. Greu de aflat de unde vine această toleranță la fraudă gravă, fără dubii. Vom relua discuția dincolo de spațiul metodologic al acestui subcapitol.
  • O pondere impresionantă a studenților a adoptat, total sau parțial (46%), ideea, larg circulată în mass- media, la un moment dat, că dacă ai un indice de similitudine de cel mult 4%, identificat prin verificarea automată, cu soft de specialitate, nu mai poți avea probleme, restul pare să nu mai conteze. Dacă judecăm din perspectiva opiniei dominante, atunci, pe tema respectivă se constată a fi un antiplagiat extrem de firav, cu numai 7 puncte procentuale mai puternic decât opinia proplagiat. Este singura formulare pentru care s-a înregistrat, practic, o controversă foarte puternică.
  • Explicația este dată, în esență, de faptul că la nivelul CNATDCU a fost adoptată o decizie de neplagiat (în cazul tezei de doctorat semnată de fostul procuror - șef DNA) și pornind de la ideea că cele 20 pagini plagiate, reprezentând 4% din teză sunt „fraze care nu conțin idei originale sau particulare” (extras din raportul comisiei de lucru pentru decizia Consiliului) .
  • Indiferent de nuanțările aduse de către cei care au decis că nu a fost vorba de un plagiat, actul instituțional în sine a dus la efecte sociale de genul celui rezultat din sondajul pe care îl analizăm aici.
  • O altă ideologie cu puternică susținere în mediul public, preluată în bună măsură și de către o bună parte dintre studenți este cea care susține că originalitatea din părțile neplagiate ale unei lucrări scuză părțile plagiate. Este un raționament de tipul „a furat, dar a făcut și fapte bune și trebuie iertat”. Aproape 20% dintre studenți respondenți au apreciat genul de raționament justificativ, anterior menționat. Un procent similar de studenți adoptă ideologia de justificare a plagiatului dacă a fost înfăptuit înainte de legea 206 din 2004. Ca tip de atitudine generală, de mare toleranță la plagiat este și acordul a peste 20% dintre studenți cu afirmația că etichetarea ca plagiat a unui text de mai mult de opt cuvinte succesive, preluat copy paste fără citarea de rigoare, așa cum se specifică a fI valabil pentru spațiul universitar american (Babbie, 2010 ) nu poate fi adoptată pentru România.
  • Cea mai mare intoleranță la plagiat se înregistrează la studenții care au avut burse în străinătate, indiferent de nivel ul de studii . Doctoranzii tind să aibă o atitudine negativă față de ideologiile proplagiat apropiată de cea a foștilor bursieri în străinătate. Există o singură excepție în acest sens, legată de acceptarea pragului de plagiat pentru ce depășește 4% similitudine.
  • Deși exprimarea CNATDCU pe cazul tezei de doctorat semnate de către fosta șefă a DNA a fost mai nuanțată, în spațiul public , mai ales la nivelul școlilor doctorale, afirmația a fost preluată simplificat, așa cum a fost formulată în chestionar. Cea mai mare toleranță la plagiat este la studenții de la licență și la cei care au omis să menționeze, în chestionar, ciclul de studii în care se află În afara diferențierii pe categorii educaționale – licență, master și doctorat, în tabelul anterior apare suplimentar nu numai categoria celor care au avut burse în străinătate. Sunt adăugate și cele referitoare la studenți care au planuri de plecare în străinătate, pentru studii sau pentru lucru, indiferent de ciclu educațional, și cei care nu au declarat ciclul universitar de care aparțin. Aceștia, surprinzător la prima vedere, tind să fie mai toleranți la plagiat decât studenții de la licență. Ei exprimă, spre exemplu, un procent de 22% acord total sau predominant cu ideea că plagiatul poate fi justificat pentru perioadele în care „ nu au existat legi care să îl interzică”.
  • Așa cum era de așteptat, orientarea antiplagiat este mai puternică la profesori decât la studenți. Ponderea profesorilor care consideră ca fiind total incorectă opinia referitoare la absența plagiatului dacă indicele de similitudine este mai mic de 4% este de 38% studenți sunt consistent mai toleranți la plagiat, procentul corespunzător fiind de numai 27%. Pentru toate cele nouă formulări atitudinea antiplagiat la profesori este considerabil mai mare decât la studenți. Constatarea sugerează că există deficiențe serioase de comunicare între profesori şi studenți. Atitudinea antiplagiat a profesorilor nu ajunge să fie transmisă cu aceeași intensitate și studenților. Desigur, diferențele de ideologie provin nu numai din slaba comunicare între cele două categorii ale învățământului universitar.

Citeste aici studiul complet..