Financial Times: Jean-Claude Trichet sare în apărarea lui Mario Draghi (editorial scris de fostul președinte al BCE) ● Les Echos: Brexit: cu câteva zile înaintea unui summit crucial, speranța revine ● Kathimerini: Von der Leyen va trebui să aştepte ● New York Times: Polonia - scrutin crucial pe care mulţi îl văd drept un test pentru democraţie. ● Știri pe scurt.

HotNews.roFoto: Hotnews
  • Financial Times: Jean-Claude Trichet sare în apărarea lui Mario Draghi (editorial scris de fostul președinte al BCE)

Un memorandum semnat recent (poate necesita abonament) de șase foști bancheri centrali ataca politica monetară dusă de Banca Centrală Europeană. Nu sunt de acord cu criticile aduse în acel memorandum. Acolo unde autorii nu văd decât aspectele negative, eu văd succesul, continuitatea, provocările fără precedent și o întrebare legată de limitele politicii monetare.

În primul rând, luați în calcul succesele obținute. De la înființarea sa în 1998, BCE a menținut stabilitatea prețurilor (obiectivul principal al Tratatului) semnificativ mai bine decât băncile centrale naționale cu cele mai bune performanțe. În același timp, creșterea economică pe cap de locuitor a fost aproximativ aceeași ca în SUA.

În plus, BCE a trebuit să facă față celei mai grave crize financiare de la cel de-al Doilea Război Mondial. Datorită, în special, deciziilor îndrăznețe luate după 2007, reziliența a fost asigurată. De la începutul crizei subprime în 2007, alte șapte state s-au alăturat celor 12 membri existenți inițial ai zonei euro.

Sprijinul acordat monedei euro este azi mai mare ca niciodată. În sondajul Eurobarometru din luna august printre cetățenii Eurozonei, 76% dintre respondenți erau în favoarea monedei unice. Dacă aceste succese nu se datorează acțiunilor BCE, atunci cine ar trebui să-și aroge meritele?

În 1998, chiar înainte de lansarea euro, consiliul de conducere al BCE a definit stabilitatea prețurilor ca fiind creșterea anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum sub 2%. Asta nu înseamnă un interval de la 0 la 2%.

De fapt, între 1999 și 2003, așteptările privind inflația au oscilat între 1,7 și 1,9%. Acesta este motivul pentru care BCE și-a numit decizia din 2003 de a urmări să mențină inflația „sub, dar aproape de” 2% ca fiind o „clarificare”.

Prin urmare, obiectivul este de a ancora așteptările inflaționiste pe termen mediu sub, dar aproape de 2%. Asta înseamnă că vor exista perioade în care inflația va fi mai mare de 1,7-1,9% și perioade în care aceasta va fi mai scăzută.

Toate deciziile BCE sunt luate cu majoritatea consiliului de conducere. Acest lucru este valabil în ceea ce privește măsurile neconvenționale luate sub președinția mea și cele luate de succesorul meu Mario Draghi. Aceste acțiuni au fost necesare și îndrăznețe - și s-au lovit de critici dure aduse atât mie cât și domnului Draghi. Când am fost președinte, doi dintre colegii mei din consiliu și-au dat demisia ca urmare a deciziilor luate de BCE.

Deși necesare, măsurile monetare neconvenționale au consecințe pozitive, dar și efecte secundare negative. Așadar, ar trebui să ne întrebăm mai întâi dacă băncile centrale sunt responsabile pentru situația anormală din economia reală. Și în al doilea rând, ce s-ar fi întâmplat în ipoteza în care nu ar fi fost luate astfel de măsuri neconvenționale?

Răspunsul la prima întrebare este negativ: există factori economici mai adânci care lucrează pe termen lung și care duc ratele reale ale dobânzii și inflația foarte jos. Răspunsul la a doua întrebare necesită o examinare atentă a efectelor pozitive și negative pentru a fi sigur că după ce tragem linia, rezultatul e pozitiv. Este ceea ce Consiliul de conducere a făcut în mod constant pentru a-și îndeplini mandatul.

În ceea ce privește reducerea cantitativă, nu este corect să afirmăm, așa cum fac autorii memorandumului, că există un „consens larg” potrivit căruia politicile noastre nu mai au un impact pozitiv asupra cererii interne. În ceea ce privește ratele dobânzilor, nu există estimări care să sugereze că BCE se află deja în punctul în care consecințele negative ale dobânzilor negative depășesc clar consecințele pozitive. Iar majoritatea studiilor sugerează că inflația și creșterea reală au fost semnificativ mai mari decât în ipoteza ​​scenariului contrafactual.

Dar situația actuală nu poate dura la infinit. BCE și-a îndeplinit obligațiile, însă politica monetară nu poate rezolva de una singură toate problemele.

De exemplu, în ciuda măsurilor excepționale, zona euro înregistrează un excedent masiv al contului curent, ceea ce sugerează că alte politici sunt anormal de restrictive. Șomajul este încă ridicat în zona euro în ansamblu. Și chiar și în acele economii foarte competitive, cu ocupare aproape deplină a muncii, inflația rămâne foarte scăzută, împingând inflația în jos în celelalte țări, pentru a le menține competitive prin costuri.

Așadar, pentru a mai elibera BCE de sarcini, sunt esențiale următoarele măsuri: măsuri fiscale în țările cu spațiu necesar pentru manevră; reforme structurale ale tuturor membrilor monedei unice; și o creștere mai consistentă a salariilor în economiile cu ocupare deplină a muncii.

Atacurile aduse politicii monetare a BCE sunt greșite. Energia celor care o fac ar putea fi mai bine folosită apelând la instituțiile UE, guvernele naționale, parlamentele și partenerii sociali pentru ca aceștia să-și îndeplinească obligațiile.

  • Les Echos: Brexit: cu câteva zile înaintea unui summit crucial, speranța revine

Negociatorii și-au intensificat discuțiile în acest weekend. Londra pare gata la reale concesii. Rămâne de văzut dacă un acord este tehnic fezabil și dacă ar putea obține aprobarea Parlamentului britanic.

În sfârșit, speranța pe frontul Brexit. După săptămâni de blocaj în timpul cărora tensiunea a devenit palpabilă, au apărut semnale pozitive în ultimele zile: posibilitatea unui acord nu pare exclusă. Semn al importanței acestei schimbări, lira sterlină a crescut, având cea mai puternică creștere în două zile de zece ani.

Motivele acestei schimbări de ton? O declarație a prim-ministrului irlandez, Leo Varadkar, care, la finalul unei discuții cu Boris Johnson, joi, a apreciat drept posibil un acord înainte de sfârșitul lunii. O alta, a lui Boris Johnson, vorbind despre “impresia împărtășită că există un drum”. Și decizia celor 27 de ambasadori ai UE, vineri, de a începe o intensificare a discuțiilor între negociatori de-a lungul weekend-ului. O decizie luată în urma unui raport pe care l-a făcut în fața lor Michel Barnier, negociatorul șef al UE. Această intensificare a discuțiilor nu este încă, desigur, “tunelul” atât de așteptat la Bruxelles – acel moment în care s-ar putea face o negociere finală. Dar în mod evident, trebuie examinată fezabilitatea tehnică a unei noi propuneri britanice.

Concesii

Într-un mod mai curând atipic într-un dosar în care scurgerile către presă au fost nenumărate și uneori contraproductive, cea mai mare reținere se manifestă în aceste ultime zile în ce privește comunicarea. Cum ar putea arăta un eventual acord, în special pe subiectul crucial al Irlandei? Niciun răspuns categoric nu era posibil duminică. Dar în timpul întâlnirii sale cu ambasadorii, Michel Barnier ar fi indicat o schimbare de atitudine a prim-ministrului britanic în legătură cu insula Irlanda.

Boris Johnson ar fi acceptat mai întâi să mai renunțe la dreptul de veto pe care propunea să-l dea Irlandei de Nord pentru a decide la intervale regulate în legătură cu viitorul său. Prim-ministrul britanic ar fi înțeles necesitatea de a nu face o frontieră între nordul teritoriului, legat de Marea Britanie, și sud, republica independentă și membră a UE. “Sunday Times” crede că știe că cei răspunzători de chestiunile de securitate din jurul lui Boris Johnson l-ar fi sensibilizat la riscul important pe care l-ar reprezenta o frontieră între cele două teritorii – oricât de “creativă” și suplă ar fi ea – pentru stabilitatea insulei Irlanda.(RADOR)

  • Kathimerini: Von der Leyen va trebui să aştepte

Nu este doar viitorul britanicilor nesigur începând cu data de 1 noiembrie. Noua Comisie Europeană, sub conducerea Ursulei von der Leyen, nu va reuşi - foarte probabil - să-şi preia atribuţiile începând cu prima zi a lunii următoare, după respingerea candidaturii franţuzoaicei Sylvie Goulard pentru funcţia de comisar pentru piaţa internă, politică industrială şi de apărare.

Complicând şi mai mult componenţa noii Comisii, guvernul României a căzut, ceea ce face să fie neclar în ce măsură Bucureştiul va reuşi să înlocuiască propriul candidat, după ce Rovana Plumb a fost respinsă. Respingerea lui Goulard, fost membru al Parlamentului European, a fost o înfrângere neaşteptată şi umilitoare pentru preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, care a propus-o, cu toate că ştia că ar fi o candidată vulnerabilă din cauza anchetelor desfăşurate împotriva ei la Bruxelles şi Paris. Macron şi-a utilizat puterea pentru a se asigura că portofoliul crucial al pieţei interne, politicii industriale şi de apărare, care reprezintă priorităţi ale Parisului, va fi obţinut de comisarul francez. Unii dintre cei mai duri critici ai lui Goulard au provenit însă din rândul PPE, familia politică a lui von der Leyen.

În acelaşi timp, respingerea lui Goulard este o lovitură şi pentru noua preşedintă a Comisiei Europene, întrucât cele două femei sunt legate de o prietenie strânsă, iar Goulard ar fi putut fi unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai lui von der Leyen la Bruxelles. Macron însuşi, vorbind la un eveniment la Lyon, a refuzat să-şi asume orice răspundere personală pentru această înfrângere. Conform paginii europene a Politico, propusese trei nume ca potenţiali candidaţi, iar von der Leyen a insistat pentru Goulard. Din punctul de vedere al preşedintelui francez, grupurile europarlamentare au trădat-o pe von der Leyen şi şi-au încălcat promisiunea de a o susţine pe Goulard.

  • New York Times: Polonia - scrutin crucial pe care mulţi îl văd drept un test pentru democraţie

Timp de trei decenii, Polonia a fost văzută drept un etalon al modului în care o țară putea să realizeze o tranziţie pașnică de la un regim autoritar la o democrație liberală și drept o dovadă că o societate capitalistă permite bărbaților și femeilor să prospere, în timp ce comunismul zdrobește sufletul și anihilează spiritul.

Acum, la momentul votului din această duminică, probabil cel mai important vot de la primele alegeri, parțial libere, din 1989, mulți polonezi sunt îngrijoraţi că însăşi soarta democrației este pusă în joc la acest scrutin.

În cei patru ani de la venirea la putere, actualul partid de guvernământ Legea și Justiția s-a angajat într-un efort brutal și total de a remodela țara. A realizat o reformă a instanțelor judecătoreşti într-un mod despre care criticii spun că subminează statul de drept, ceea ce a făcut ca Polonia să devină primul membru al Uniunii Europene care se confruntă cu perspectiva pierderii dreptului de vot din tratatul fondator al blocului comunitar.

Posturile publice de televiziune și radio au fost transformate în instrumente de propagandă guvernamentală, în timp ce presiunea asupra presei independente a crescut. Iar şefii instituțiilor culturale considerate insuficient de patrioţi au fost condamnați sau îndepărtaţi din funcţie.

Totuși, Polonia nu este încă Ungaria, cu atât mai puțin Turcia, niciun alt stat autocratic. Societatea civilă rămâne vie și există încă numeroase voci critice în presa de știri. De aceea, alegerile de duminică sunt urmărite atât de îndeaproape. Așa cum tranziţia de la regimul comunist la democrație a durat ani de zile, distrugerea separaţiei puterilor în stat, esențială pentru funcţionarea democrației, necesită timp, iar destinul Poloniei este departe de a fi pecetluit.

Cum a construit Partidul Lege şi Justiţie loialitatea în jurul său

Când Partidul Lege şi Justiţie a revenit la putere în 2015, strigătul său de mobilizare a fost simplu: „Polonia să se ridice din statul în genunchi”. Dar la fel de importantă ca promovarea de către partid a unui naționalism agresiv a fost promisiunea că statul va oferi mai multă securitate economică pentru familiile aflate în dificultate.

Partidul de guvernământ nu numai că și-a îndeplinit promisiunea din campanie, ci şi a extins în mare măsură sistemul de protecţie socială și s-a angajat în cel mai ambițios plan de redistribuire a bogăţiei din ultima generație, câștigând loialitatea locuitorilor din zone mari ale țării care s-au simțit neglijați sau trădaţi pe perioada tranziţiei spre capitalism. Consolidat în urma programelor generoase de cheltuieli bugetare, Partidul Lege și Justiție ocupă un loc fruntaş în sondajele efectuate înainte de alegeri. Totuși, țara rămâne profund divizată, mai ales că partidele de opoziție controlează guvernele locale din orașele mari.

Inima iubitoare de conspiraţii a partidului de guvernare

Întotdeauna a existat o anumită paranoie în inima Partidului Lege și Justiție. Jaroslaw Kaczynski, liderul partidului și cel mai puternic om politic din Polonia este întotdeauna îmbrăcat în negru. S-a îmbrăcat în negru în fiecare zi în ultimii nouă ani în memoria fratelui său geamăn, Lech, care a murit într-un accident aviatic în 2010.

În ciuda multiplelor investigații care au arătat că accidentul a fost provocat de vreme rea și de o eroare de pilotaj, Kaczynski a promovat ani de zile o diversitate de teorii ale conspirației și a construit un cult al martiriului în jurul fratelui său, care este în centrul mitologiei partidului.

Când Jan Szyszko, fost ministru al mediului și candidat principal al Partidului Lege și Justiție în alegeri, a murit săptămâna trecută, domnul Kaczynski a fluturat ideea unei mâini criminale fără nicio dovadă și în ciuda relatărilor că a murit de o embolie pulmonară. "A murit în circumstanțe speciale", a spus el. "Solemnitatea morții nu îmi permite să vorbesc despre acest lucru astăzi, dar va trebui spus, pentru că nu a fost o coincidență că s-a întâmplat astăzi".

Dușmanii, reali și imaginari, sunt o prezență constantă. În 2015, când partidul a ajuns la putere, migranții - deşi puțini încercau să intre în Polonia - au devenit o ţintă. În lunile anterioare acestor alegerilor, bărbații gay și lesbienele au fost luaţi şi ei în vizor.

Cele două constante ale campaniei au fost reamintirea generozităţii financiare a guvernului și atacurile asupra a ceea ce presa de dreapta a etichetat „dictatura curcubeului”.

Kaczynski, considerat de mulţi un orator convingător, s-a prezentat marți în fața susţinătorilor în costumul său negru și a oferit o viziune întunecată asupra viitorului. Numai credința în Biserica Romano-Catolică ar putea salva Polonia, a susţinut el. „Tot ceea ce este bun provine din creștinism”, a spus el. Respingerea acestui adevăr, a spus el, ar duce la prăbușirea civilizației. "Drepturile omului vor fi distruse, deoarece dincolo de civilizația noastră, aceste drepturi pur și simplu nu există”, a adăugat el. „Trebuie să înţelegem acest lucru”.

Kaczynski a vorbit despre „atacul josnic asupra creștinismului și îndeosebi despre un atac josnic asupra familiei” realizat de „o anume minoritate care are preferințe diferite în sfera intimă”. „Distrugerea familiei”, a spus el într-o aparentă referire la grupurile L.G.B.T., „Acesta este scopul lor.”

Opoziția se luptă să găsească un contrapondere

Partidele de opoziție, divizate asupra unor probleme interne, nu au fost capabile să vină cu o agendă internă coerentă care să poată concura cu încercările impetuoase ale guvernului de a reconfigura economia. Deși au evitat în cea mai mare parte să se lupte unele cu altele, în lunile anterioare alegerilor ele au eşuat în mare măsură în a promova o platformă suficient de puternică pentru a contracara Partidul Lege și Justiție, în afară de faptul că sunt altceva decât PiS.

Grzegorz Schetyna, liderul de mult timp al partidului Platforma Civică, este văzut de mulţi drept un politician de carieră necarismatic. Opoziția sa inițială față de politica economică semnată de guvern de a da familiilor aproximativ 125 USD pentru fiecare copil l-a făcut toxic din punct de vedere politic.

Cel mai mare bloc de opoziție, Coaliția Civică, a ales-o pe Malgorzata Kidawa-Blonska, fost vicepreședinte al Parlamentului, pentru funcţia de prim-ministru în cazul în care ar câștiga. Kidawa-Blonska a încercat să se prezinte drept o figură politică mai puțin dezbinătoare și mai puțin generatoare de ură. Posterele ei de campanie o arată îmbrățișând un susţinător, sub sloganul „Cooperare, şi nu certuri”.

„Nimeni în Polonia nu a încetat să fie patriot; nimeni nu s-a răzgândit în legătură cu statul de drept și bunul simţ”, le-a spus ea susținătorilor la o reuniune a partidului weekendul trecut. „Singura otravă este politica de astăzi. Cineva a injectat-o cu venin”. Ea a adăugat: „Polonia are nevoie de o detoxifiere politică”.

Pentru o vreme, după ce primarul din Gdansk, Pawel Adamowicz, a fost înjunghiat letal în ianuarie, a părut că șocul acestui asasinat ar putea dinamiza opoziția, care include Platforma Civică de centru-dreapta, coaliția Stânga liberală și Partidul Polonez al Poporului, care își are baza electorală în comunitatea rurală. Dar un mesaj comun puternic nu s-a concretizat.

La un forum recent la Atena, Donald Tusk, fost prim-ministru al Poloniei și actualul președinte al Consiliului European, care s-a ţinut în general departe de politica internă și al cărui nume nu se află pe buletinele de vot de duminică, a deplâns climatul politic din ţara sa şi asasinarea primarului din oraşul său natal, Gdansk. "El a căzut victimă a urii, căreia i s-a opus toată viața", a spus Tusk despre Adamowicz. „A construit orașul său cu credința că nu este totul pierdut, că iubirea este mai puternică decât ura, că solidaritatea este mai puternică decât egoismul. Şi eu cred de asemenea că nu este totul pierdut și vreau să vă doresc tuturor aceeași credință”.

Nimeni nu s-a îndoit că Tusk avea propria țară în minte atunci când a încercat apoi să pună amenințările actuale la adresa democrațiilor din întreaga lume în context istoric. Dar, deși mulți polonezi sunt îngrijorați de soarta democrației în țara lor, majoritatea oamenilor nu simt viaţa mai puțin liberă astăzi decât era acum patru ani.

Lupta împotriva instanțelor judecătoreşti nu a afectat cetățenii obișnuiți. Cei îngroziți de otrava provenită dinspre canalele presei de stat schimbă postul, iar alții nu dau atenţie războaielor culturale. (RADOR)

Știri pe scurt:

  • Ofensiva turcă în nordul Siriei şi retragerea trupelor americane din zonă sunt teme care ţin capul de afiş în presa internaţională. „Trump dă ordinul pentru o retragere completă din nordul Siriei” ca urmare a aparentei intenţii a Turciei de a-şi extinde atacul, relatează Washington Post. Demersul are loc în condiţiile în care loviturile aeriene lansate de Turcia „au dus la evadarea a sute de rude ale unor luptători ISIS dintr-o tabără de detenţie administrată de kurzi”, menţionează New York Times. În ceea ce o priveşte, prin această ofensivă Turcia „încearcă să controleze sectoarele din nordul sirian şi să instaureze acolo o ‘zonă de securitate’ cu o adâncime de 32 de km, pentru a separa frontiera sa de teritoriile aflate în mâinile unităţilor de protecţie a poporului, miliţii kurde calificate drept ‘teroriste’ de Ankara”, explică Le Figaro. Din Germania, Die Welt informează că „Merkel solicită încetarea imediată a ofensivei siriene”. Dar oprirea exporturilor de arme germane către Turcia, anunţată de guvernul federal, nu va avea decât un „efect placebo”, apreciază Die Welt, punctând că „din perspectiva Ankarei, principalii furnizori de arme sunt SUA şi Rusia”, iar sumele contractelor de înzestrare militară cu cele două mari puteri ale lumii se ridică la miliarde de dolari, nu câteva sute de milioane de euro, ca în cazul Germaniei. The Guardian reliefează că „este posibil ca viitorii istorici să considere că invazia Turciei în nordul Siriei este a doua ocazie în care preşedintele Erdogan a întins un colac de salvare Statului Islamic, intenţionat sau nu. Prima ocazie a fost atunci când Turcia şi-a deschis frontierele pentru jihadiştii străini care pătrundeau în Siria, ceea ce a permis ISIS să clădească un califat de dimensiunile Marii Britanii, în 2014”, aminteşte cotidianul britanic. Şi de fapt, conchide The Guardian, „absenţa oricărei strategii de încheiere a conflictului atât în ceea ce priveşte SUA cât şi Turcia sporeşte riscul apariţiei unui vid de securitate, a revenirii extremiştilor şi reinstaurării haosului”. Despre acelaşi război, The New York Times scrie că au fost găsite probe video care confirmă că Forţele aeriene ruseşti „au bombardat spitale din Siria”. Iar din Grecia, cotidianul Ethnos notează că noile date ale conflictului sirian suscită îngrijorări cu privire la o reconsiderare a „alianţelor din regiune în domeniul energetic, pe care Ankara le consideră nocive pentru interesele sale naţionale fundamentale”.
  • O altă temă comentată de ziarele străine este anunţul armistiţiului în conflictul comercial dintre prima şi a doua putere economică mondială. China face puţine concesii SUA, remarcă Financial Times, cu menţiunea că „Beijingul crede că timpul este de partea sa, în condiţiile în care (preşedintele) Trump vrea să primească un impuls economic înainte de alegerile din 2020”. „SUA au suspendat aplicarea unor noi tarife împotriva Chinei şi au amânat discutarea multor exigenţe”, observă Wall Street Journal cu concluzia că armistiţiul „aduce avantaje” republicii populare care acum „are ocazia de a tergiversa concesiile pe care nu doreşte să le facă”. Şi oricum, o analiză a unor specialişti în economie citată de The Telegraph arată că „războiul comercial al lui Donald Trump dăunează grav exact companiilor şi regiunilor (din America) pe care el a avut intenţia să le protejeze”.
  • Ziarele din Franţa analizează consecinţele eşecului candidatei preşedintelui Macron, Sylvie Goulard, cercetată în legătură cu presupuse angajări fictive în legislativul de la Bruxelles. „Şeful statului francez estimează că aleşii Uniunii Democrat Creştine în Parlamentul European au trădat angajamentele asumate de Berlin prin refuzul de a o susţine pe candidata franceză”, scrie Le Figaro. De la Berlin, Die Welt tranşează însă că „respingerea lui Goulard constituie revanşa Parlamentului European la adresa lui Macron, care nu şi-a ascuns niciodată instinctele bonapartiste” cu privire la instituţia europeană. În editorialul său, Le Monde evidenţiază că prin respingerea propunerii franceze „Parlamentul European i-a dat preşedintelui francez o lecţie de morală şi de politică”, întrucât „cu această candidatură Emmanuel Marcon s-a jucat cu focul şi a pierdut”, iar Liberation opinează că „afacerea Goulard întăreşte Parlamentul European”. Din Germania, Suddeutsche Zeitung apreciază că demiterea guvernului de la Bucureşti, „incapabil şi măcinat de scandaluri”, este „o veste bună”, dar rămâne sceptic în privinţa viitorului. „Cabinetul cel mai nociv din istoria ţării, ‘Cernobîlul României’, este de domeniul trecutului”, remarcă Magyar Nemzet. Ziarul budapestan atenţionează însă că „social-democraţii nu trebuie consideraţi dispăruţi în abisul istoriei” căci „în timp ce PSD-ul oficial se află în acest moment sub ruine, social-democraţii ‘alternativi’ câştigă putere” în condiţiile în care „exodul spre partidul lui Victor Ponta abia acum începe”. Le Monde constată că pentru lumea politică românească „este sfârşitul unei epoci”. Premierul Viorica Dăncilă „în funcţie din ianuarie 2018”, aminteşte Le Monde, „a continuat ofensiva împotriva justiţiei şi a statului de drept susţinută de la revenirea la putere a PSD, la sfârşitul anului 2016”. Iar în privinţa viitorului, Le Figaro estimează că în România „preşedintele Klaus Iohannis este în pole position”, după „căderea guvernului adversarilor săi de stânga, cu o lună înaintea alegerilor prezidenţiale la care este considerat favorit”.(RADOR)