Statul nu este altruist. Politicienii în sine nu sunt, poate doar în cazuri foarte rare, dar deciziile actuale, de fapt din ultimii, poate 20 de ani, vor afecta viața viitoare. Haideți să facem cunoștință cu familia lui Ciprian, un părinte în vârstă de 28 de ani. El are o familie fericită, alături de soția sa și cei doi copii. Veniturile familiei sunt medii și nu-i pasă prea mult de deficitul bugetar. De fapt, de ce i-ar păsa de un indicator pe care îl anunță un minister în fiecare lună? În concepția sa și a familiei sale nu contează absolut deloc acest lucru și habar nu are cum îl afectează, de fapt.
Zilele astea, de fapt în ultimii ani, Ciprian observă că dă din ce în ce mai mulți bani pe mâncare și alte servicii, precum cele de frizerie. Crede că de vină ar fi patronii acelor firme, că vor mai mulți bani ca să se îmbogățească. Nu i se pare în regulă, acceptă și înghite în sec, în general, dar astăzi s-a enervat rău.
S-a dus acasă, nervos, și a înjurat în fața copiilor și a soției despre cât de „nesimțiți” sunt patronii ăștia, că măresc prețurile și el nu mai poate să economisească la fel de mult pentru a merge în vacanță anul viitor.
În același timp, statul se împrumută pentru a plăti salarii și pensii. Bugetarii, având mai mulți bani, cheltuie mai mult. Aceștia creează cerere care, în final se traduce în prețuri mai mari către familia lui Ciprian.
De precizat că nu toată creșterea de pensii și salarii se reflectă în prețuri. Doar o parte, care se adaugă an de an.
Pentru ca Ciprian să nu simtă creșterile de prețuri, ar trebui ca ori să îi crească salariul mai mult, ori statul să nu mai mărească deficitul bugetar pentru a plăti creșteri de pensii și salarii, ori ca statul să scadă taxarea pe muncă deși, în acest caz, ajungi la aceeași problemă: „O tăiere de taxe finanțată prin împrumuturi guvernamentale are multe efecte asupra economiei. Impactul imediat al tăierii de taxe ar fi stimularea consumului. Cheltuielile mai mari ale consumatorilor afectează economia atât pe termen scurt, cât și pe termen lung”. Nu o spunem noi, o zice profesorul de economie de la Harvard Greg Mankiw, unul dintre cei mai influenți economiști contemporani.
Practic, dacă se taie taxe, în teorie, ar trebui să crească deficitul. Deci Ciprian ajunge în același moment în care se află acum.
Mankiw mai spune că, pe termen scurt, cheltuielile mai mari ale consumatorilor ar crește cererea de bunuri și servicii și ar crește astfel producția și ocuparea forței de muncă.
Pe termen lung, economisirea națională mai mică, rezultată din reducerea impozitelor, ar însemna un capital mai mic și o datorie externă mai mare.
Prin urmare, producția națiunii ar fi mai mică și o mare parte a acestei producții ar fi deținută de străini.
Același manual de economie spune că efectul general al reducerii impozitelor asupra bunăstării economice este greu de apreciat. Generațiile actuale ar beneficia de un consum mai mare și o ocupare mai mare pe piața muncii, deși inflația ar fi probabil și mai mare.
Copiii lui Ciprian și strănepoții lui
Problema cu deficitele bugetare este că ele vor fi suportate de următoarea generație. În cazul de față, de copiii lui Ciprian. Practic, aceștia vor duce povara deficitelor actuale. Ei vor trebui să plătească datoriile, care la vremea respectivă nu se știe dacă vor mai putea fi rostogolite.
Pentru că statul va fi nevoit, în final, să ramburseze acele împrumuturi, cine vor fi cei care vor plăti sau cei care vor moșteni datoria?
Orice părinte vrea să lase în urmă un mediu bun pentru copiii săi, dar Ciprian nu știe încă că nu va fi așa.
Conform aceluiași manual de economie, acești copii (în cazul de față ai lui Ciprian și a nepoților lui) se nasc într-o perioadă a țării cu capital puțin și o datorie externă mare.
Oricum ne uităm la stat, acum taxele nu sunt cele mai mari din lume. E un lucru bun că sunt mici, ba chiar nu ar trebui crescute, având în vedere că este o țară în curs de dezvoltare.
Taxele pe muncă nu sunt bune pentru că oamenii nu mai sunt stimulați să muncească la adevărata capacitate. (Sunt economiști care sugerează că ar fi ideală taxarea pe consum)
Punctul de vedere tradițional al datoriei publice presupune că, atunci când guvernul reduce taxele și are un deficit bugetar, Ciprian răspunde creșterii venitului său cheltuind mai mult.
O privire alternativă este cea Ricardiană. Aceasta spune că Ciprian se uită în viitor și ia decizii nu numai pe veniturile actuale, ci și pe veniturile viitoare pe care le anticipează.
Ce spune Mankiw când vorbește de teoria ricardiană și ar trebui să gândească și Ciprian:
Guvernul taie impozitele fără a planifica reducerea cheltuielilor guvernamentale. Această politică îmi modifică setul de oportunități? Sunt mai bogat din cauza acestei reduceri de impozite? Ar trebui să consum mai mult?
Poate că nu. Guvernul finanțează scăderile de taxe făcând deficit bugetar. La un moment dat în viitor, guvernul va trebui să crească taxele pentru a plăti datoria acumulată și dobânda. Deci, politica implică într-adevăr o reducere a impozitului astăzi, împreună cu o majorare a impozitelor în viitor. Reducerea impozitelor îmi oferă doar venituri tranzitorii care, în cele din urmă, vor fi luate înapoi. Nu mă simt mai bine, așa că îmi voi lăsa consumul neschimbat.
Să presupunem că guvernul împrumută 1.000 de lei de la propriii cetățeni pentru a finanța o reducere de impozit de 1.000 de lei. În esență, această politică este aceeași cu acordarea cetățeanului a unei obligațiuni guvernamentale de 1.000 lei ca un cadou.
O parte a obligațiunii spune: „Guvernul datorează deținătorului obligațiunilor 1.000 lei plus dobândă.” Cealaltă parte spune: „Dvs., contribuabilul, datorați guvernului 1.000 lei plus dobândă.
În general, darul unei obligațiuni de la guvern către cetățeanul obișnuit nu îl face pe cetățean nici mai bogat nici mai sărac, deoarece valoarea obligațiunii este compensată de valoarea obligației fiscale viitoare.
Deci, Ciprian, trebuie să ia în considerare că dacă nu el, copiii lui vor trebui să plătească acea datorie prin impozite și taxe mai mari. Altă formulă, una magică, nu e.
Principiul general, potrivit teoriei ricardiene, este că datoria publică este echivalentă cu impozitele viitoare, iar dacă consumatorii se uită în viitor, impozitele viitoare sunt echivalente cu impozitele curente.
Prin urmare, spune Mankiw, finanțarea guvernului prin datorii este echivalentă cu finanțarea prin impozite. Această părere este numită echivalență ricardiană după celebrul economist al secolului al XIX-lea, David Ricardo, deoarece a remarcat pentru prima dată acest argument teoretic.
Revenind la Ciprian și familia sa
Această teorie spune că gospodăriile ar trebui să economisească venitul disponibil pentru a plăti obligațiile fiscale viitoare pe care le presupune reducerea impozitului. Bineînțeles că el nu face acum așa. Nu se gândește la acest lucru.
Extrapolând ideea ricardiană, Ciprian de fapt nu cred că își dă seama că face, indirect, prin politicile guvernamentale, un transfer de avere de la generația viitoare către generația lui.
Practic, atunci când statul emite, să spunem, obligațiuni pe 30 de ani, pentru a finanța deficitul, a plăti bugetari și a scădea anumite taxe (de care beneficiezi și tu, vezi cazul reducerii TVA la restaurante), de fapt copiii vor fi nevoiți să plătească în viitor acea sumă împrumutată prin majorări de impozite și taxe. Asta înseamnă transferul de avere de la copii la actualul părinte, sau mai exact de la copiii și nepoții lui Ciprian către el. Ei vor plăti.
Cartea mai spune că acest transfer crește resursele de viață ale generației actuale, astfel încât crește consumul acestora. În esență, o reducere a impozitelor finanțate de datorii stimulează consumul, deoarece oferă generației actuale posibilitatea de a consuma în detrimentul următoarei generații.
În concluzie, Ciprian trebuie să știe că, în viitor, copiii lui vor plăti pentru dezmățul celor din actuala generație. De precizat că aceste lucruri, poate neimportante pentru unii, se întâmplă într-o situație normală, fără criză.
N.a.: (precizez că textul se bazează în mare parte de teoria ricardiană și pe ideile din manualul „Macroeconomics”, de Gregory Mankiw - apropo, situația la 9 luni din 2019 arată un deficit bugetar de 2,62% din PIB, fiind clar că fără măsuri de tărieri ale cheltuielilor, acesta va depășit 3% din PIB)
1
10
