​Tendințe sociale: România nu va mai fi a 7-a țară europeană ca populație, ci va coborî pe locul 9/Cea mai scăzută speranţă de viaţă o au bărbaţii din mediul rural/Româncele trăiesc mai mult, dar într-o stare de sănătate mai precară

de Dan Popa     HotNews.ro
Vineri, 20 decembrie 2019, 16:03 Economie | Finanţe & Bănci


Statistica a analizat principalele tendinte sociale
Foto: sxc.hu
​​Gheorghe D. e un maramureșean care lucrează 9 luni pe an în afara țării. 7 luni lucrează în Italia și două în Germania. La italieni ia cam 7,5 euro/oră ca pontator, iar la nemți ia 9 euro tot pentru munci ce nu necesită calificare. Pe lângă asta, cazarea și masa îi sunt asigurate. Cu banii strânși vine în satul natal unde își face o casă cum a văzut că au vesticii. În România a încercat de toate- de la brutar, muncitor la o topitorie de in, șofer, dar toate firmele la care a lucrat au dispărut. Gheorghe face parte din cele 3 milioane de emigranți care părăsesc anual un stat membru UE (potrivit Eurostat). Fenomenul migrației, dar și calitatea vieții, piața muncii, Educația și Sănătatea a fost analizată recent de Institutul Național de Statistică, care a publicat joi rezultatele acestei analize.





În România există câteva bazine de emigrare, în special în judeţele unde populaţia este foarte numeroasă. De exemplu, un număr mare de emigranţi se înregistrează în Bucureşti, dar şi în judeţele Prahova, Iaşi, Constanţa, Timiș, Cluj şi Dolj.

România nu va mai fi a 7-a țară europeană ca populație, ci va coborî pe locul 9


Conform proiecţiei demografice realizate de Eurostat, evoluțiile demografice vor face ca România să coboare două locuri în clasament, plasându-se pe locul al nouălea, fiind devansată de Olanda şi Suedia. Populaţia prognozată a României va fi de 13,3 milioane locuitori, în scădere cu aproximativ 6,2 milioane persoane faţă de anul 2018. Populaţia Spaniei va depăşi, în anul 2100 populaţia Italiei, ajungând la 47,3 milioane locuitori, iar Italia va cunoaşte o diminuare accentuată a populaţiei ajungând la 44,6 milioane de locuitori cu 15,9 milioane mai puţin faţă de anul 2018.

Scăderea populaţiei României va fi însoţită de modificarea structurii pe vârste a populaţiei. Populaţia tânără de 0-14 ani va cunoaşte o scădere semnificativă în perioada 2018-2100, de aproape 1,2 milioane persoane, iar ponderea tinerilor în totalul populaţiei va scădea de la 15,6% (în 2018) la 13,9% (2100). Populaţia în vârstă de muncă de 15-64 ani, va cunoaşte o scădere cu 5,8 milioane persoane.

Creşterea vârstei medii la prima căsătorie conduce la o creştere a vârstei la care mamele decid să aibă un copil şi la reducerea numărului de ani în care este posibilă nașterea altor copii

Vârsta la prima căsătorie a crescut continuu în ultimul deceniu, decizia asupra căsătoriei fiind luată după ce procesul de instruire este complet, când tinerii sunt integraţi pe piaţa muncii şi au resursele materiale necesare pentru un trai decent în cuplu. Creşterea vârstei medii la prima căsătorie conduce, în cascadă, la o creştere a vârstei la care mamele decid să aibă un copil şi implicit, la o reducere a numărului de ani în care este posibilă aducerea pe lume şi a altor copii, cu efecte negative asupra indicelui conjunctural al fertilităţii.

Deşi structurile sociale nu sunt la fel de flexibile ca şi în alte state ale UE, în România tot mai mulţi copii se nasc în afara căsătoriei, ceea ce înseamnă că această decizie nu mai depinde atât de mult de statutul de persoană căsătorită, de opinia sau oprobriul altor persoane, ci este în principal determinată de alte criterii: găsirea unui partener de viaţă potrivit, un venit adecvat, deţinerea resurselor materiale necesare pentru creşterea şi educarea corespunzătoare a copiilor, circumstanţe speciale din viaţa fiecărui individ. Un fenomen care se remarcă în ţara noastră este faptul că a crescut numărul născuţilor-vii ai căror mame au nivel de educaţie ridicat (superior) şi a scăzut ponderea celor cu mame cu nivel scăzut de educaţie (gimnazial).

În anul 2018, cea mai scăzută speranţă de viaţă a fost calculată pentru bărbaţii din mediul rural (70,62 ani)

În anul 2018, speranţa de viaţă la naştere a fost de 75,88 ani pentru întreaga populaţie, cu 4,12 ani mai mult, faţă de anul 2005. Se menţine - pentru întreaga perioadă analizată – o diferenţă de aproximativ 7 ani între durata medie de viaţă a femeilor şi cea a bărbaţilor, în favoarea femeilor (79,40 ani faţă de 72,41 ani, în anul 2018).

Pe medii de rezidenţă, se menţin de asemenea, diferenţe în ceea ce priveşte mărimea acestui indicator, speranţa de viaţă la naştere fiind mai ridicată în mediul urban. În anul 2018, media de viaţă a persoanelor din mediul urban a fost de 77,16 ani, cu 2,90 ani mai mare decât cea din mediul rural. În anul 2018, cea mai scăzută speranţă de viaţă a fost calculată pentru bărbaţii din mediul rural (70,62 ani).

Speranţa de viaţă la anumite vârste constituie un reper important pentru configurarea acelor politici care iau în considerare ciclul de viaţă al fiecăruia dintre cele două sexe, cum ar fi: politicile de ocupare, în domeniul pensiilor, al îngrijirii sănătăţii, îngrijirii de lungă durată etc. De exemplu, speranţa de viaţă la vârsta de 65 ani este un indicator important pentru aprecierea longevităţii unei populaţii marcată de îmbătrânire, cunoscut fiind faptul că persoanele mai în vârstă au o stare de sănătate mai precară şi o mortalitate mai ridicată comparativ cu cele care aparţin grupelor de vârstă mai tinere.

Speranţa de viaţă sănătoasă reprezintă o dimensiune a calităţii vieţii unei naţiuni şi un indicator al randamentului potenţial al investiţiilor în capitalul uman. Speranţa de viaţă sănătoasă este indicatorul care introduce conceptul de calitate a vieţii, prin focalizarea asupra acelor ani de care se pot bucura oamenii fără a avea limitări datorate unei boli sau dizabilităţi. În ultimele decenii, speranţa de viaţă a crescut foarte mult şi în acest context speranţa de viaţă la naştere era considerat un indicator care semnala îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei. În prezent, la nivel global, speranţa de viaţă a crescut, dar în acelaşi timp, în structura morbidităţii, prevalenţa bolilor cronice a crescut. Aşadar, indicatorul speranţă de viaţă oferă o imagine mult mai generală a stării de sănătate a populaţiei.

Indicatorul privind speranţa de viaţă sănătoasă a fost dezvoltat pentru a se analiza dacă creşterea speranţei de viaţă este însoţită de o creştere în timp a stării bune de sănătate sau din contră. Speranţa de viaţă sănătoasă împarte speranţa de viaţă în diferite stări de sănătate şi dă o dimensiune calitativă noţiunii cantitative de număr mediu de ani trăiţi. Speranţa de viaţă sănătoasă măsoară câţi ani în medie este de aşteptat să trăiască o persoană la o anumită vârstă în stare bună de sănătate, având în vedere ratele specifice de mortalitate, morbiditate şi riscul de invaliditate pentru anul respectiv.

În comparaţie cu bărbaţii, femeile românce trăiesc mai mult, dar într-o stare de sănătate mai precară


Speranţa de viaţă sănătoasă la naştere, în România, în anul 2017, a fost de 59,2 ani la bărbaţi şi de 58,3 ani la femei, iar speranţa de viaţă la naştere, la nivelul anului 2017, a fost de 71,7 ani pentru bărbaţi şi de 79,1 ani pentru femei. Astfel, deşi speranţa de viaţă la naştere a bărbaţilor, în anul 2017, a fost mai mică cu 7,4 ani decât a femeilor, speranţa de viaţă sănătoasă a bărbaţilor a fost mai mare cu 0,9 ani faţă de cea a femeilor. În comparaţie cu bărbaţii, femeile trăiesc mai mult, dar într-o stare de sănătate mai precară (având un număr mai mare de ani activitatea limitată în mod moderat sau sever).

Speranţa de viaţă sănătoasă la vârsta de 65 ani a fost, în România, în anul 2017, de 5,9 ani pentru bărbaţi şi 5,1 ani pentru femei, cu mult sub valorile acestui indicator la nivelul UE-28 de respectiv, 10,2 ani pentru femei şi 9,8 ani pentru bărbaţi. În anul 2017, Suedia şi Malta au înregistrat, în cazul speranţei de viaţă sănătoasă la vârsta de 65 ani, cele mai mari valori atât la bărbaţi (15,4 ani, respectiv 13,5 ani), cât şi la femei (15,8 ani, respective 14,2 ani). În anul 2017, speranţa de viaţă în România era mai mică cu 5,6 ani faţă de media statelor membre UE-28. Conform Eurostat (2019), în anul 2017 speranţa medie de viaţă în Uniunea Europeană era de 80,9 ani. Alături de ţările baltice şi Bulgaria, România se situează între ţările cu cea mai scăzută speranţă de viaţă la naştere, între ţările din UE (75,3 ani). O durată a vieţii mai scăzută se întâlneşte în Bulgaria (74,8 ani), Letonia (74,9 ani) şi Lituania (75,8 ani). Cele mai ridicate valori pentru speranţa de viaţă la naştere în anul 2017 au fost înregistrate în Spania (83,4 ani), urmată de Italia (83,1 ani), Franţa (82,7) şi Suedia (82,5 ani).

Numărul paturilor alocate secțiilor de psihiatrie şi neuropsihiatrie (17 mii paturi) este aproape dublu față de cele din specializarea obstetrică şi ginecologie (9 mii paturi).

La nivel naţional, accesul la serviciile de îngrijire a sănătăţii depinde, în principal, de existenţa şi distribuţia infrastructurii sistemului de sănătate, dar şi de resursele umane şi financiare disponibile. Numărul redus de unităţi medicale în mediul rural, în special a spitalelor, distanţele prea mari până la o clinică specializată, costurile sau listele de aşteptare sunt cei mai relevanţi factori care determină disparităţile privind accesul populaţiei la serviciile medicale. Astfel de obstacole, deşi sunt indirecte, influenţează nefavorabil starea generală a sănătăţii populaţiei. În esență, un nivel de bunăstare ridicat se reflectă într-o stare de sănătate mai bună și într-o mai bună acoperire a nevoilor medicale, pe orice căi s-ar produce aceasta.

Din anul 1990 până în prezent s-au menţinut inegalităţile în ceea ce priveşte accesul populaţiei la serviciile de sănătate între mediile de rezidenţă (rural şi urban), dar şi inegalităţile între diferite regiuni de dezvoltare. Indicatorii care pot evidenţia disparităţile privind accesul la serviciile medicale sunt numărul de locuitori ce revin la un cadru medico-sanitar şi numărul consultaţiilor acordate în ambulatoriu, pe medii de rezidenţă şi în diferite regiuni de dezvoltare.

În anul 2005, în mediul rural, unui medic îi reveneau 1.777 locuitori, de 6 ori mai mulţi decât în mediul urban. În anul 2018, numărul locuitorilor care revin la un medic în mediul rural a fost de 1.575 locuitori, reprezentând o scădere de peste 11% față de anul 2005 și de 1,8% față de anul 2017. Deși situația s-a îmbunătățit, accesul populației la medic în mediul rural nu a evoluat la același nivel cu cel din mediul urban unde, față de anul 2005, numărul de locuitori ce îi revin unui medic a scăzut cu peste 31% (de la 279 locuitori la un medic în anul 2005, la 191 locuitori în anul 2018) și față de anul 2017 cu 4%. Totuşi, deşi a crescut exponenţial în ultimii ani, sistemul privat de sănătate se află, ca dimensiune, în urma celui de stat.

În anul 2018, în ţara noastră erau 515 spitale, majoritatea în sectorul public (71,5%). Cu toate acestea, numărul spitalelor publice a scăzut de la 422, câte au fost înregistrate în anul 2005, la 368 în 2018. În același timp, în sectorul privat numărul spitalelor a crescut semnificativ.

Legea educaţiei, deşi vastă şi detaliată, nu reuşeşte să reglementeze toate aspectele sistemului educaţional, în special în ceea ce priveşte evaluarea sistemului şi reperele cercetării ştiinţifice


Modificările legislative şi cele procedurale din învăţământ au fost, în ultimii 25 de ani, o prioritate permanentă a politicilor şi strategiilor din domeniul educaţiei. Modul de aplicare a acestora a fost însă diferit în timp şi s-a desfăşurat într-o succesiune de etape. Legea educaţiei, deşi vastă şi detaliată, nu reuşeşte să reglementeze toate aspectele sistemului educaţional, în special în ceea ce priveşte evaluarea sistemului şi reperele cercetării ştiinţifice. Pe de altă parte, volatilitatea sistemului a condus la neclarităţi şi/sau decalaje în aplicarea unor proceduri în ceea ce priveşte calitatea actului educaţional sau a managementului din unităţile de învăţământ.

Mai mult, desfiinţarea şcolilor de arte şi meserii (în anul 2009) a făcut aproape imposibilă continuarea studiilor pentru un număr important de elevi care au absolvit clasa a VIII-a, în special din mediul rural, unde reţeaua liceelor este mult mai slab dezvoltată în comparaţie cu mediul urban. Fenomenul prezintă un deosebit impact în economia naţională, desfiinţarea programelor de învăţământ care vizau meseriile însemnând, pe termen lung, un deficit de forţă de muncă pentru un segment ocupaţional pe piaţa muncii.

Începând cu anul şcolar 2011-2012 a fost reintrodus învăţământul profesional, cu durată de doi ani. Această măsură a fost promovată printr-un program naţional şi a urmărit să ofere o alternativă celor care doreau să urmeze o rută de educaţie şi pregătire practică în cadrul unui program specializat de profesionalizare accelerată, dezvoltat în parteneriat strâns cu mediul de afaceri. Înscrierea în această formă de învăţământ era posibilă după finalizarea clasei a IX-a. De asemenea, au fost introduse stagii de pregătire practică cu durata de 6 luni pentru elevii care finalizau clasa a X-a în cadrul învăţământului liceal şi doreau dobândirea unei calificări profesionale de nivel 2.

Ordonanţa de urgenţă (decembrie 2013), care modifică anumite prevederi ale legii educaţiei, stabileşte că învăţământul obligatoriu cuprinde 11 ani (de la clasa pregătitoare la clasa a X-a), ciclul inferior al liceului fiind astfel parte integrantă a învăţământului obligatoriu. De asemenea, în urma acestei decizii, s-a înfiinţat învăţământul profesional de trei ani.

În România, educaţia este furnizată, în cea mai mare măsură, prin intermediul sistemului public, reţeaua de şcoli private fiind încă insuficientă, în special în învăţământul preuniversitar. În cadrul sistemului naţional de educaţie, cursurile se organizează pe forme de învăţământ (cu frecvenţă, seral, frecvenţă redusă şi deschis la distanţă, în funcţie de nivelul educaţional), majoritatea elevilor şi studenţilor fiind cuprinşi în învăţământul cu frecvenţă.

Calitatea unui sistem de educaţie trebuie să fie propagată pe piaţa forţei de muncă şi, mai departe, să se reflecte în gradul de dezvoltare a economiei naţionale şi a societăţii. În ţara noastră, lipsa unui sistem de monitorizare funcţional în ceea ce priveşte relaţia dintre oferta educaţională şi cererea actuală şi de perspectivă a pieţei forţei de muncă a generat disfuncţii semnificative ale sistemului de educaţie: specializări limitate sau perimate, neglijarea formării de specialişti în anumite domenii (de interes) şi supraaglomerarea altora, subocuparea forţei de muncă etc.

În România, în perioada 2000-2018, participarea la educaţia formală a evoluat diferit pentru toate nivelurile de educaţie, situaţia fiind, pentru cele mai multe dintre niveluri, nefavorabilă.

În învăţământul primar şi gimnazial, de exemplu, fenomenul de neparticipare la educaţie s-a accentuat în mod evident, rata netă de cuprindere în învăţământ înregistrând o tendinţă descrescătoare, de la 92,3% în anul şcolar 2000/2001, la 82,8% în anul şcolar 2018/2019.

Situaţia este diferită în învăţământul preşcolar, în sensul că pentru acest nivel de educaţie participarea a crescut, de la 66,1%, în anul şcolar 2000/2001, la 79,2% în 2018/2019.În învăţământul postliceal şi superior, deşi rata netă de cuprindere aproape s-a dublat în perioada analizată, valoarea indicatorului se menţine la niveluri scăzute (41,1% în anul şcolar-universitar 2018-2019). În cazul celor două niveluri de educaţie (postliceal şi superior), motivul principal al participării scăzute îl reprezintă grupa de vârstă caracteristică, respective 19-23 ani, vârste la care o pondere importantă a populaţiei alege să intre pe piaţa forţei de muncă. Distribuţia teritorială a participării la educaţie, pentru fiecare dintre nivelurile de învăţământ, ilustrează diferenţe semnificative între judeţe. Cea mai mare rată netă de cuprindere în învăţământ se înregistrează în Municipiul Bucureşti (98,6%), următorul judeţ în ierarhie fiind Cluj (91,2%). La polul opus, cu cele mai mici rate nete de cuprindere în învăţământ, se află judeţele Ilfov (36,9%), Giurgiu (46,1%) şi Ialomiţa (47,7%).

În învăţământul primar, printre judeţele cu rata de cuprindere mai mare de 90% se numără Municipiul București (96,6%), Argeș (91,0%) și Sălaj (90,4%). O situaţie specială se remarcă în Ilfov, unde numai 63,3 % din numărul total al copiilor cu vârsta de 6-10 ani sunt cuprinşi în învăţământul primar.

Modificările structurale ale distribuţiei absolvenţilor din învăţământul superior, pe principalele grupe de specializări, au fost marcate în anul universitar 2017/2018 de o sădere semnificativă înregistrată în mai multe domenii. De exemplu, în termeni relativi, cel mai mult a avut de suferit domeniul Științe naturale, matematică și statistică, cu o scădere de 16,1% faţă de anul universitar 2014/2015. O reducere semnificativă a numărului de absolvenţi cu diplomă, în anul universitar 2017/2018 față de anul universitar 2014/2015, s-a înregistrat şi la grupele de specializări Afaceri, administraţie şi drept (cu 14,8%), precum și Servicii (10,2%).

Populaţia activă este inferioară populaţiei inactive din punct de vedere economic

Una dintre caracteristicile nefavorabile ale forţei de muncă din România este aceea că populaţia activă este inferioară - ca pondere - populaţiei inactive din punct de vedere economic, iar această situaţie se menţine pentru întreaga perioadă supusă analizei (2005-2018).

Ocuparea forţei de muncă tinere este redusă în România, aflându-se pe o pantă descendentă în ultimii zece ani. În anul 2018, rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 24,7%, aproape nemodificată faţă de anul 2010. La polul opus, rata de ocupare a persoanelor vârstnice (55-64 ani) a fost de 46,3%, mai mare faţă de acum 10 ani cu 5,6 puncte procentuale.

În anul 2018, populaţia inactivă număra 10,5 milioane persoane şi reprezenta 53,6% în totalul populaţiei. 71,0% dintre inactivi aveau vârsta de cel puţin 15 ani. Majoritatea persoanelor inactive (53,0%) locuiau în oraș și aproape 60% dintre inactivi erau femei.

Între persoanele inactive se conturează segmentul populaţiei descurajate, reprezentând 1,3% din totalul populaţiei inactive. În perioada 2010-2018, evoluţia numărului de persoane descurajate a urmat tendinţele înregistrate de populaţia inactivă pentru perioade mai scurte de timp, sub influenţa conjuncturilor macroeconomice. Astfel, în perioada care a precedat criza economică, caracterizată de creştere economică, populaţia descurajată a scăzut treptat, atingând, în anul 2008, un minim (nivelul a scăzut la 41,7% comparativ cu cel înregistrat în 2005). În perioada care a urmat, populaţia descurajată a crescut până în anul 2011, după care s-a plasat pe o pantă de scădere uşoară/stabilizare până în 2015. Anul 2018 marchează o nouă scădere a populaţiei descurajate.

Persoanele din grupa de vârstǎ 35-44 ani au fost cele mai afectate, persoanele din acest segment de vârstǎ reprezentând 25,6% din totalul persoanelor descurajate. În ultimii ani, se observă o tendinţă de echilibrare a grupelor de vârstă, în ceea ce priveşte fenomenul descurajării pe piaţa forţei de muncă, cel mai puţin afectată rămânând, totuşi, populaţia mai în vârstă (55-64 ani).

Numărul tinerii care nu sunt ocupaţi şi nici nu urmează o formă de educaţie sau formar, îngrijorător


Un factor îngrijorător pe piaţa muncii din România este reprezentat de numărul de tineri cu vârsta între 15 şi 24 ani, care nu sunt ocupaţi şi nici nu urmează o formă de educaţie sau formare, concept cunoscut sub abrevierea din limba engleză, NEET (Not in Employment neither in Education or Training). Acest segment de populaţie reprezintă o categorie particulară de persoane inactive economic.

Rata NEET semnalează dificultăţi în tranziţia de la sistemul de educaţie la piaţa muncii şi problemele legate de ocupare pentru populaţia tânără, necuprinsă în sistemul de educaţie. În anul 2018, rata tinerilor care nu erau încadraţi profesional şi nu urmau niciun program educaţional sau de formare a fost de 14,5%, cei mai afectaţi fiind tinerii din mediul rural (17,5%) şi persoanele de sex feminin (17,8%).

Un alt segment de populaţie inactivă din punct de vedere economic îl constituie forţa de muncă potenţială adiţională, reprezentând suma a două categorii de persoane: „inactive care caută un loc de muncă, dar nu sunt disponibile să înceapă lucrul” şi „inactive care nu caută un loc de muncă, dar sunt disponibile să înceapă lucrul”. În anul 2018, din rândul populaţiei inactive în vârstă de 15-74 ani, 238 mii persoane făceau parte din forţa de muncă potenţială adiţională. Dintre acestea 56,6% erau femei şi 62,5% locuiau în mediul rural. Spiritul antreprenorial nu este încă unul foarte dezvoltat în ţara noastră, ponderea patronilor fiind de numai 1,1% în totalul persoanelor ocupate, însă fenomenul este corelat şi cu politicile fiscale şi reglementările legislative în domeniul muncii. O altă caracteristică a ocupării din ţara noastră este aceea că 83,0% din populaţia ocupată lucrează în sectorul privat. De asemenea, ponderea majoritară a persoanelor ocupate este cea a populaţiei masculine (56,9%), deşi în România populaţia feminină este superioară, ca dimensiune numerică, celei masculine (51,1%, în anul 2018). Un alt aspect al modelului naţional de ocupare este acela că există o tendinţă de scădere a proporţiei mediului rural în totalul ocupării, ponderea acestuia în totalul populaţiei ocupate reducându-se de la 47,2% în anul 2010 la 45,1% în anul 2018.

Persoanele descurajate sunt persoane inactive disponibile să lucreze în următoarele două săptămâni (inclusiv săptămâna în care s-a desfăşurat interviul), care au declarat că în ultimele 4 săptămâni (inclusiv săptămâna de referinţă) au căutat un loc de muncă folosind metode pasive sau că nu caută un loc de muncă din următoarele motive: au crezut că nu există locuri libere sau nu au ştiut unde să caute; nu se simt pregătite profesional; cred că nu vor găsi de lucru din cauza vârstei; au căutat altădată şi nu au găsit.







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.





4953 vizualizari

  • +3 (7 voturi)    
    mulțumiți (Vineri, 20 decembrie 2019, 16:21)

    gopo2016 [utilizator]

    de ce ne fac politicieni? aici se vede cit au iubit si iubesc lipitorile astea țara noastră, că a lor nu e
  • +1 (5 voturi)    
    Da, romancele traiesc mai mult (Vineri, 20 decembrie 2019, 16:28)

    Sparafucile [utilizator]

    Iar asta e foarte bine. Fiindca ne fac noua parastase.
  • -3 (5 voturi)    
    prognozele pentru 2100 (Vineri, 20 decembrie 2019, 17:01)

    victor L [utilizator]

    sint circ in genul cincinalelor (in 4 ani jumate :D )
    Pentru 5 ani ori 10, mai inteleg, dar sa prognozezi peste 80 de ani , e prea de tot.
    Si INS-istii trebuie sa-si ia salariul. Cine ii mai verifica in 2.100?
  • -1 (3 voturi)    
    ... (Vineri, 20 decembrie 2019, 17:04)

    samuraijack [utilizator]

    "se remarcă în ţara noastră este faptul că a crescut numărul născuţilor-vii ai căror mame au nivel de educaţie ridicat (superior) şi a scăzut ponderea celor cu mame cu nivel scăzut de educaţie (gimnazial)"

    Mulțumim Spiru Haret și altora pentru aceasta. Misiunea lor e ca fiecare mamă să posede cel puțin un doctorat.
  • 0 (2 voturi)    
    isi face o casa... (Vineri, 20 decembrie 2019, 17:27)

    trandafil [utilizator]

    "vine în satul natal unde își face o casă cum a văzut că au vesticii" -
    Vizitati site-ul http://www.mandriesibeton.ro/
    Veti intelege povestea acestor case.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by