​În perioada comunistă exista o „linie” care unea populația nemulțumită, anume apariția unor „bule” de socializare în care se discutau anumite lucruri în siguranță, departe de ochii regimului. Despre acestea și ce-și doreau românii în perioada comunistă au discutat în cadrul unei conferințe doi profesori de la Universitatea București, respectiv Florentina Nițu, decan al facultății de Istorie, și Bogdan Suditu, conferențiar universitar și specialist în geografie socială. Poveștile lor mi-au amintit de cartea „Și eu am trăit în comunism” - editor Ioana Pârvulescu, în care se găsește o colecție memorabilă de mici povestioare, uneori de câte un paragraf, despre cum era la muncă, la școală, în călătorie, dragoste din experiențe personale povestite de zeci de persoane, de la Pleșu, la Patapievici sau persoane anonime.

Amintiri din ComunismFoto: Hotnews

Pe scurt:

  • Pentru foarte multe persoane, comunismul a însemnat frig
  • Multe persoane discutau anumite lucruri în "bule de socializare"
  • Fiecare persoană a avut o altă trăire a acelor vremuri în funcție de vârstă, locul unde locuiau sau munca pe care o desfășurau
  • Statul decidea pentru viața ta. Multe dintre alegerile pe care le faci azi individual, atunci nu le puteai face, precum în ce localitate să stai după ce termini studiile
  • Florentina Nițu: Regimul a decis că trebuie să fac armată
  • Bogdan Suditu: Au fost o mulțime de destine frânte. O mulțime de cartiere frumoase au fost distruse

Revenind la conferință, despre existența bulelor de socializare din acea perioadă și experiența sa în timpul comuniștilor a vorbit Florentina Nițu, decan al Facultății de Istorie la Universitatea București.

„Regimul „comunist” construise bule de grupuri de oameni uniți de interese, de complicități culturale, intelectuale, în care funcționam, în care ne simțeam bine, în care puteam să bârfim, să criticăm în care căpătam optimismul că, la un moment dat, o să supraviețuim în acest regim care era tot mai apăsător și mai întunecat”, a spus Nițu.

Potrivit acesteia, și astăzi trăim în bule, dar construite de social media.

„Tot un fel de bule sunt, chiar dacă nu ne dăm întotdeauna seama. Ne facem niște prieteni în social media și împărtășim aceleași valori. La fel mă simt acum uitându-mă înapoi. Aveam prieteni cu care vorbeam despre lucruri care ne uneau și erau o mulțime de indivizi cu care nu voiam să am de-a face”, a mai arătat ea.

Despre una dintre bulele sale a vorbit și Bogdan Suditu.

El spune că în momentul Revoluției a sperat că lucrurile se vor restaura, că ne vom întoarce cum era „pe vremuri”, adică înainte de comunism.

Și-a adus aminte ce a însemnat Revoluția pentru familia sa.

„A însemnat o speranță că lucrurile vor fi “ca pe vremuri”. Se povestea foarte mult în familie și în „bula de siguranță”, în zona sigură, cum era pe vremuri. Foarte târziu am înțeles de la bunicii mei ce însemna „pe vremuri”. Însemna înainte de comunism. Înainte de comunism, din perspectiva lor, era bine, coerență, funcționalitate, funcționau ierarhiile profesionale și meritorii. Deci, toate lucrurile bune erau „pe vremuri”, spune el.

Regimul comunist într-un cuvânt: frig

„Pentru mine, regimul comunist înseamnă frig. Nu știu de ce, dar instinctul meu ăsta este. Nu e neapărat un frig fizic, cât un frig al conștiinței”, spune Florentina Nițu.

Potrivit acesteia, societatea românească, comunistă, nu era o societate uniformă, în ciuda faptului că regimul încercase să ne transforme în cetățeni ai patimei socialiste multilateral dezvoltate și înaintate spre comunism.

Pentru că am vorbit la începutul articolului despre cartea „Și eu am trăit în comunism”, precizez că în acel volum, din primele capitole, poveștile autorilor sunt despre frig și iernile grele cu câteva rânduri de haine purtate în casă.

Voi reda câteva povestioare, pe scurt, din carte:

„În anii '80 au fost destule ierni în care caloriferele erau golite, ca nu cumva să înghețe apa în ele și să plesnească țevile. Când mă întorceam din autobuzul înghețat, în mansarda înghețată, aprindeam lampa. (...) Stăteam lângă lampă și-mi încălzeam mâinile la abajur. (...) Era singura sursă de căldură din casă. Apoi încercam să mă dezbrac de multe haine de stradă și să mă îmbrac cu și mai multe haine de casă”

„Iernile anilor 1984 – 1986 au fost deosebit de grele. (…) Îmi era foarte frig și acasă, și la birou. Mă încălzeam numai mergând pe jos de acasă până în Pipera. Toți eram nespălați și miroseam urât. La birou, timp de 8 ore, stăteam pe scaune înveliți în pături, cu mănuși și căciuli și ne încălzeam bând vodcă”.

„Trebuia să pun pe mine două treninguri, un sac de dormit și două pături ca să mă culc. Iar ca să folosesc WC-ul, aveam o țeavă cu care dădeam la copcă. (...) O colegă de institut și-a splălat un pulover gros de lână, dar nu l-a mai putut dezgheța decât la venirea primăverii”

Ce-și doreau românii atunci

„Erau, pe deoparte, românii vârstinici, care trecuseră prin încercările comuniste de început, care ajunseseră la canal sau în închisori, care trăiseră regimul democratic de dinainte, deci aveau o amintire legată de democrație și care nu puteau uita lucrurile acestea și care se împotriveau, mai vocal sau puțin vocal, regimului, dar care transmiteau valorile democratice către familie, către copii și către nepoți”, spune Nițu.

Existau maturii sau mai tinerii, cei care proveneau din astfel de familii cu experiențe marcate de regimul comunist și care, de asemenea, găseau o formă de împotrivire.

Existau și alți tineri printre care mă număram și eu în anii ‘80 care nu prea înțelegeau ce se întâmplă cu ei. Nu aveau termen de comparație. Tot ceea ce învățam noi era despre societatea multilateral dezvoltată și cât de norocoși și de fericiți suntem noi să trăim în această Românie minunată. O Românie dominată vizual de figura lui Nicolae Ceaușescu și a soției. Era o presiune vizuală, portretul lui Nicolae Ceaușescu care atârna în toate sălile de clasă. Eu, ca elevă, de multe ori îmi fixam ochii în cravata strâmbă a lui Ceaușescu când încercam să reproduc tâmpenii, chestii la cursuri care nu-mi plăceau, dar le reproduceam din memorie și atunci era o formă a mea de concentrare: nodul cravatei lui Nea Nicu.

„Există și o percepție a sătenilor sau a orășenilor. Oamenii de la sate experimentaseră colectivizarea. Nu erau foarte fericiți, dar aveau experiențele lor personale”, afirmă decanul Facultății de Istorie.

Cetățenii de la orașe aveau alte experiențe

Nițu a mai arătat că:

  • Erau săteni aduși în orașe care încercau să-și construiască o identitate nouă în marile orașe construite în regimul comunist.
  • Existau diferențe și între orașe. Eu sunt născută în București. Am stat foarte mult la cozi. Eram antrenată să stau la cozi pentru toate produsele necesare traiului zilnic, dar recunosc că m-a marcat o vizită pe care am făcut-o cu familia prin 1986 prin Moldova și Transilvania și am ajuns la Vatra Dornei și am vrut să-mi cumpăr o pâine, că era dimineață. Acolo am aflat că pâinea se dă pe cartelă. În București, pâine nu se dădea pe cartelă. Există experiențe diferite în funcție de orașul în care trăiai.
  • Erau și categorii de populație favorizate: secretarii de partid. Îi invidiam enorm pentru faptul că ei puteau să-și cumpere Pepsi sau alte alimente pentru care noi făceam cozi și poate nu întotdeauna prindeam.
  • Existau vârfurile armatei sau ale securității care aveau acces la informații. Poate percepeau altfel lucrurile spre deosebire de noi.

Răspunsul la ce-și doreau românii are două planuri, în opinia ei:

1. Românii își doreau câteva lucruri în sensul fizic, imediat. Voiau hrană de bună calitate și confort, însemnând căldură, o casă mai bună, să poată să meargă cu mașina, combustibil pentru mașină.

2. Un prag mental. Acest prag mental este „vinovat” pentru ce s-a întâmplat în 1989. Ceaușescu a încercat în decembrie să ne cumpere: ne-a mai dat niște bănuți și speranța că la un moment dat o să căpătăm un pic de confort. Planul mental vorbește despre cuvântul care s-a rostit cel mai des la revoluție: libertate. Este un cuvânt care adună tot. Libertatea punctului de vedere, de a călători, de a avea acces la informație și la cultura occidentală, libertatea propriului corp și destin. Sunt multe femei care au murit în regimul comunist pentru că au decis că nu vor în acel moment un copil. Libertatea traseului profesional, de a decide ce vrei să faci cu cariera ta și o libertate pe care nu știu cât de mulți o conștientizează și o apreciază studenții noștri de astăzi, dar ar trebui să o facă. Este îngrozitor să știi că statul decide pentru tine. Trăiam nu doar într-o economie planificată, ci într-un sistem de învățământ planificat. Statul decidea de câți ingineri este nevoie, medici, profesori, biologi și unde anume trebuie să ne ducem. Eram mici soldăței pe o tablă uriașă deformată de mintea unui conducător care o luase razna.

Ea își amintește că și-ar fi dorit, ca studentă, să nu facă armată.

„Regimul a decis că trebuie să fac armată. Odată pe săptămână mă îmbrăcam în niște haine cumplite, care nu erau neapărat numărul meu, căciula rusească mă strângea, ghetele erau rupte în talpă și mă duceam să fac armată”, a precizat Florentina Nițu.

Familii distruse de Legea sistematizării

Bodan Suditu a vorbit în timpul evenimentului despre Legea sistematizării.

„Vă aduceți aminte, în ‘74, apare Legea sistematizării care impune ca niciun metru pătrat de teren agricol să mai fie consumat pentru construcții. Încep orașele să se restrângă, încep demolările. Lumea este foarte critică, orașele se restrâng, satele la fel. Sunt o mulțime de destine frânte, o mulțime de cartiere frumoase, mă gândesc la zona Parlamentului, care au fost distruse. O mulțime de familii care aveau istorii personale sunt mutate în niște cartiere periferice”, a afirmat Suditu.

  • În mediul rural, sistematizarea a însemnat, în primul rând, mai ales pentru satele considerate viabile, urbanizare. Altfel spus, în zona centrală, fie pe locuri libere, fie pe locuri dărâmate, (deci case demolate) a fost construit un bloc, iar toate casele construite după 1974 în zona centrală aveau obligația să aibă etaj. A fost o artificializare a nevoii de locuire, a arhitecturii, ca urmare a acestei legi.

„Paradoxul este că în momentul acesta, după o etapă în care am analizat și am discutat că vrem un alt mod de a construi urbanul, locuința individuală, după 30 de ani economia ne îndeamnă, ca individual, să ne facem o casă cât mai mare. Nu mai e restricția de dinainte, este o semnificație socială”, spune Suditu.

El a afirmă că înainte exista aceeași presiune ca lumea să se îndrepte către orașe.

„Câteodată, oamenii nu s-au adaptat sau au modificat orașul pentru că nu erau pregătiți. Prea repede au trecut dintr-un loc în altul. În momentul ăsta s-a schimbat starea, dar fluxul a rămas același. În momentul acesta, procesul de recâștigare a practicilor economice din mediul rural înaintează dificil cu diferențe regionale foarte clare”, a mai arătat profesorul.

  • Am perceput cum prin noile practici economice, oportunități economice, se transformă orașele și satele noastre. Avem orașe care forțat au fost obligate să devină mari citadele, mă gândesc la orașele industriale. Mă gândesc în primul rând Hunedoara, toată zona industrială urbană, Valea Jiului, Galați. În momentul acesta lucrurile s-au schimbat. Opțiunile economice, economia liberă, regulile pieței fac ca lucrurile să se schimbe cu un impact, evident, și spațial. Structurile create în perioada respectivă nu mai sunt adaptate nevoilor de astăzi.

„În momentul acesta, o mare parte a societății se află într-un alt model de gândire în care doar câteva puncte ne mai leagă de trecut. Au trecut 30 de ani, sunt foarte lucruri bune care ni s-au întâmplat. Am avut libertatea de a alege, eu sunt un beneficiar, și cred că dacă vom reuși să dăm mai mult sens economic, constructiv, ordine în societate, o responsabilitate a celor care ne reprezintă, s-ar putea ca acești 30 de ani (de după comunism n.r.) să-i considerăm ca pe o etapă de succes”, conchide Suditu.

În concluzie, fiecare a avut o altă experiență și o altă realitate în timpul regimului comunist. Eu, autorul acestui articol, am trăit doar câțiva ani din comunism, iar una dintre amintiri este de la o coadă. Era în jur de 6 dimineața, în satul nostru unde se construiseră câteva blocuri, iar mama mă ținea de mână la coadă la pâine. Se dădea pe cartelă. Era fericită că, având încă un copil, pe sora mea, nu va mai primi doar trei sferturi de pâine rotundă, ci una întreagă. Nu știu cum a fost în alte părți sau la oraș, dar la noi primeai un sfert de pâine/persoană/zi. O familie de 4 persoane primea una întreagă. Pentru cei care nu au trăit deloc în timpul regimului comunist, dar nu numai, recomand cartea menționată la începutul articolului. Sunt mici povestioare, uneori de un paragraf, e ușor de citit și veți realiza, poate, ce impotantă este libertatea obținută după Revoluție.