S-a vorbit foarte intens în ultimul timp despre măsurile necesare pentru susținerea mediului de afaceri. O spun din capul locului că abordarea de genul “să suporte statul tot” mie personal nu mi se pare una realistă și nici sustenabilă. De aceea, cred că am fi ipocriți să spunem că nu s-au luat măsuri care să vină în sprijinul mediului de afaceri - decontarea șomajului tehnic de la buget, amânarea termenului scadent la plata obligațiilor fiscale născute după data de 21 martie 2020 pentru un termen de până la 30 de zile de la terminarea stării de urgență, acordarea bonificațiilor pentru plata la termenul scadent din data de 25 aprilie 2020 a anumitor categorii de obligații fiscale sau programul de garantare a creditelor și de subvenționare a dobânzilor sunt exemple palpabile în acest sens.
Desigur, toate aceste măsuri se aplică în interiorul unor condiții, proceduri și termene prevăzute în actele normative care le reglementează.
Caracterizate de mulți ca fiind timide și insuficiente, aceste măsuri mie unul îmi par, înainte de toate, ca piesele unui joc de puzzle, aruncate parcă ici, acolo, la întâmplare și mai mult la presiunea publică, decât ca parte integrantă a unei strategii economice coerente și logice. Mai mult chiar, în lipsa unei bugetări a acestor măsuri și a evaluării targeturilor de eficiență economică care se urmăresc a se obține de pe urma operaționalizării lor, aceste măsuri par, mai degrabă, de natură socială, ca sume plătite pentru a asigura o anumită stabilitate și liniște socială, decât ca unele care să conducă efectiv la repornirea economiei.
Și tocmai aici cred că este adevărata problemă. Pentru că, am spus-o și cu alte ocazii, eu cred că adevărată criză economică va începe abia după ce actuală criză sanitară va fi luat sfârșit. După toate probabilitățile, starea de urgență se pare că nu va mai fi prelungită, iar activitățile economice (în marea lor majoritate, doar cu unele excepții) vor fi ușor, ușor repornite, începând cu data de 18 mai 2020. Atât angajatorii, cât și angajații se vor întoarce la muncă. În primele zile, fericiți că acum se pot deplasa fără a mai întocmi declarațiile pe propria răspundere. Că se revăd după mai multe săptămâni. Până aici, totul perfect justificat.
După care, angajatorii vor constata că nu se mai aplică decontarea de la buget a șomajului tehnic, salariații sunt la muncă și trebuie să achite salariile. Pe nesimțite, vor trece și cele 30 de zile de la terminarea stării de urgență și vor deveni scadente la plată toate obligațiile fiscale născute după data de 21 martie 2020, în cazul în care acestea nu au fost neachitate în toată această perioadă, în baza prevederilor OUG nr. 29 / 2020. Și, atunci, se vor uita în conturi ca să vadă situația încasărilor de la clienții restanți. Vor căuta înțelegere la furnizori, pentru obținerea unui credit comercial și repornirea activității. Și, poate, totul va fi în regulă; sau, poate, atât clienții, cât și furnizorii le vor spune că și ei au fost afectați de criză și au dificultăți, la rândul lor, în asigurarea fluxului de cash flow.
În ultimă instanță, se vor uita spre stat. Și vor găsi un stat care – la ultima rectificare bugetară - a previzionat o scădere a PIB-ului foarte optimistă, de numai 1,9% și și-a asumat o țintă de deficit bugetar de numai 6,7% din PIB (în opinia mea, valoare în jurul căreia ar fi fost și fără coronavirus, numai din creșterea pensiilor cu 40%). Pe scurt, un stat cu nevoi și în mare căutare de resurse financiare publice, pentru că execuția bugetară va merge înainte (în parametrii macroeconomici astfel stabiliți) și după terminarea crizei financiare.
Soluția este, aparent, una simplă: reducerea cheltuielilor și / sau creșterea veniturilor la nivelul bugetului general consolidat. Probabil, de voie, de nevoie, vor fi operate ceva ajustări la nivelul cheltuielilor, dar doar la nivel valoric și nu de principiu, deoarece nu cred că anul acesta mai este timp pentru o reformă structurală a acestora, clasificația lor bugetară fiind deja realizată și aflându-ne în plin proces al execuției bugetare. Nu neg, chiar și în acest context, pot fi luate măsuri radicale, care însă este greu de crezut că pot fi asumate într-un an electoral. Am văzut că în spațiul public deja a început iar să se vehiculeze tema creșterii pensiilor cu 40% și cred că, în aceste condiții, orice alte comentarii sunt inutile.
Ne rămâne deci varianta privind creșterea veniturilor. Să nu uităm însă că, în ultima lună, agențiile de rating recunoscute pe plan mondial au tot retrogradat ratingul de țară. Acest fapt va face ca asigurarea resurselor financiare publice din împrumuturi să fie tot mai greu accesibilă, pe termene cât mai scurte și la costuri tot mai mari. Ce mai avem la îndemână ? Soluția tipăririi de bani, care - e drept - este una imorală, dar la care se pare că se gândesc și alte state, cu rădăcini mult mai adânci decât noi în mecanismul economiei de piață.
Contrar unei situații normale, uzuale, cred că acum emisiunea monetară fără acoperire poate fi chiar soluția pentru repornirea economiei, prin infuzia de lichiditate și prin încurajarea (chiar ușor artificială) a consumului. Evident, dacă acest proces se face în limite rezonabile și controlabile, astfel încât cantitatea de bani tipăriți să vină doar să suplinească cantitatea de bani din procesul de creditare și care, din diverse motive, va dispărea (cel puțin, temporar) de pe piață, la nivel de lichiditate. Dacă tipărirea de bani va fi abordată ca o soluție disperată, de ultimă instanță, pentru finanțarea unui deficit bugetar tot mai mare, atunci totul va fi, în final, un dezastru economic.
Mai este și soluția accesării fondurilor europene nerambursabile. Cu ce ne vor da ei – mai mult cu forța, ca să nu ne prăbușim de tot – cu ce vom mai accesa noi pe bune, ceva, ceva bănuții se vor strânge și de aici. Nu știu însă dacă suficienți pentru demararea și susținerea investițiilor publice - care să producă acel efect de multiplicare în economie și, în final, să conducă la repornirea acesteia – sau doar pentru susținerea unor măsuri sociale. Deși bănuiesc…
Dar, în opinia mea, cea mai larg acceptată și susținută soluție pentru creșterea veniturilor va fi reprezentată de creșterea veniturilor curente de natură fiscală. Preferabil ar fi ca actualii guvernanți să nu se gândească la soluția complet eronată de creștere a unor impozite și taxe în aceste condiții de criză economică, ci la o mai bună administrare și colectare a obligațiilor fiscale deja existente ale contribuabililor, care să conducă la creșterea gradului de colectare ca pondere în PIB. Asta presupune o așezare obiectivă, predictibilă și transparentă a obligațiilor fiscale în sarcina contribuabililor. Și în nici un caz creșterea mascată a sarcinii fiscale prin demararea arbitrară a unor controale inopinante și transformate ad-hoc în inspecții fiscale parțiale, care să conducă la debite suplimentare de plată, stabilite în mod abuziv și discreționar în sarcina contribuabililor.
Îmi place să cred că organele fiscale nu se vor uita la contribuabili in corpore, în câteva luni, ca la niște infractori care nu au vrut să-și plătească impozitele (acolo unde este cazul, chiar să o facă !). Și, de asemenea, îmi place să cred că sistemul fiscal românesc va fi unul de tip european, guvernat de forța legii, și nu unul de tip fanariot, guvernat de legea forței, și bazat pe argumente de genul „statul nu mai mare bani, luăm de la fiecare cât ține și cât putem de mult”.
În tot acest context, guvernat de incertitudini și de necunoscute în plan economic, vor fi absolut necesare măsuri post criză sanitară pentru sprijinirea mediului de afaceri. Unele însă realiste, obiective, care să permită reașezarea economiei pe baze funcționale și eficiente, care să stimuleze activitatea economică și inclusiv crearea de clustere de competitivitate în noul mediu economic. În plus, obligatoriu corelate între ele și integrate pe un orizont de timp rezonabil și predictibil – în opinia mea, cel puțin până la sfârșitul anului 2022 - cu un program clar și etapizat de implementare, nu luate haotic de azi pe mâine.
Sunt foarte multe de spus sau de propus în acest sens. Este ușor să propui tot felul de măsuri fanteziste, doar cu rolul de a da bine la publicul votant (ca și așa e an electoral), fără însă să spui de unde se pot procura, concret, resursele pentru finanțarea și implementarea acestora.
Eu vreau să mă refer în continuare doar la 3 măsuri în raport de principalul risc perceput de mine pentru mediul economic, pe termen imediat, respectiv cel reprezentat de lipsa resurselor financiare și, implicit, de posibila extindere a blocajului financiar. În acest sens, cred că trebuie gândită și implementată o procedură oarecum similară celei reglementate prin OUG nr, 37 / 2020, privind finanțările din sectorul bancar. Practic, dacă – să zicem, la data de 25 octombrie 2020, înregistrez o obligație de plată la nivel de TVA - să pot cesiona către fisc (în contul acestei datorii fiscale) dreptul de a încasa sumele aferente unor facturi emise către clienți, certificate la plată de către aceștia, dar neîncasate efectiv. Iar, în caz de neplată, statul să se îndrepte cu măsuri de executare silită împotriva respectivului debitor (care, astfel, dacă nu achită datoria va trebui să suporte și obligațiile fiscale accesorii aferente în cauză). Sunt de acord că nu putem generaliza această măsură la nivel de practică permanentă, dar cred că poate fi gândită ca o măsură excepțională și aplicabilă pe o perioadă de timp limitată, cel puțin până la 31 decembrie 2020.
De asemenea, tot în acest sens și în legătură de cauzalitate cu măsura menționată anterior, cred că poate fi gândită și introducerea unui sistem de impozitare a profiturilor în cote regresive, pe tranșe de profit, aplicabil limitat începând cu trim. II 2020 și până la sfârșitul anului 2021. Da, în cote regresive; practic, cu cât se obține un profit mai mare, cu atât cota de impozitare să fie mai mică (evident, pe tranșe ale profiturilor). Poate că sună ciudat, mai ales în actuala conjunctură economică, dar astfel se încurajează fenomenul de acceptare și de declarare voluntară a sarcinii fiscale și, implicit, de scoatere la suprafață a bazelor impozabile ale profiturilor.
Cotele și tranșele de profit pot fi analizate și supuse dezbaterii publice, sub rezerva ca actuala cotă de impozitare de 16% să fie cota maximă. Aplicarea cotelor reduse de impozitare pe tranșe ale profiturilor ar putea fi condiționată și în raport de un număr minim al salariaților firmelor, pentru a încuraja astfel efectiv investițiile directe, productive și care aduc plus valoare și nu pe cele speculative. Pentru ca efectul acestei măsuri– respectiv, creșterea profitabilității, competitivității și, mai ales, capitalizării firmelor - să nu fie anulat, ar trebui anunțată și o măsură de scutire de la impozitare a dividendelor, aplicabilă exclusiv dividendelor repartizate și achitate în cursul anului 2022.
Astfel, antreprenorii ar fi încurajați să nu mai distribuie dividende în perioada anilor 2020 și 2021, timp în care resursele financiare ar rămâne în firme pentru finanțarea activității economice curente sau a investițiilor deja în curs, iar sumele respective (strânse în soldul contului contabil aferent profitului nerepartizat) să le distribuie sub forma dividendelor ulterior, în anul 2022, în care – sperăm cu toții – activitatea economică va fi repornită și bugetul va putea fi alimentat din impozitul pe profit, pe venit etc.
Sunt de părere că în fiscalitate nu există soluții perfecte, care să mulțumească pe toată lumea. Dar cred și faptul că, în situația actuală, autoritățile publice trebuie să aibă o atitudine reactivă, să vină cu soluții și măsuri eficiente. Și încă ceva, destul de important: să facă distincția între măsurile de sprijin economic și cele de ordin social. Statul nu trebuie să dea efectiv ceva, ci doar să asigure instrumentele și pârghiile necesare și care să ofere posibilitatea acelora care, la rândul lor, fac într-adevăr ceva, să poată rezista și să meargă mai departe… Pentru că tocmai asta face diferența între socialism (de care am fugit cu toții în urmă cu 30 de ani) și capitalism…
N.Red: Dragoș Pătroi este consultant fiscal
0
1
