Consensul pe care l-au arătat, până în prezent, țările membre ale Uniunii Europene (UE) cu privire la planul de redresare a economiei ca urmare a pandemiei de COVID-19 reprezintă, dincolo de dimensiunea financiară, un semnal important privind capacitatea țărilor membre de a coopera pentru găsirea unor soluții cât mai rapide pe timp de criză, scrie Dan Bădin într-una din Cronicile Curs de Guvernare. Modalitatea de a atrage bani pentru sprijinirea statelor afectate prin împrumuturi ale Comisiei Europene este, cu siguranță, mult mai eficientă decât cele pe care le au la îndemână statele individual. Dar datoria rezultată mai trebuie și plătită. Cum?
Bugetul UE pentru următorul exercițiu financiar, deși nu este încă aprobat de PE, se va situa în jurul sumei de 1.800 de miliarde de euro (sumă convenită în cadrul Consiliului UE și care ar putea fi majorată, la propunerea Parlamentului European), aproape dublu față de cel anterior. Interesant este, însă, faptul că toată lumea se concentrează pe modul în care se împart acești bani, de parcă i-ar avea, deja, fără să se întrebe prea mult de unde vor fi luați.
Faptul că, din această sumă, 750 de miliarde de euro vor proveni din împrumuturi pe 30 de ani, plătibile începând din 2028, pare să nu îngrijoreze pe nimeni, deși pentru rambursarea acestora urmează să fie impuse taxe noi, care vor deveni „parte a realității europene pentru următorii 38 de ani”, conform oficialilor europeni.
Noutatea „datoriei comune” și problema veche a achitării ei.
Ideea de datorie comună este expusă mai degrabă ca datorie a nimănui – Comisia Europeană se împrumută și tot ea plătește, lăsând impresia că statul beneficiar sau contribuabilii din acest stat nu vor fi afectați. Spre exemplu, președintele Franței, Emmanuel Macron, întrebat fiind „cine va plăti această datorie?” a răspuns „marile companii și jucătorii internaționali”. Mai mult, el a adăugat – „contribuabilii francezi nu vor plăti niciun cent din această datorie”.
Este evident că această abordare nu reflectă realitatea: banii primiți de la UE, chiar și cei nerambursabili, provin în ultimă instanță din contribuțiile statelor membre (implicit, de la contribuabilii acestora) și din surse proprii ale Comisiei Europene (cotă parte din anumite taxe suportate, în final, de consumatori). De aceea nu se pot trata cu superficialitate obligațiile ce le revin statelor membre pentru accesarea banilor alocați și pentru cheltuirea lor cu responsabilitate. Pentru că din dezvoltarea unor proiecte viabile vor veni, în final, banii necesari reîntregirii bugetului european și plății datoriei de 750 de miliarde de euro, plus dobânzi.
