Cel mai mare scandal de frauda fiscala din istoria Germaniei face ravagii

Marţi, 26 februarie 2008, 10:50 Economie | Finanţe & Bănci

Evenimentele. La  mijlocul acestei luni, politia germana a perchezitionat  locuinta din Koln si birourile din Berlin ale Klaus Zumwinkel, personaj important in viata publica germana, de 18 ani presedintele emblematic  al Consiliului de administratie a lui Deutsche Post, operatorul nr. 1 mondial, proprietar al numai putin celebrului serviciu de posta rapida- DHL. Autoritatile germane  banuiesc ca Zumwinkwel se afla la originea unei fraude ficale de peste  1 milion de euro.  Pus in fata dovezilor, el s-a aratat extrem de cooperant, a recunoscut faptele si si-a dat imediat demisia nu numai de la Deutsche Post , ci si de la Deutsche Telekom si Postbank, unde facea parte din consiliile de conducere. Mandatul de arestare eliberat pe numele sau a fost temporar suspendat, dar  numai dupa ce a platit o cautiune consistenta.

Necazurile lui Herr Zumwinkel constituie  doar varful aisbergului, in ceea ce oficialitatile numesc fara  rezerva „cel mai mare scandal de frauda fiscala din istoria Germaniei”.

Potrivit cotidianului Handelsblatt, parchetul din Bochum are in vizor aproape o mie de oameni, daca nu dintre cei mai celebri pentru Germania de astazi, totusi personaje importante, in primul rand din lumea afacerilor, antreprenori si manageri, dar si sportivi, artisti sau angajati cu renume  in industria  audio-vizualului. Dupa Suddeutsche Zeitung, este vorba de nu mai putin de 900 de mandate de perchezitie, pregatite  pentru a da de urmele unei sume totale de 3,4 miliarde de euro, bani pe care fiscul german ii cauta cu infrigurare.

Au fost lansate, intr-o prima faza, perchezitii la Munchen, Hamburg, Frankfurt si Ulm. Autoritatile si-au propus sa lucreze in forta, cu o rata  zilnica de 20-25 de descinderi. Politia germana s-a prezentat si la sucursalele unor  banci- UBS si Dresdner Bank- pentru a verifica anumite operatiuni ale  unor clienti, urmariti acum de Fisc.

Desi neaga  cea mai mica implicare in fraudele fiscale, un inalt functionar bavarez, s-a autosuspendat  pentru a nu influenta in vreun fel mersul anchetei. „Avem deja  prinsi cativa pesti mari in plasa, dar mai sunt destui altii care au inceput sa se autodenunte”, a declarat presei, sub protectia anonimatului, unul dintre anchetatori.

In ciuda uriasei publicitati facute acestui caz, n-a transpirat insa nici un alt nume, remarca postul de televiziune ZDF.


Reactiile

Ceea ce nu l-a impiedicat pe ministrul finantelor Peer Steinbruck sa afirme ca scandalul pateaza o data in plus „imaginea marilor patroni germani”, mai ales ca unii dintre ei si-au mai oferit si salarii astronomice in raport cu grosul salariatilor.  Iar Germania abia  iesise destul de sifonata din alte doua scandaluri grele de coruptie  implicand „varfurile” unor concerne renumite- Siemens si Volkswagen. ”Personalitati- cheie au vrut sa se sustraga datoriei de solidaritate civica, pe care o reprezinta impozitele, practicand evaziunea fiscala si virand banii catre o banca din Lichtenstein”, a precizat Ulrich Wilhelm, purtatorul de cuvant al Cancelariei, adaugand: „ Intreaga afacere are  costuri mari in materie de credibilitate si incredere”.

Unul dintre  aceste costuri  vizeza  si tensionarea relatiilor cu micutul vecin- Lichtenstein, directia spre care s-au indreptat cu predilectie miliardele evazionistilor. Banca LGT Group,  apartinand familiei princiare, este  locul unde se afla depunerile incriminate. „Atata vreme cat amestecul altor state in sfera privata a cetatenilor creste, cheltuind milioane ca sa fure documente menite sa-i condamne, lumea simte nevoia unei protectii sporite a sferei lor private”, a declarat patetic  printul Alois, opunandu-se oricarei initiative germane.  A  mai vorbit si despre suveranitatea in pericol a tarisoarei sale si a admis ca legea fundatiilor, „supapa” prin care s-au scurs banii germanilor in ducatul sau, trebuie revazuta.

Ca sa ne facem o imagine despre  dimensiunile acestei „supape”, sa consemnam ca in Lichtenstein sunt autorizate 45 000 de fundatii, cu 10 000 mai multe decat numarul locuitorilor. Pe scurt, si banca si autoritatile princiare   au refuzat sa colaboreze cu autoritatile germane si sa le furnizeze informatii despre operatiunile efectuate de clientii-infractori.


Ce poate un arhivar

Prea tarziu insa. Serviciile germane de informatii au spart intre timp „secretul”  atat de bine pazit al bancii, mituind cu o suma cuprinsa intre 4 si 5 milioane de euro pe unul dintre functionarii  insignifianti ai acesteia, un arhivar care a sustras ani de zile neobservat documente, relevante  acum pentru marea frauda. Heinrich Kieber pe numele sau primise in grija, prin 2002, tocmai documentele  filialei LTG-Treuhand, prin care se scurgeau la loc sigur banii dositi de numerosi evazionisti,  si a fost o joaca de copil pentru el sa le sustraga. Se spune ca si americanii s-au aratat interesati de informatiile lui Kieber, chiar si englezii la un moment dat,  dar meticulosi  cum ii stim nu s-au putut hotari la timp cu cat si in ce mod sa-l plateasca.                           

Normal ca bancherii, ale caror practici sunt departe de a fi ortododoxe, s-au simti nu atat ofensati, cat amenintati. Asa ca Asociatia elvetiana a Bancilor a comparat  actiunea serviciilor secrete germane de azi cu cele ale Gestapoului de acum sapte decenii. Ceea ce n-a impiedicat-o pe Angela Merkel, la curent cu  toata operatiunea, sa  ironizeze statutul de  paradis fiscal din inima Europei si sa aminteasca pe un ton serios faptul ca intrarea Lichtensteinului in zona Schenegen depinde de votul german. Cancelarul  a  mai subliniat, in cateva aparitii televizate,  necesitatea  ca justitia sa pedepseasca fara  retinere pe cei vinovati.


De la indignarea publica la…

Indignarea de care a fost cuprinsa societatea germana e prea mare, scandalul prea gogonat, escrocheria  prea neobrazata, pentru ca gunoiul sa  poata fi ascuns sub pres. Intreaga clasa politica face exercitii retorice  pe marginea intamplarilor si calculeaza, ca de obicei, cine pierede si cine castiga. Cei mai multi vad  intarite in urma scandalului cele doua extreme- si dreapta si stanga. De fapt, intreaga clasa politica este discreditata, chiar daca „elitele au subminat economia sociala de piata germana, cum  a declarat cu  resemnare pentru cotidianul Die Zeit, ministrul de finante. Seful marelui sindicat Verdi, Frank Biskra, nu se sfieste sa condamne „ruptura dintre retorica si comportament” la patronii evazionisti, care „cer rabdare si sacrificii salariatilor, in timp ce ei isi umplu buzunarele”. Numai ca nemtii  au ramas cu salarii mici,  vazand cum cresc profiturile companiilor,  nu inteleg unde se scurg acestea, in timp ce, depasit inca o data de situatie,  statul  se limiteaza neputincios la declaratii ultimative.



… Critica sistemului 

N-au lipsit  opinii care vad in frauda anchetata astazi nu o simpla si masiva abdicare de la lege si de la solidaritatea sociala, ci  cursul  firesc al evolutiei sociale si economice, dictat de influenta nefasta a ultraliberalismului si a politicilor duse de americani.  In dezbatere nu se aude numai vocea strazii;  au intervenit istorici si filozofi din Germania si nu numai. Globalizarea „a l’americaine”- sunt multi de parere-  a impins omenirea intr- o cursa nebuna dupa profitul obtinut imediat si cu orice pret. Nimic altceva nu mai conteaza, nici meritul, nici morala. Nici frica nu mai este un obstacol prea mare.

Frauda fiscala nu a aparut acum,  sunt de parere istoricii economiei germane. Ea dateaza din anii 90, spun ei,  cand reunificarea a fost gestionata prost, deschizand calea unei masive evaziuni fiscale. De atunci lupta autoritatile centrale si landurile cu „morile de vant”.  Fostul cancelar Schroeder prornisese, la un moment dat,  ca-i iarta de pacate pe cei care vor aduce banii inapoi in Germania.  Ce succes a avut?  se intreaba  dezamagiti observatorii scenei politice.

In loc sa-si adapteze politicile la realitatile lumii de azi,  statul fiscal german a ramas cantonat in aceleasi  vechi poncife si mentalitati. Ar fi trebuit sa slabeasca fiscalitatea in interior, sa micsoreze impozitele puse pe proprii cetateni, sunt de parere tot mai multi specialisti,  nu la granita unde profita tarile cu salarii mici si transnationalele, care nici nu accepta jocul unei concurente  corecte. Cazul Nokia, firma care si-a umplut buzunarele cu subventii de la statul german, pentru ca apoi sa se „delocalizeze” in Romania, este cel mai proaspat  si dureros exemplu.

Iar intrebarile sunt departe de a fi epuizate.   In definitiv, cat   reprezinta cele 3-4 miliarde care ar putea fi recuperate in urma acestei „vanatori” la scara nationala, in raport cu miliardele nestiute, contabilizate de companiile straine  care „delocalizeza” beneficiile din Germania  sau cu indemnizatiile date somerilor germani- victime ale delocalizarii ? se intreaba contribuabilii germani. Dar recurgerea  de catre companiile germane la mana de lucru ieftina din tarile sarace, in pofida somajului din propria tara, nu este cu o incalcare a pactului social, la fel de grosolana ca evaziunea fiscala?