Cercetarea economică românească este foarte firavă. Odată ajunși în străinătate, foarte mulți dintre cercetătorii români au performanțe remarcabile. HotNews.ro a stat de vorbă cu 3 cercetători în economie despre problemele cercetării economice locale. I-am întrebat pe Florian Libocor, economist șef al BRD-GSG, Mihai Copaciu, director adjunct la Direcția de modelare și prognoze macroeconomice din Banca Națională a României și Laurian Lungu, co-fondator Consilium Policy Advisers Group (toți 3 având experiențe în străinătate și putând face astfel comparații cu România) dacă e o problemă care ține de Educație, de resurse financiare sau de precaritatea datelor.

Imagine din timpul discutiilorFoto: Hotnews

Vezi aici discuția cu cei 3 macroeconomiști:

Laurian Lungu: Ungaria și Cehia- au înființat instituții de cercetare puternice. La noi...

Aș putea să împărtășesc din experiența proprie pentru că am avut ocazia să studiez în Marea Britanie și aș putea să spun câteva din lucrurile pe care le-am învățat acolo.

Faptul că există o tradiție, contează! O școală trebuie să aibă la bază o tradiție, pentru că altminteri este dificil! Trebuie să ai profesori care să fi publicat articole, care să fie buni pedagogi, care să fie în pas cu ultimele tendințe din cercetare în domeniul în care lucrează. Iar această tradiție se construiește în timp. Noi nu am avut acest lucru înainte de 1990.

Apoi, mai contează foarte mult schimburile care au loc între cercetători și profesori, între membrii Academiei. Aceste schimburi facilitează cunoașterea: se dezbat proiecte de articole care urmează să fie publicate dar care sunt în faza de cercetare. Iar aceste aceste seminarii sunt foarte importante. De asemenea, foarte importantă e participarea la conferințe, fără a mai vorbi de calitatea studenților și profesorilor.

A scrie un articol e o știință, iar noi avem acest obstacol: profesorii de economie din România în general penetrează cu greu în revistele de specialitate din domeniu, mă refer la cele care au un punctaj foarte mare.

Trebuie să fii expert într-un domeniu ca să poți scrie la modul serios despre o temă din acel domeniu. Trebuie să cunoști foarte bine teoria dar și ultimele tendințe, practic ceea ce se întâmplă în piață în acel moment. Și este foarte util să ai o masă critică de cercetători și de profesori care să care să fie în pas cu ultimele tendințe, pentru că este greu să citești toată literatura care apare la un moment dat.

Este într- adevăr o problemă (consistența cercetării economice de la noi-n.a.) care ar fi putut să fie mai bine adresată la noi. În țările din Est – în Ungaria sau Cehia- țări care nici ele nu au avut tradiție, s-a reușit înființarea unor instituții de cercetare puternice. În Cehia ai CERGE, în Ungaria e Universitatea Central-Europeană fondată de Soros, care a reușit să atragă profesori cu cărți foarte bune de vizită din Statele Unite și din multe alte zone ale lumii care au predat acolo.

Pe aceste principii s ar putea ar fi putut pune și la noi bazele unei solide cercetări. Sunt români foarte buni care predau la universități de prestigiu de peste deci nu este o problemă de calitate a capitalului uman. Ai nevoie de o coagulare, de o masă critică de profesori buni care să paseze informația la niște studenți buni, care în timp să creeze această tradiție de care vorbeam.

Sigur că statul putea să facă puțin mai mult în sensul de a încerca să creeze institute de genul celor din Cehia sau Ungaria.

Banca Națională de exemplu a avut o inițiativă prin care aduce diaspora o dată pe an, organizează un seminar care durează o zi sau două, practic creează această ”punte” între cercetarea din afară și cea de la noi. Este un pas foarte foarte bun, dar pentru a avea o consistență, trebuia făcut puțin mai mult la nivel de politici, de strategie.

Mihai Copaciu: La noi, dacă ai doctoratul luat la o facultate, rămâi cadru didactic. În Spania, dacă ai doctoratul luat la Pompeu Fabra (Barcelona), nu poți să rămâi profesor la Pompeu Fabra

Sunt de acord cu ce menționa Laurian legat de ideea de tradiție, care joacă un rol foarte important, ca și ideea de a avea mentori și și profesori care să ghideze tânăra generație.

Dar cred că problema actuală e una de design al motivării pentru cercetare. La noi, doar în anumite universități s-au mai schimbat (în bine) lucrurile. Dar în perioada de după Revoluție acest design de care vorbeam nu a fost nici pe departe unul corect.

Și o să vă dau un exemplu: Exista necesitatea ca pentru a atinge un anume grad didactic și a avea astfel și un venit mai mare, trebuia să publici cărți. E un aspect pe care nu o să îl întâlniți în țările vestice, cu nivel al cercetării mult mai ridicat decât al nostru

O serie de colegi cu care organizăm de vreo 6-7 ani o conferință dedicată profesorilor români din domeniul economic care activează în străinătate au scris un articol în care arătau că, potrivit criteriile existente la nivel național, laureați ai premiului Nobel în economie nu se calificau pentru a preda în România. Ceea ce este o mare aberație!

Aș mai vorbi experiența mea din afara României, din Spania, Ungaria sau Statele Unite , unde profesorii de top predau unul sau cel mult două cursuri pe an.

La Universitatea Central Europeană la Budapesta erau profesori invitați și profesori aflați la începutul carierei. Aceștia din urmă predau cursurile, iar profesorii de top asigurau partea de cercetare cu sprijinul unor echipe de tineri cercetători.

La noi, Criteriile Agenției Naționale de Asigurare a Calității în învățământul Superior presupun ca 70% din cadrele didactice de la Universitate să fie cadre titulare. Deci se pune în continuare un accent mult prea mare pe pe partea de predat. Nu spun prin asta ca nu e importanta, dar induce o problema de lipsa de timp alocată cercetării.

Mai e apoi problema doctoratului. La noi, dacă ai doctoratul luat la o anumită facultate din România, probabilitatea să rămâi cadru didactic în aceeași facultate e aproape de 100%. În Spania, dacă ai de exemplu doctoratul luat la Pompeu Fabra în Barcelona, nu poți să rămâi profesor la Pompeu Fabra, ci trebuie să te supui mai întâi unei validări externe și să obții un job la o altă facultate. Asta te face să devii mai competitiv.

Laurian vorbea de CERGE din Cehia și de Universitatea Central Europeană din Ungaria. Trebuie spus că acestea au fost inițiative pur private. La noi nu am văzut o astfel de inițiativă (poate doar New Europe College, dar nu e în domeniul științelor economice) care să încerce să ridice puțin standardul și să funcționeze ca un vârf de lance.

De asemenea, dacă ne uităm la donațiile celor care au absolvit universitățile din România. În afară, ai Laboratorul X- numit după numele uni absolvent care a donat o anumită sumă de bani. Salariul profesorului Y e asigurat de firma fondată de absolvenții facultatății respective. Dacă privim și partea aceasta de recompensă pe care absolvenții o acordă universităților , ea e destul de scăzută și poate că și acest lucru ne transmite ceva.

Vorbeați de accesul la date în România. Ele au devenit pe anumite paliere disponibile, dar aici trebuie discutate două aspecte: Primul: în ce măsură sunt datele din România ”vandabile” , având în vedere că noi suntem o economie mică relativ la Statele Unite sau la zona euro. Și a doua: în ce măsură datele sunt disponibile? Prima problemă poate fi depășită, cel puțin la nivel de micro economie aplicată Avem studii publicate în jurnale din oop 5 jurnale economice care abordează probleme din România și folosesc date din România.

Legat de disponibilitatea datelor aici te poți întâlni cu anumite probleme. Sper din ce în ce mai mult să se creeze acele data rooms- știu că INS-ul le are, dar încă nu sunt complet funcționale. Noi de exemplu la Banca Națională, în departamentul de stabilitate financiară, știu cel puțin 4-5 proiecte în care am încercat să aducem români care lucrează în afara României și cu care am lucrat pe proiecte comune.

Florian Libocor: Nu avem o problemă de resursă umană. Cele două ”cuie ale lui Pepelea sunt atenția și protecția

Aș sintetiza în două cuvinte problemele cercetării românești. Admițând că nu avem o problemă de resursă umană educată sau capabilă să facă analiză și cercetare trebuie să spun că cele două ”cuie ale lui Pepelea sunt atenția și protecția.

Atenția pe care cercetarea românească nu o are de la propria țară . Cercetarea noastră nu a primit atenție pentru că nu a reușit să producă valoare adăugată brută. Problema care se punea și înainte vreme în institutele de cercetare era cum să reziste.

Trebuie să demonstrezi cumva ca cercetător că prin ceea ce faci generezi o plus valoare, pentru că altfel nu produci decât costuri.

Deci atenția e primul cui al lui Pepelea. Dacă cercetarea nu primește atenție, nici nu va putea să se întreme prea curând. Aici aș mai adăuga ceva: În afară, dacă ai făcut un studiu, ești invitat de reprezentanții mediului privat interesați în problema studiată de tine, pentru a discuta pe marginea concluziilor. Sau vine cei din mediul privat care admit că au o problemă și finanțează un studiu pentru a vedea care ar putea fi soluțiile.

La noi nici acum cercetarea nu se plătește. S-au adăugat tot felul de excepții pentu a nu plăti, iar tu trebuie să încerci să analizezi situația economică și să dai un hint celor care întreabă despre cum merg lucrurile.

Cea mai amuzantă parte pe care am observat-o până acum în cei 28 de ani de experiență a fost atunci când purtam discuții cu diverse persoane implicate în economia reală, oameni foarte vizibilei, persoane de top, care mă întrebau cât va fi dobânda. Eu le spuneam că din calcule, dobânda urma să fie X sau Y. ”Nu cred!”, ziceau ei. Argumentul lor? ”Păi mi-a zis mie cineva...”. Cam asta este percepția cercetării românești.

A doua problemă a cercetării este, cum spuneam la început, protecția. Profesorii noștri, ca brazii, se protejează la fel de falnic. Acesta e și motivul pentru care profesorii externi nu prea pot să intre să predea. Decât extrem de greu sau chiar deloc. Ne protejăm joburile. Vă amintiți cum după 1990, foștii profesori de la ”Ștefan Gheorghiu” s-au re-convertit în profesori de economie? Nu vreau să mai în alte detalii.

Experiența mea din străinătate s-a consumat la Viena. Și aș dori sa-i multumesc cu această ocazie profesorului meu Erich Spitaler care estet un om extraordinar și un profesor genial.

  • Citește și: Sebastian Buhai, cercetător român în Stockholm, ridică o întrebare simplă: e normal ca un laureat Nobel să nu poată trece de criteriile impuse de autoritațile universitare românești pentru a preda la noi? De ce suntem la pământ cu cercetarea economică?