Divorțul la români în 2020. A crescut ponderea divorțurilor datorate violenței fizice. La oraș, frecvența divorțurilor a fost dublă față de mediul rural. Principalele motive de divorț și cum s-au schimbat ele față de acum 300 de ani

de DP     HotNews.ro
Miercuri, 2 iunie 2021, 7:35 Economie | Finanţe & Bănci


Divortul la romani în anul pandemiei
Foto: sxc.hu
Ponderea divorțurilor datorate violenței fizice a crescut ușor în pandemie, arată datele publicate de Institutul Național de Statistică. Dacă în primii ani după Revoluție aveam un divorț la 6 căsătorii, în anul 2019 am avut un divorț la 4 căsătorii iar în pandemie aveam un divorț la 3,5 căsătorii încheiate. Deși numărul divorțurilor a scăzut anul trecut ca urmare a lockdown-ului instituit de autorități, în două județe rata divorțialității (numărul de divorțuri la mia de locuitori) a crescut: Ialomița și Galați. În 2020 au divorțat aproape 23.000 de cupluri. La oraș, frecvența divorțurilor a fost de 1,8 ori mai mare decât în mediul rural. Vezi în text care au fost principalele motive de divorț în anul pandemiei și cum s-au schimbat aceste motive față de acum 200-300 de ani.

Înainte vreme, divorțul se numea ”carte de despărțanie”. Motivele pentru care un cuplu divorța în urmă cu 200-300 de ani nu erau foarte diferite față de azi. Violența fizică se numea ”traiul rău”. Adulterul era și el pricină de jalbă, adică de introducere a cererii de divorț. La fel și alcoolismul bărbatului. Sau risipirea zestrei din cauza patimilor soțului (băutură, jocuri de noroc sau altele). De asemenea, abandonul familial era și el pricină de halbă, deși femeia și băsbatul erau tratați în acest caz diferențiat. Soţia trebuie să-şi aştepte bărbatul timp de cinci ani. Dacă în această perioadă, soţul nu i-a trimis nici bani, nici scrisoare, ea poate înainta cerere de despărţire. Spre deosebire de soţie, soţul poate cere separarea după o perioadă de timp mult mai redusă, un an sau doi de absenţă a soției.

Motiv de jalbă de divorț era și soacra (fie soacra mare, fie soacra mică), bigamia (la 15 cazuri de bărbați bigami se întâlnea unul de femeie bigamă) sau diversele boli căpătate în timp de unul din soți (lepră, epilepsie sau altele)

Diverse alte motive pot fi invocate pentru a cere despărţirea. Pe la 1876, 28 de cereri prezintă aproape fiecare o altă cauză de separare: amestecarea de sânge (4), călugărirea unuia dintre soţi (9), hoţia bărbatului (4), căsătoria silită (2), diferenţe sociale (3), la a patra căsătorie (1), nepotrivirea de vârstă (2), căsătorie prin rapt (1), sodomie (2).

Cum (nu) s-au descurcat cuplurile în pandemie. Motivele de divorț


  • În medie, divorţul apare cu cea mai mare frecvenţă în rândul bărbaţilor din grupa de vârstă 40-44 ani (19,3% dintre divorţuri) şi în cazul femeilor din grupa de vârstă 30-34 ani (18,5% dintre divorţuri)




  • Numărul femeilor în vârstă de până la 30 ani care au divorţat a fost de 2,3 ori mai mare decât numărul bărbaţilor aparţinând aceleiaşi grupe de vârstă
  • Începând cu vârsta de 50 de ani numărul bărbaţilor care au divorţat a fost semnificativ mai mare decât cel al femeilor
  • Vârsta medie a soţilor la divorţ a fost de 43,6 ani pentru bărbaţi şi de 40,0 ani pentru femei
  • Secvenţa de viaţă maritală durează, în medie, 9,6 ani pentru bărbaţi, respectiv 9,2 ani pentru femei, arată datele INS
  • Pe judeţe, vârsta medie la divorţ a înregistrat cele mai ridicate valori pentru bărbaţi în judeţele Galaţi (45,5 ani) şi Caraş-Severin (45,6 ani) şi pentru femei în judeţul Galaţi (41,7 ani). Cea mai mică valoare a vârstei medii la divorţ s-a înregistrat în judeţele Bistriţa-Năsăud şi Satu Mare pentru bărbaţi (41,8 ani) şi în judeţul Gorj (37,8 ani) pentru femei.



  • Divorţurile s-au pronunţat în 47,0% dintre cazuri din vina ambilor soţi, în 10,2% din cazuri din vina soţului, în 3,5% dintre cazuri din vina soţiei şi 39,3% din alte cauze.
  • Numărul de divorţuri este mai mare în mediul urban decât în cel rural, cu excepţia judeţelor Bistriţa-Năsăud, Buzău, Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Neamţ, Olt, Teleorman, Vaslui şi Vâlcea.
  • Cele mai multe divorţuri s-au înregistrat în Municipiul Bucureşti (aproape 10% din cazurile de divorț). Judeţul Iaşi este singurul judeţ unde s-au înregistrat peste 1000 cazuri de divorţ.
  • Cea mai mare rată a divorţialităţii s-a înregistrat în judeţul Braşov (1,37 divorţuri la 1000 locuitori) şi cea mai mică rată de divorţialitate s-a înregistrat în judeţul Vâlcea (0,37 divorţuri la 1000 locuitori).




  • Comparativ cu celelalte ţări din Uniunea Europeană, România, cu o rată a divorţurilor de 1,6 la mie, a înregistrat un nivel mediu. Cele mai mici rate de divorţialitate la nivel european s-au înregistrat în Malta (0,7 la mie) şi Slovenia (1,2 la mie). Cele mai mari rate de divorţialitate s-au înregistrat în Letonia, Lituania şi Luxemburg (3,1 la mie).




Asemănări și deosebiri între divorțurile de azi și cele de acum 200-300 de ani



A risipi zestrea sau a vinde lucrurile din casă constituie o conduită dezonorantă din partea partenerului. Economia, şi aşa precară, a multor cupluri nu supravieţuieşte în atare condiţii. Din acest motiv, soţia cere ajutorul celor din jur pentru a-şi salva zestrea sau a prezerva patrimoniul familiei. Neaga din Vlăiculeşti, judeţul Ialomiţa, îşi acuză soţul că nu o chiverniseşte şi că nu-i aduce de cheltuială, ba mai mult, că în vremea răzmeriţei a lăsat-o singură fără mâncare şi fără protecţia necesară. în această situaţie, s-a văzut obligată să părăsească satul şi să-şi caute o slujbă în oraş pentru a se hrăni singură.

Anastasia Creţulescu se plânge, la 1780, de soţul ei, Nicolae Fălcoianu, cu care este măritată de patru ani şi cu care a tras „mult amar şi necaz“. Pricina neînţelegerilor dintre cei doi se dovedeşte a fi soacra, caracterizată de noră ca: „famee răutăcioasă şi cumplită". Pus să aleagă între nevastă şi mamă, Fălcoianu refuză să-şi părăsească mama, ameninţând că „până la moarte nu se va deosebi de mumă-sa“. Drama Anastasiei este cu atât mai mare cu cât tatăl, Matei Creţulescu, fost mare clucer, nu refuză s-o primească, dar nu poate să-i asigure traiul, „fiind slab şi cu casă grea“.

Dacă există o tiranie masculină, documentele ne dezvăluie şi o tiranie feminină. Ceea ce-i supără cel mai tare pe soţi este cicăleala. „Iute la fire şi spornică la limbă", soţia vorbeşte şi comentează orice, nu este îngăduitoare, nu se mulţumeşte cu nimic, răspunde atunci când ar trebui să fie supusă, se răzvrăteşte atunci când ar trebui să se arate cu blândeţe. O a doua nemulţumire o constituie micile furtişaguri săvârşite uneori pentru a se hrăni şi alteori pentru a zălogi sau a vinde lucrurile furate la cârciumă. Hoaţă şi beţivă, soţia îşi necinsteşte casa şi împinge familia la ruină. La 4 octombrie 1774, când Maria din mahalaua Fântâna Boului îşi reclamă soţul că de şapte ani o bate, o căzneşte şi n-o chiverniseşte, vecinii din cele două mahalale, unde cuplul a locuit în ultima perioadă, se arată indignaţi de îndrăzneala ei.

Acuzaţiile de vrăjitorie, cu scopul de a răpune viaţa soţului, se alătură celorlalte. Vrăjitoria se asociază întotdeauna cu universul feminin. Constantin polcovnicul se află în judecată cu soţia sa Anica de trei ani, cerând despărţirea cu înverşunare sub pretextul că aceasta i-a dat argint viu, „ca să mă omoare, spărgându-mi tot trupul de am pătimit boală îndelungată". Maria din mahalaua Fântâna Boului este acuzată de vecini, de astă dată, că umblă cu farmece să-şi omoare soţul. Matuşa Sanda din mahalaua Broştenilor, care le-a fost gazdă câteva luni, aduce la Mitropolie legătura cu farmece pe care a găsit-o în camera acestora. De asemenea, ca, povesteşte cum, în cele două luni cât au locuit la ea Maria „au umblat noaptea dăspuiată până în brâu, făcând farmece, lucruri drăceşti". Soborul nu prea ia în considerare acest tip de acuzaţii şi nici nu le transformă în capete de acuzare, pur şi simplu le trece cu vederea. Ele revin în plângeri, dar nu sunt niciodată invocate ca probe, cu alte cuvinte nu sunt luate în serios, deşi superstiţia, descântecele şi farmecele fac parte din mentalitatea populară.

La Mitropolie au fost înregistrate 54 de cereri care invocă abandonul domiciliului conjugal ca motiv de separare, dintre care 35 sunt date de către femei şi 19 de către bărbaţi. Glavele 235 şi 236 analizează părăsirea familiei în funcţie de sexul partenerului, acordând importanţă mai ales abandonului masculin. Soţia trebuie să-şi aştepte bărbatul timp de cinci ani. Dacă în această perioadă, soţul nu i-a trimis nici bani, nici scrisoare, ea poate înainta cerere de despărţire. În practică, abandonul este atât masculin, cât şi feminin. Sub pretextul căutării unei slujbe sau exercitării acesteia, soţul pleacă de acasă şi uită să se mai întoarcă. Plecat cu negustoria, Nicolae din mahalaua Golescului rămâne la Constantinopol. După şase ani revine în Bucureşti cu treburi, dar nu trage „acasă“. Deşi poartă turban şi şalvari, foştii vecini îl recunosc şi îi cer să se reîntoarcă la soţie. Acesta îşi neagă identitatea, afirmând că se numeşte Ismail, dar ţine să le spună că soţia este prima vinovată de turcirea sa. Mărturiile vecinilor o vor ajuta pe Stana să obţină separarea.

Nicolae nu este singurul, şi alţi bărbaţi plecaţi în Imperiul Otoman cu diverse treburi, fie nu se mai întorc căsătorindu- se acolo, fie trec la islam, organizându-şi viaţa în funcţie de noua identitate. Părăsirea soţiei nu presupune întotdeauna neînţelegerile conjugale sau migrarea în căutarea unui loc de muncă. în unele cazuri lucrurile sunt clare încă din capul locului: evadarea din puşcărie, frica de datorii sau de bir sau hoţia îi împing pe unii bărbaţi să aleagă calea cea mai ușoară: fuga.

Abandonul feminin este însoţit întotdeauna de o conduită desfrânată sau de hoţie. O soţie nu pleacă niciodată singură: ea fuge cu un oarecare - cu sluga din casă, cu un arnăut sau soldat aflat în trecere prin mahala, cu naşul şi chiar cu cumnatul, cu un vecin sau un tovarăş de afaceri al soţului - şi după ce a golit casa. Înainte de a cere separarea, bărbatul are obligaţia de a cerceta şi a întreba din trecător în trecător, că poate se va ivi cineva care să-i ofere informaţiile necesare pentru a decide într-un fel sau altul. Zambila de la Cucuteni, judeţul Dâmboviţa, fuge „în lume“ cu un ţigan lăieş, abandonându- şi cei cinci copii şi soţul după 19 ani de căsătorie. Un an şi jumătate, Stan a căutat-o „peste patru judeţe“ şi n-a putut să-i dea de urmă. El are tot interesul s-o facă, căci Zambila i-a luat toţi banii şi toate sculele din casă. Cu cinci copii, bărbatul se descurcă foarte greu, după cum singur mărturiseşte, şi cere voie să se recăsătorească, deoarece copiii au nevoie de o mamă. Pentru a grăbi procesul, Stan aduce 13 martori din sat şi din împrejurimi care confirmă eforturile susţinute ale bărbatului în încercarea de a-şi găsi soţia. Spre deosebire de soţie, soţul poate cere separarea după o perioadă de timp mult mai redusă, un an, doi, trei ani de absenţă şi nu i se cere să aştepte împlinirea sorocului de cinci ani.

Bigamia. Plecarea la muncă constituie un bun prilej pentru a contracta o nouă căsătorie fară a o declara pe prima. în acest mod procedează micii meşteşugari sau negustorii balcanici veniţi din Imperiul Otoman. Ei încheie, în Valahia, o altă căsătorie tăinuindu-şi starea civilă sau negând existenţa unei alte relaţii. Cum preoţii nu se arată întotdeauna vigilenţi, bigamia apare. De altfel, ea ajunge să fie cunoscută numai datorită unor întâmplări nefericite în care oamenii sunt amestecaţi şi care le dezvăluie adevăratul statut. Arhivele au păstrat 16 cazuri de bigamie, dar fară a lua în seamă concubinajul, deoarece asemenea legături, deşi socotite ilicite şi păcătoase, nu au întinat taina sfântă a nunţii. Dima plăcintarul grecul, după ce se instalează la Bucureşti, se căsătoreşte cu Maria, dar fară a o avertiza că are soţie şi copii în „ţara lui“. La fel procedează şi Dumitru sârbul care se căsătoreşte în judeţul Saac cu Maria Istodoroaia, fiind însă căsătorit şi la Drâstor; sau Gavrilă croitorul căsătorit la Iaşi cu Sanda şi la Bucureşti cu Ancuţa2. Un bărbat realizează mai uşor o altă căsătorie decât o femeie, pentru că se deplasează mai mult (15 cazuri de bărbaţi bigami, numai o femeie bigamă). Cel mai adesea, pentru a evita toate etapele nefericite şi costisitoare ale unui proces de divorţ, soţul părăseşte domiciliul conjugal şi se aşază într-un alt sat şi într-un alt judeţ, cât mai departe de casă, unde nu este cunoscut şi unde se căsătoreşte a doua oară. Vasile este căsătorit în satul Jiblea, judeţul Argeş, dar într-una din zile pleacă din sat şi se stabileşte în satul Grabicina din judeţul Buzău unde se căsătoreşte a doua oară. Nimeni nu-l întreabă nimic, iar episcopul Buzăului îl hirotoniseşte dându-i darul preoţiei. Numai o simplă întâmplare face ca totul să iasă la lumină. Când Vasile fură caii noului său cumnat şi fuge, este dat în urmărire şi astfel episcopul află ce gravă eroare a comis. Prins, Vasile este tuns şi caterisit nu din cauza furtului, ci a bigamiei.

Special este cazul Radei din Bucov, judeţul Saac. La 1784, tatăl o mărită după Andrei din satul Glina, judeţul Ilfov. După doi ani de căsătorie se descoperă că, de fapt, numitul ginere mai are încă o soţie de care nu se despărţise. Măsura luată de mitropolit pare halucinantă la prima vedere: întemniţarea Radei la închisoarea protopopului, pe când soţul, care este lăsat liber, trebuie doar să se reîntoarcă la prima soţie. Or, adevăraţii vinovaţi sunt cei trei bărbaţi implicaţi în acest mariaj: mai întâi Andrei care a minţit, a ascuns existenţa primei sale soţii, a încălcat legea, a înşelat buna-credinţă a unui tată, al doilea vinovat este tatăl care a aranjat căsătoria fără să facă cercetarea necesară prin vecini şi cunoscuţi asupra stării civile a viitorului ginere. De asemenea, preotul care a oficiat căsătoria este la fel de vinovat, căci avea obligaţia să efectueze propria anchetă cu privire la starea civilă a celor doi candidaţi sau să ceară răvaş de cununie. Bărbaţii nu păţesc însă absolut nimic, iar Rada devine victima acestui scandal pentru că este considerată obiectul dezordinii. Din acest motiv, este îndepărtată din comunitate în speranţa restabilirii păcii sociale.

Diversele maladii constituie de asemenea un bun motiv pentru divorţ, dar nu orice boală şi nu orice bolnav poate cere separarea. După Pravilă se acordă despărţirea pentru lepră, indiferent care dintre soţi se află bolnav şi indiferent în ce moment al vieţii a intervenit boala. în ceea ce priveşte epilepsia, lucrurile se complică, fiindcă dacă boala a intervenit după căsătorie, separarea nu se mai poate face nici pentru soţ, nici pentru soţie.3 Cele două maladii sunt singurele pentru care se poate invoca separarea; se adaugă impotenţa. Boala apare ca motiv principal de divorţ în 35 de cereri, în 17 cazuri sunt bărbaţii cei care dau jalbă la Mitropolie şi în alte 14 jalbe femeile invocă boala soţului (dintre care şapte privesc neputinţa masculină). Argumentaţia bărbaţilor este cât se poate de simplă: s-au căsătorit pentru a avea un sprijin economic în casă şi pentru a evita păcatul curviei, iar o femeie bolnavă nu le poate fi de nici un folos, mai mult, prin neputinţa ei contribuie la ruina menajului. Chiar femeia recunoaşte că „nu mai poate să ţie casă cu el şi să-l chivernisească dăspre cele fameeşti de vreme ce din păcatele ei şi din voia lui Dumnezeu i s-au întâmplat acea betejiune“.

”Amestecarea de sânge”. Gheorghe şi Maria din satul Ştefanda, judeţul Vlaşca, sunt fraţi vitregi. Ei fug împreună la Giurgiu unde se căsătoresc şi unde rămân timp de cinci ani. Orice întoarcere acasă le-ar aduce pedeapsa, întrucât legătura lor încalcă normele Bisericii. Traiul într-o lume străină, departe de casă şi fară ajutorul familiei n-a mers aşa cum se aşteptau probabil, căci după cinci ani revin spăşiţi. Pentru a scăpa de pedeapsă, la 3 noiembrie 1791, ei se prezintă singuri în faţa mitropolitului, se umilesc şi se pocăiesc, susţinând că n-au ştiut că au comis un păcat atât de grav. Oare i-a crezut Prea Sfinţia Sa? Chiar erau inocenţi aşa cum voiau să pară? Mitropolitul nu i-a crezut, dar a închis ochii pentru a nu da amploare cazului, mai ales că la mijloc se afla un copil. Cei doi primesc separarea şi, ca urmare a tinereţii lor, au şi dreptul de a se recăsători, cât mai repede posibil, pentru a nu cădea din nou în păcat unul cu altul.

Hoţia constituie motiv de divorţ numai în patru cazuri, dar ea apare alături de abandonul conjugal în trei cazuri şi în alte trei cazuri este asociată cu traiul rău. Pravila acordă separarea atunci când se poate dovedi că bărbatul fură, jefuieşte biserici şi morminte sau este tâlhar de drumul mare. Neaga din satul Moldoveni cerea despărţirea de soţul ei, după patru ani de căsătorie. Gheorghe este un hoţ notoriu înfierat în frunte, care şi-a ascuns foarte bine năravul. La şapte luni după nuntă şi-a reluat vechea activitate şi a reînceput prin a sparge biserica Neguţătorilor din Buzău de unde a furat cărţi şi odăjdii. Prins, închis, eliberat, Gheorghe sparge o altă biserică la Ploieşti. De data aceasta, pedeapsa se agravează, fiindcă judecătorii decid să-l transforme în exemplu pentru restul comunităţii: după ce i s-au tăiat nasul şi urechile şi după ce a fost plimbat prin târg, hoţul este trimis la ocnă. Soţia cere separarea tocmai pentru a se proteja, temându-se ca urgia domnească să nu se abată şi asupra ei.

Sursa: Constanta Vintila-Ghitulescu - In salvari si cu islic







Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.





6159 vizualizari

  • 0 (0 voturi)    
    vorba aia (Miercuri, 2 iunie 2021, 7:52)

    firicel123 [utilizator]

    ciorba reincalzita nu are acelasi gust ca prima data
  • +1 (1 vot)    
    Femeile disperate sa se marite si apoi divorteaza (Miercuri, 2 iunie 2021, 11:55)

    Gryphus [utilizator]

    Sunt foarte multe femei tinere (pana in 40 de ani) care astazi sunt divortate si cu copii.

    pare ca multe s-au casatorit pt bani, pt averea sotului si nu din motive sentimentale


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI


Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by