”​Mi se pare uimitor că o societate care a trecut prin suferințele comunismului se întoarce nostalgic spre ce a fost atunci. Sunt două aspecte pe care vreau să le subliniez: Primul este că această nostalgie vine îin mod paradoxal de la cei în vârstă, care, probabil, pentru că după 1989 n-au mai răzbit pe piața muncii, ajung să fie nostalgici. Pe de altă parte, și asta doare cel mai tare, foarte mulți tineri împărtășesc aceste viziuni egalitariste. Mă gândesc că, neavând această experiență, doar aud că pot exista astfel de idealuri, egalitate, justiție socială numită si justiție distributivă, și iși imaginează că e si posibilă”, spune Lucian Croitoru într-un dialog cu Radu Crăciun, dialog re-publicat miercuri de consilierul Guvernatorului BNR pe blogul personal.

Lucian CroitoruFoto: Hotnews

Redăm mai jos un fragment din acest dialog, foarte actual și azi:

RC: Lucian, cât de scandalos este că, după ce am scăpat de experimentul tragic numit comunism, ajungem să discutăm despre măsura în care mai poate capitalismul să asigure prosperitate.

LC: Mi se pare uimitor că o societate care a trecut prin suferințele comunismului se întoarce nostalgic spre ce a fost atunci. Sunt două aspecte pe care vreau să le subliniez. Primul este că această nostalgie vine in mod paradoxal de la cei in varstă, care, probabil, pentru că după 1989 n-au mai răzbit pe piața muncii, ajung să fie nostalgici.

Pe de altă parte, si asta doare cel mai tare, foarte mulți tineri împărtășesc aceste viziuni egalitariste. Ma gandesc că, neavând această experiență, doar aud că pot exista astfel de idealuri, egalitate, justiție socială numită si justiție distributivă, și iși imaginează că e si posibilă. Nota bene: acesta nu este un curent care se limitează la Romania, ci unul care a apărut mai ales după 2008 în întreaga lume.

RC: Într-adevar, este un subiect care se discută cu toata seriozitatea in țarile dezvoltate. Și cred că putem intelege și de ce. În aceste țări am vazut o erodare semnificativă a clasei de mijloc și o creștere a polarizarii economice. Nu crezi?

LC: Este adevărat că criza a erodat foarte mult bunăstarea individuală a multora. Dar asta e modul specific de funcționare a capitalismului: elimină comportamentele nesustenabile, iar îndeplinirea acestei necesități este acompaniată câteodata de suferința specifică.

Trebuie însă să facem distincție între două lucruri. Capitalismul, în general, este un mod de organizare a societații. Este societatea însăși. Nu poți să păstrezi anumite trăsături ale societății, care plac, și să elimini capitalismul, care, eventual, nu-ți place. Nu putem vorbi despre această societate pe care o cunoaștem făcând abstracție de capitalism pentru că e ca si cum ai vorbi despre un întreg renunțând la întreg.

Capitalismul are doua componente majore: democrația si liberalismul. Problema care este pusă pe tapet la nivel mondial este cea a liberalismului. Democrația nu este contestata de nimeni. Însă o democrație nu poate furniza bunastarea într-un mod sustenabil fără liberalism. Asta este experiența mea de o viata, si practică si teoretică. Atunci cand ataci liberalismul, ataci motorul care a produs bunastare.

RC: De acord. Însă liberalismul și democrația nu sunt niște scopuri în sine. Ele sunt niște mijloace prin care cetățenii încearcă să ajungă la un anumit nivel de bunastare, de dezvoltare, de fericire. În momentul în care aceste obiective nu mai sunt atinse, nu ar fi justificată o reevaluare a acestor instrumente care par să nu mai funcționeze?

LC: Ai zis foarte bine că “par să nu mai funcționeze”. Democrația este cea care s-a deteriorat foarte mult și tinde să intre în conflict cu liberalismul. Problema democrației este că nu există o foarte buna separare între majoritate si minoritate. Deși prin constituții s-a prevazut faptul că nu poți folosi o majoritate pentru a restrange drepturile unei minorități, în societate există si practici care creează probleme.

Iar România ofera un exemplu foarte clar. O majoritate formată de oameni care se intorc foarte mult câtre trecut, poate să impună unei minoritați voința ei. Acestă “tiranie a majorității” nu ar trebui să se întample intr-o democrație care are bine ancorate valorile liberalismului. Din păcate, la noi aceste valori nu sunt bine înțelese.

De exemplu, dacă dorim să creștem în Romania pensiile cu 40% si majoritatea din Parlament reușește să impună acest lucru, pentru ca nu avem destui bani prin care să finanțăm sustenabil acea crestere, aceeași majoritate poate impune un impozit progresiv pe orice, de la venitul personal la profit si avuție. La limită, majoritatea poate lua aproape totul. Însă impozitul progresiv este o masură impusă de o majoritate care nu aplică aceleași reguli ei înșiși în comparație cu minoritatea. Pentru majoritate ar fi impozite mai scăzute, pentru o minoritatea impozite mai ridicate. Ca să mă exprim plastic, o majoritate poate fi extravagantă pe banii altora.

Ca să funcționeze corect, o democrație are nevoie de reguli generale care să-l ghideze pe fiecare atunci când iși utilizează cunoașterea acumulată prin experiență si studiu pentru atingerea scopurilor sale particulare. Dacă ar funcționa așa, democrația ar asigura prezervarea libertăților de orice fel. La fel ca și condusul masinii. Indiferent ce funcție ai sau ce avere ai, toată lumea se supune acelorași reguli de circulație. La fel trebuie să fie și în societate: regulile să aibă caracter general, să nu vizeze scopuri particulare. Știm asta foarte bine de la Hayek.

RC: Bine, dar există țari care utilizeaza impozitarea progresivă…

LC: Exact. Occidentul face acest lucru. O majoritate impune unei minorități reguli diferite de cele pe care le urmează ea. Constituțiile ar trebui să impiedice acest lucru. Dar publicul nu mai crede în principii și este foarte uzitată abordarea “pragmatica” în promovarea politicilor publice. Pragmatic înseamna neghidat de principii, și asta face ca, invocand pragmatismul, să ajungi oriunde, fara ca cei ce proiecteaza politicile să poata avea un control crescut asupra direcției acestora. Pragmatismul, care pare comod si preferabil pe termen scurt, este, aparent paradoxal, dușmanul atingerii obiectivelor.

RC: Dacă ne uităm în ultimii 60 de ani, putem identifica două perioade economice: perioada postbelica, 20-30 de ani, în care orânduirea capitalistă a fost capabilă să genereze o clasă de mijloc puternică, prosperitate economică, urmată de o perioadă de accelerare a globalizării, în care obiectivul bunăstarii populației s-a pierdut pe drum. De aici și curentul contestatar actual…

LC: Imediat după război, cu excepția SUA, democrațiile nu au fost preponderent liberale, economic vorbind. Până si Marea Britanie, care are o tradiție puternică a liberalismului, imediat după cel de-Al Doilea Razboi Mondial, indiferent de cine a fost condusă, laburiști sau conservatori, a avut un capitalism neliberal până a venit la putere Margaret Thatcher. Deci, ce vreau să spun este că până prin anii ’70 nu am avut societăți bazate pe liberalism.

RC: Si totuși, au generat prosperitate…

LC: Au generat o prosperitate a cărei evoluție a fost cu mult mai puțin accelerata decât cea care a urmat. A generat creștere economică, dar prosperitatea cred ca s-a vazut de abia începând cu a doua jumătate a anilor ’70, după ce inflația a început să fie redusă ca urmare a unui set de reguli generale la care au inceput să adere băncile centrale. Pana atunci, acea bunăstare era în mare parte confiscata de inflație.

RC: Deci care decadă a fost cea a optimului economic?

LC: După anii ’70, odată ce inflația s-a stabilizat, prosperitatea a început să se răspandească de la țarile dezvoltate către alte țări. Asta a durat pâna în 2008 și, cred eu, că în continuare capitalismul produce prosperitate, dar și multe nemulțumiri pentru că există inegalitate. În combinație cu iluzia posibilității de a o inlatura, inegalitatea genereaza abordari în politicile economice si sociale care pot mai degraba să ii aducă pe cei mai mulți la un fel de egalitate în sărăcie, dar în niciun caz la egalitate în bogație. A dovedit-o socialismul. Asta e mai ușor de înțeles.

Ceea ce este mai greu de inteles, este că o creștere prea mare a cheltuielilor sociale în capitalism reduce capacitatea economiilor de a se ajusta relativ rapid, amplificând nemulțumirile, care, în mod ironic, sunt atribuite liberalismului economic, și nu sufocării lui.

Citește întregul dialog pe blogul lui Lucian Croitoru