Creșterile recente ale inflației în țările dezvoltate, în special în SUA, sunt de obicei explicate în principal prin doi factori: pe partea ofertei, sunt accentuate creșterea prețurilor la gaze și energie electrică, precum și întreruperi în lanțurile de aprovizionare, iar pe partea cererii sunt evidențiați stimulii monetari și fiscali acordați în timpul pandemiei. De exemplu, în SUA sunt economiști care arată ferm că parte importantă din inflație a fost generată prin politica fiscală de tipul „bani din elicopter”, scrie Lucian Coitoru pe blogul personal.
Leeper (2021) arată că un număr crescând de analize empirice, dintre care cele mai multe cu referire la SUA, aduc dovezi în favoarea ideii că politica fiscală este o sursă de inflație. Poate că una dintre cele mai îndrăznețe analize este aceea care sprijină cu date ideea că schimbarea politicii monetare în SUA s-a făcut odată cu venirea lui Volcker, dar că inflația a scăzut abia când și politica fiscală s-a schimbat și, în consecință, credințele agenților referitoare la suportul dat de politica fiscală, s-au schimbat și ele (Bianchi și Iluț, 2017).
În România, explicațiile referitoare la inflația ce a crescut în ultimul an au vizat, de asemenea, influența covârșitoare a prețurilor la gaze, energie și combustibili, care explică aproape 80 la sută din creșterea inflației în anul 2021 față de cea din 2020 și puțin peste 50 la sută din nivelul inflației din anul 2021, dar au fost neclare, dacă nu absente, referitor la influența politicii fiscale. Această neclaritate a lăsat mai mult loc pentru suspiciunea că în măsura în care nu a venit pe partea ofertei, inflația a venit din cauza unui control insuficient din partea politicii monetare. Totuși, înainte ca o astfel de concluzie eronată să mute analiza într-o direcție greșită, de la care nu s-ar obține concluzii pentru rezolvarea problemelor, ar trebui să înțelegem corect ce rol a jucat și ar putea juca politica fiscală în evoluția inflației.
Concret, ar trebui înțeles bine ce influență asupra inflației a venit de la creșterea deficitului bugetar în 2020 și de la rămânerea lui la un nivel relativ înalt în 2021. Ar trebui înțeles ce rol a avut faptul că raportul datorie publică/PIB a crescut față de 2019 cu 12,1 puncte procentuale (pp) în 2020 și cu încă 1,9 pp în 2021 (prognoză a Comisiei Europene), ajungând la 49,3 la sută din PIB (prognoză a Comisiei Europene) – o creștere de 14 puncte procentuale față de 2019 (Fig. 1). Și, pentru ca tabloul să fie complet, ar trebui înțeles ce efect produc asupra inflației anticipațiile publicului referitoare la perspectivele politicii fiscale pentru anul 2022 și pentru un orizont previzibil pentru câțiva ani de acum încolo, în contextul în care pentru anii 2022 și 2023 sunt prognozate (Comisia Europeană) creșteri ale datoriei publice totalizând încă 3,9 pp.
Cu toate că acestea sunt probleme reale, preocuparea pentru influența pe care componenta fiscală o are asupra inflației a rămas în plan secund în discursul public. O înțelegere adecvată de către politicieni, analiști și guvern a modului în care prețurile răspund la o eventuală discordanță între nivelul observat al datoriei publice și anticipațiile privind traiectoria valorii prezente a deficitelor/surplusurilor bugetare este esențială. În măsura în care inflația este determinată de discordanța aceasta, atunci inflația are și o componentă fiscală, a cărei magnitudine poate fi semnificativă.
O astfel de înțelegere este strict necesară pentru a se evita acumularea unei presiuni pentru ca banca centrală să crească rata dobânzii mai frecvent și mai agresiv decât ar fi justificat de rezultatul pe care l-ar putea atinge. Referitor la acest rezultat ce s-ar putea atinge se știe, așa cum voi explica imediat, că dacă există o dominanță fiscală asupra politicii monetare (o politică fiscală „activă”, Leeper, 1991), o creștere a ratelor dobânzilor poate rezulta în inflație. Acesta este un rezultat nedorit, a cărui natură este, repet, fiscală. Soluția la o astfel de problemă nu este amânarea creșterii ratelor dobânzii de politică monetară, ci creșterea lor și eliminarea dominanței fiscale. Acesta este sensul în care cele două politici trebuie să coopereze.
În continuare, mă voi referi mai întâi la mecanismul prin care, în viziunea teoriei fiscale a prețurilor[1], politica fiscală poate să producă inflație și să complice sau chiar să împiedice pe termen lung stabilizarea inflației de către politica monetară. Cititorii care nu doresc să intre în detalii tehnice pot să treacă peste prima secțiune, dar să noteze afirmația teoriei fiscale a prețurilor conform căreia prețurile depind de raportul dintre datoria publică nominală și valoarea prezentă a surplusurilor bugetare reale anticipate. Astfel, datoria publică nu influențează inflația atunci când, oricare ar fi panta pe care ar putea să o urmeze prețurile, valoarea prezentă a deficitelor primare reale se ajustează suficient pentru a compensa modificarea datoriei publice nominale.
Aceasta este constrângerea bugetară intertemporală a guvernului. Altfel, dacă nu respectă această constrângere, politica fiscală influențează prețurile pe ruta menționată[2]. În secțiunea a doua, prezint evoluția datoriei publice și a surplusurilor fiscale ca procent din PIB și sugerez că în perioadele 1992-1996, 2006-2008 și 2016-2021, politica fiscală a jucat un rol predominant în creșterea inflației de bază. Închei cu prezentarea concluziilor.
0
0
