Când, la sfârșitul lui august 1914, diplomatul german Kurt Riezler i-a scris o scrisoare logodnicei sale, Käthe Liebermann, spunându-i: „totul merge bine, se rezolvă și chestiunea proviziilor și nu vom muri de foame”, nu știa ce va urma.

Cat de eficiente sunt sanctiunile economiceFoto: Profimedia Images

Riezler era de câțiva ani consilierul politic personal al șefului guvernului, cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg. Atunci când Tripla Înțelegere dintre Marea Britanie, Franța și Rusia s-a angajat într-un război economic împotriva Germaniei și Austro-Ungariei, au pus la punct o blocadă care, deși la început nu a funcționat, ulterior și-a dovedit din plin eficiența. Ideea blocadei a apărut de la o marfă mică, dar esențială în comerțul mondial în 1914: minereul cunoscut sub numele de mangan, scrie profesorul Nicholas Mulder într-o carte apărută în 2022.

Manganul și globalizarea

Manganul este un metall alb-argintiu, asemănător fierului, care se găsește în stare liberă în natură (deseori în combinație cu fierul) și în mai multe minerale. Este mult folosit în industrie, mai ales ca element de aliere.

În Europa Centrală din secolul al XIX-lea, fierarii foloseau cantități mici de mangan atunci când topeau fonta în cuptoarele lor pentru a produce un produs mai dur și strălucitor numit Spiegeleisen (fier de oglindă). Ceea ce făcut realmente o ”vedetă” din mangan a fost procesul de fabricare modernă a oțelului lansat de Bessemer în anii 1850. Lucrând pe dealurile din Gloucestershire, Henry Bessemer și Robert Mushet au dezvoltat o metodă de a produce oțel care presupunea dezoxidarea fontei topite adăugându-i mangan, îmbunătățindu-i radical calitatea și prevenind rugina și coroziunea.

Manganul a devenit astfel ingradientul preferat pentru fabricarea oțelului. Și mai era și ieftin.... La începutul secolului XX, Germania era al doilea cel mai mare producător de oțel din lume, după Statele Unite. Reprezentând jumătate din toată producția vest-europeană și aproape un sfert din producția globală, industria sa siderurgică era dominată de conglomerate precum Krupp,numai că materiile prime proveneau din afara Germaniei. Minereul de fier venea din Franța și Luxemburg, iar cărbunele, da, provenea din regiunea Ruhri. Cert e că fabricile Krupp erau alimentate de un flux continuu de intrări din întreaga lume. Acest lucru i-a permis să realizeze o producție enormă de oțel, operând cu stocuri foarte mici; în 1913, Krupp deținea stocuri de materii prime care acopereau doar două luni de producție.

În ciuda poziției sale de lider în producția europeană de oțel, industria germană depindea astfel de aprovizionarea de peste mări. Manganul, care se găsea în foarte puține mine europene e doar un exemplu. Majoritatea manganului provenea din minele Chiatura din Georgia, pe atunci parte a Imperiului Rus. India britanică, care avea zăcăminte pe coasta Malabar, era al doilea furnizor ca mărime. În 1913, producția combinată a minelor rusești și indiene a ajuns la două milioane de tone, aproximativ 90% din producția globală.

Al treilea și al patrulea producător de mangan erau Brazilia și Spania. Brazilia, care a exportat aproximativ 183.000 de tone de mangan în 1913 și 1914, iar Spania producea doar 21.000 de tone (mai puțin de 1 la sută din producția globală). Una peste alta, Germania consuma un sfert din producția mondială anuală de mangan. Asta însemna că peste jumătate de milion de tone de mangan au ajuns în Germania în 1912 - aproape două treimi din Rusia, un sfert din India, 6% din Spania și 4% din Brazilia.

Nevoile producătorilor germani de oțel au determinat importuri considerabile de mangan. Infrastructura de transport era însă precară. Abia după revoluționarea transnporturilor de la mijlocul secolului al XIX-lea, tarifele au mai scăzut. În ciuda investițiilor mari din domeniul feroviar, transportul maritim era adesea mai ieftin decât aprovizionarea pe uscat. Pentru un bun cum e manganul, chiar și distanțe mici pe calea ferată însemnau prețuri foarte ridicate. Până la momentul în care minereul rusesc ajungea din mină în port la Marea Neagră, ( 180 de kilometri de la cariera minieră de la Chiatura), prețul său se tripla de la 10 la 30 de franci pe kilogram din cauza stării groaznice a căilor ferate țariste din Georgia.

Câteva firme germane importau din Brazilia pentru că era mai ieftin să ai minereuri trimise peste ocean din America Latină decât să le transporti pe uscat din Rusia. Principalele fabrici ale Krupp erau situate în Valea Ruhr din vestul Germanie. În anii 1880 și 1890, un val de investiții europene în căile ferate braziliene a crescut și mai mult ușurința de a aduce mangan brazilian.

Manganul indian era ieftin. Dar era așa din cauza costului scăzut cu forța de muncă colonială pe subcontinent. Deși abundente, minele de mangan rusești de la Chiatura erau un focar de agitație revoluționară. Tânărul georgian Iosif Jugashvili – cunoscut mai târziu ca Stalin – și-a început cariera politică ca bolșevic prin organizarea lucrătorilor minieri în regiune.

Minereurile care dețin mangan cu concentrații mai mari de element chimic pur erau apreciate, deoarece erau necesare cantități mai mici pentru a produce o unitate de oțel. Minele braziliene dețineau minereuri de înaltă calitate, cu o puritate de 50%, în timp ce zăcămintele rusești erau mai ieftine, dar de calitate scăzută. Toate aceste motive – infrastructură bună, stabilitate politică și minereuri de calitate superioară – au făcut ca exportul brazilian de mangan să fie cel preferat.

Banul, ochiul.....

Achiziția de mangan brazilian de către Krupp a implicat un lanț complex de tranzacții. Firma siderurgică trimitea comenzile către agentul său din Londra, care începea să discute cu furnizorii din industria minieră globală concentrați în capitala britanică. După ce expediat comanda unei anumite mine, agentul a aranjat finanțarea tranzacției, trimițând ”factura” băncii lui Krupp, Deutsche Bank.

Fiind a doua cea mai mare bancă din lume, Deutsche Bank acorda creditul comercial printr-o subsidiară specială din America Latină, Deutsche Ueberseeische Bank, care a funcționat la nivel local sub numele de Banco Alemán Transatlántico.

Între timp, minereul de mangan era scos din mina situată în statul Minas Gerais din interiorul Braziliei, mina fiind conectată la calea ferată interioară principală din Brazilia, proprietatea de stat Estrada de Ferro Central do Brasil, care trecea prin capitala statului Belo Horizonte.

De la Belo Horizonte, trenurile de marfă transportau manganul la cinci sute de kilometri sud-est până la capitala Rio de Janeiro. Biroul de vânzări al Itabira Iron Ore din Rio primea o cambie de la Banco Alemán Transatlántico în numele Krupp. Aceasta era de fapt o promisiune că firma lui va fi plătită pentru transportul de minereu de mangan. Fiind emisă și subscrisă de Deutsche Bank, o bancă mare care putea plăti suma solicitată oricând, cambia era în sine un mijloc de schimb care putea fi transformat în numerar.

La Rio, minereul era transferat din vagoane pe nave cu aburi, gata să plece pe oceanele lumii. Vapoarele aparțineau marilor linii maritime comerciale din Marea Britanie, Germania, Statele Unite sau Norvegia. Aceste nave necesitau însă asigurare, de care de regulă se ocupa firma britanică Lloyd’s, principalul asigurător maritim din lume. Comerțul cu mangan presupunea și o aprovizionare adecvată cu combustibil. Atât locomotivele braziliene care aduceau mangan pe coastă, cât și vasele cu aburi norvegiene care transportau minereuri peste Atlantic foloseau cărbunele ca principală sursă de energie. Aproape 90% din cărbunele importat de Brazilia venea din Marea Britanie. Comercianții britanici de cărbune vindeau cărbunele direct companiilor de transport maritim Asigurările, comerțul cu combustibil și depozitarea erau dominate de firme situate în Insulele Britanice.

Din Brazilia era nevoie de trei săptămâni pentru ca un vapor să ajungă în Rotterdam, portul de tranzit olandez pentru comerțul fluvial vest-european. Acolo, minereul de mangan va fi transferat pe un alt vagon sau pe o barcă fluvială pentru ultimii 210 de kilometri până la uzina Krupp din Essen.

Deutsche Bank suporta riscul schimbării prețului și se ocupa de plata finală. Pentru asta, de multe ori se împrumuta de la Crédit Lyonnais, pentru a putea finanța simultan și alte afaceri. Drept urmare, un singur import de materii prime din Minas Gerais în Ruhr implica cu ușurință șapte companii din șase țări diferite: Krupp, Compania Itabira Iron Ore, guvernul brazilian și căile ferate de stat ale acesteia, o firmă de transport maritim norvegiană, Lloyd's, o altă companie britanică care furniza cărbunele pentru vasul de transport, un operator feroviar olandez care transportă transportul în Germania, Deutsche Bank pentru a finanța achiziția inițială a lui Krupp și o bancă franceză.

Complexitatea acestui lanț unic de aprovizionare și plăți arată cât de complicate deveniseră arhitectura și infrastructura globalizării în momentul în care a izbucnit războiul. Acum, lucrurile sunt și mai complexe.

Cum prevenim un război fără a recurge la forța militară?

Sancțiunile economice, așa cum le știm azi, au apărut acum un secol. Spre sfârșitul Primului Război Mondial, presiunile economice impuse unor state apăruseră ca un răspuns la întrebarea: cum prevenim un război fără a recurge la forța militară? „Arma economică” va fi folosită apoi de Liga Națiunilor (azi ONU) pentru a ”cuminți” statele capricioase.

După distrugerile îngrozitoare din Primul Război Mondial, instituțiile internaționale au adoptat tehnici de război economic pe care le-au considerat un antidot împotriva războiului însuși.

Blocul capitalist occidental a utilizat forța economică pentru a înlătura creșterea pe termen lung a blocului socialist din Est. Acest lucru s-a desfpșurat prin intermediul Comitetul de coordonare pentru controlul exporturilor multilaterale (CoCom), scrie un expert în relații internaționale. La nivelul politicii naționale, guvernul SUA a transferat Trezoreriei Controlul fondurilor străine. În timpul războiului din Coreea, acesta a fost redenumit și extins în Office of Foreign Assets Control (OFAC), agenția care supraveghează și astăzi politica de sancțiuni a SUA și care administrează zeci de mii de sancțiuni privind persoane fizice și organizații.

Obiectivele presiunii economice s-au extins și ele. Sancțiunile interbelice erau concentrate aproape exclusiv pe evitarea unor războaie. Azi, obiectivele sunt mult mai numeroase: încălcări ale drepturilor omului, dictatori care refuză să-și democratizeze țările, programele nucleare considerate periculoase, presiuni pentru eliberarea deținuților politici sau obținerea de alte diferite concesii. Sancțiunile și blocadele din timpul Războiului Rece au vizat state socialiste precum Uniunea Sovietică, China comunistă, Coreea de Nord, Cuba și Vietnam. Revoluția iraniană a dus la presiunea economică a SUA împotriva republicii islamice care a durat patru decenii și continuă până în prezent. Alte state islamiste care au suferit sancțiuni majore au fost Sudanul după 1989 și Libia (1992).

Chiar și tipul sancțiunilor s-a schimbat.Înainte, acestea vizau în bună parte interdicții privind comerțul cu mărfuri, deoarece puterea SUA era foarte mare. Apoi, când controlul mărfurilor nu mai era cel mai puternic avantaj al americii, s-a trecut la presiunile financiare. Rolul esențial al Wall Street-ului în sistemul financiar global din anii 1970 a oferit pârghii uriașe de exploatare pentru factorii de decizie politică, scrie un profesor american de sociologie. Deoarece dolarul este prima monedă de rezervă și cel mai popular mijloc de schimb pentru comerțul global și emiterea de datorii, utilizarea lui ca sancțiune a devenit prioritară.

Funcționează sancțiunile economice?

Limitele utilizării de către Washington a acestei puteri financiare sunt mai degrabă de natură politică. Iar provocările cu care se confruntă este să traducă această abilitate tehnică în rezultate benefice în lumea reală. Există o întreagă discuție despre diferența dintre efectele economice ale sancțiunilor și rezultatele politice, scrie Nicholas Mulder într-o carte apărută în 2022.

Dezbaterea politică despre eficacitatea sancțiunilor s-a repetat aproape în fiecare deceniu de la înființarea Ligii Națiunilor. La baza discuțiilor era mereu întrebarea: funcționează sancțiunile economice?

Rata de succes diferă în funcție de obiectivul impus, dar istoricește vorbind, majoritatea sancțiunilor economice nu au funcționat. În secolul al XX-lea, doar una din trei sancțiuni a avut un „succes parțial”.

Obiectivele mai modeste au șanse mai mari de succes. Dar din datele disponibile este clar că istoria sancțiunilor este în mare parte una a dezamăgirii. Ceea ce este izbitor este că , deși nu funcționează eficient, utilizarea sancțiunilor s-a dublat în anii 1990 și 2000 față de perioada 1950-1985, iar până în anii 2010 se dublase din nou. Iar, în vreme ce în perioada 1985–1995 ( moment bun al Occidentului ca imagine și forță) rata de succes a sancțiunilor era în jur de 35–40 la sută. Până în 2016 ea a scăzut sub 20 la sută (Felbermayr et al., “The Global Sanctions Database,” p. 12, fig. 7) Cu alte cuvinte, în timp ce utilizarea sancțiunilor a crescut, succesul lor a scăzut.

Cele mai de succes sancțiuni interbelice, împotriva Iugoslaviei în 1921 și a Greciei în 1925, au implicat mai degrabă amenințări decât aplicarea lor efectivă. Un dinar depreciat și un general umilit erau prețuri mici de plătit pentru păstrarea păcii în Balcani. O eficacitate ridicată a fost astfel posibilă în absența efectelor dramatice.

În anii 1930, relația dintre efect și eficacitate s-a schimbat din nou. Sancțiunile Ligii împotriva Italiei nu au fost eficiente în oprirea lui Mussolini (sau salvarea Etiopiei), dar au avut efecte marcante asupra regimului italian și asupra traiectoriilor autarhice ale Germaniei naziste și Japoniei.

Herodot își încheie ”Istoriile” povestind modul în care perșii din secolul al VI-lea î.e.n. au ales în mod conștient să nu se stabilească în regiuni agricole bogate și fertile care au căzut ușor sub influența străină, preferând să rămână în munții aspre ai strămoșilor lor; în cuvintele sale, ei „au ales să trăiască într-un pământ aspru, dar pe care să-l stăpânească, mai degrabă decât să locuiască pe un pământ mănos, dar care să fie cucerit prin război de dușmani, iar ei să ajungă sclavii altora.