Există anumite perechi în economie, elemente, care întotdeauna te pun în situația de a te gândi care dintre ele este mai important. De exemplu, accesul la credite versus stimularea economisirii. Sau stabilitatea prețurilor versus stabilitatea financiară.
Avem apoi liberalizarea contului de capital - lăsăm capitalurile să vină- versus investiții din fonduri proprii, din resurse proprii. Creștem fiscalitatea sau rămânem cu cea pe care o avem acum? Am să mai revin asupra acestor perechi.
Un lucru important este că a fost introdusă dinamica în raționament în ceea ce privește conducerea policii monetare.
În '98 eram de abia angajat la Ministerul de Finanțe. Am părăsit Ministerul de Finanțe în 2002 și în acel moment România trecea printr-o criză destul de neplăcută; se discuta despre defaultul României, despre incapacitatea de a-și onora datoriile, ceea ce până la urmă nu s-a întâmplat. O altă pereche e convergența nominală vs convergența reală și, până la urma urmei, ambele, versus capacitatea de a juca un rol activ ca participant la tot ce se numește Uniunea Economică și Monetară.
Aplecarea înspre a avea moneda euro în cont nu este la fel de mare la nivelul populației precum „aplecarea” de a avea moneda euro în buzunar
Mi s-a părut că unul dintre capitolele esențiale este acela care a vizat adoptarea monedei unice. Este un obiectiv pe care îl avem și este un obiectiv pe care probabil toată lumea se așteaptă să îl atingem. Asta deși în ultima perioadă s-a observat destul de clar că aplecarea înspre a avea moneda euro în cont nu este la fel de mare la nivelul populației precum aplecarea, cu ghilimele de rigoare, de a avea moneda euro în buzunar. Între cele două opțiuni este o diferență majoră.
La un moment dat, în perioada 2016-2018 România încă respecta în cea mai mare parte criteriile de evaluare. Însă, cu toate acestea, nu s-a trecut la o intensificare a procesului de adoptare a monedei unice. Și aici, din nou, pot să fie întrebări: S-a ales bine, s-a ales rău…?. Greu de spus dar eu cred ca graba nu este un atu.
Eu cred că nu era nimeni în situația de a face alegerea perfectă, absolut nimeni. Am trecut după aceea înspre zona de dezechilibre externe și interne.
În intevalul 2014-2016 România a avut o fereastră de oportunitate. Și totuși, de ce nu a făcut nimic în sensul de a accelera sau adopta moneda?
Deși eram pregătiți de suprafață, nu eram pregătiți în profunzime. Și aici, aș face trimitere la reformele structurale.Acestea au fost un soi de nucă tare întotdeauna pentru decidenți. Și asta deoarece aveau o caracteristică mai puțin plăcută: orice fel de progres ai fi obținut prin implementarea lor era imposibil să-l capitalizezi într-un ciclu politic. Iar cel ce le începea nu putea să capitalizeze rezultatul.
Prin urmare, toată lumea încerca să evite începerea acestor reforme, deoarece nu aduceau capitalul politic atat de dorit la momentul in care urma să se desfășoare din nou alegerile.
Am crescut în ritm trimestrial cu 7% cu 8%, 9% am crescut și cu 10% dacă nu mă înșel. O altă pereche, interesantă este creștere versus dezvoltare, noțiuni pe care nu le putem confunda.
România, și nu este singură, a avut creștere fără dezvoltare.
România a fost în situația în care, de-a lungul timpului (cu excepția anului 2000 în care dl. Guvernator a coordonat Guvernul din pozitia de Prim ministru – iar motor principal ale creșterii a fost exportul net) să crească aproape exclusiv pe consum importat, finanțând alte economii. Ceea ce vreau să spun este că faptul că avem 7% din PIB înseamnă că PIB-ul crește, dar nu înseamnă că ne-am și dezvoltat. România, și nu este singură, a avut creștere fără dezvoltare.
Dacă ne uităm în zona de piețe financiare, spre exemplu, care sunt puțin adânci, nu putem să tragem concluzia că România s-a dezvoltat foarte mult.
Dacă ne uităm pe zona de infrastructură, da, e mai bună acum, dar nu putem trage concluzia că s-a dezvoltat. Spre exemplu, provinciile istorice sunt încă neconectate între ele prin infrastructura rutieră. România este încă neconectată cu Europa prin infrastructura rutieră și feroviară. Constanța continuă încă să fie subutilizat ca port, deoarece nu avem conexiune cu Europa. Astfel că, in pofida celui mai mare avans inregistrat (9 puncte procentuale, in intervalul 2013-2017, fata de Bulgaria cu doar 3) in ceea ce priveste PIB/locuitor raportat la media europeana, România a rămas pe penultima poziție din pluton.
O altă pereche este cea privind optim/oportun. Este pregătită România să treacă la euro? Probabil că da. Dar este oportun?
Prin 1995-1996 se punea problema alegerii unui regim de politică monetară. Se discuta despre regim de flotare libera, flotare controlata sau consiliu monetar (currency board), ultimul fiind de fapt un soi de trecere pe pilot automat. Bulgaria și statele baltice au ales consiliul monetar.
Explicația pe care eu am găsit-o este că Bulgaria a ales trecerea la consiliul monetar vizand disciplina prin exigenta. Astfel, a inregistrat excedente bugetare, externe și așa mai departe, dar n-a reușit să se dezvolte prea mult, daca acceptam PIB/locuitor ca fiind expresia dezvoltarii, nu a cresterii.
România nu a ales currency board, a ales regimul de flotare controlată și a ajuns mai departe. Prin urmare, cred că și aici alegerea între cele două opțiuni nu a fost neapărat cea mai bună. Însă a fost cea mai bună posibilă la acel moment, realizându-se faptul că odată adoptat regimul strict, cursul de schimb nu te mai ajuta.
Anul sensibil este 2024 iar sensibilitatea constă în faptul că este un an electoral plin iar efectele/consecințele vor fi vizibile din 2023 până în 2025
În anul 2018, cu ocazia aniversarii a 10 ani de activitate a AAFBR, am orezentat aici în sediul BNR un posibil calendar privind adoptarea euro. Anul adoptării era 2028. Anul sensibil este 2024 iar sensibilitatea constă în faptul că este un an electoral plin iar efectele/consecințele vor fi vizibile din 2023 până în 2025. Atunci am crezut că este posibil ca România să intre în mecanismul ERM2 în 2025.
Între timp, dorința de a adopta euro a scăzut față de ceea ce era acum câțiva ani. Pe de altă parte, avem niște exemple în jurul nostru: Ungaria, Polonia, Italia. Ce se întâmplă acolo? Toate cele 3 state sunt, din punct de vedere economic, înaintea noastră. Și atunci de unde semnul de întrebare?
În toate cele 3 state a apărut un val de neincredere, o opinie critica, de contestare vis a vis de anumite cerinte exprimate la centru. Motivele nu sunt neapărat de natură economică. Ungaria este nemulțumită pentru că a fost pedepsită datorită poziției pe care a adoptat-o in ultimii ani și nu va primi fondurile europene, pe care spunea că nici nu le dorește. Polonia, din solidaritate, a spus că nu e posibil să tratăm așa un stat membru. Italia a făcut trimitere (noul Prim-ministru) către identitatea familiei si a persoanei, fiind ușor împotriva noilor abordări privind familia, persoana și așa mai departe. Noul premier italian, a avut de altfel, o prezentare în care a fost destul de vehementă vizavi de aceste lucruri. Ceea ce eu inteleg este ca exista o problema fie de comunicare fie de intelegere, iar asta afecteaza unitatea.
Concluzia este că în cazul niciunuia din cele 5 preconditii ale dezvoltarii sustenabile nu putem să punem niciun semn de exclamare care să ne facă să credem că aici am am bravat. Reforme structurale, nu am făcut sau nu suficiente. Fondurile europene nu le-am atras decat in mica masura. Competitivitatea externă există și nu există. Mixul de politici- altă pereche: politica fiscal-bugetară versus politica monetară.
O altă întrebare ridicată de economiști de prestigiu: Ce e mai important? Stabilitatea prețurilor sau stabilitatea financiară? La care să renunțăm?
Stabilitatea prețurilor este un obiectiv, are unitate de măsura: nivelul inflației într-un oarecare interval. Stabilitatea financiară nu are o masura clara, precum spunea și Jaime Caruana (2005). De altfel, stabilitatea financiara este nu un obiectiv, ci un bun al nostru, așa cum a menționat domnul Guvenator, nu o dată. Și atunci la care să renunțăm? Care este mai important?
Până la urma urmei, dezvoltarea sistemului financiar duce la dezvoltare economică și nu invers. Vis a vis de acest subiect este notabila dilema fostului guvernator al Bancii Centrale a Cehiei, Josef Tosovsky (dilema lui Tosovsky) in ceea ce priveste ”suficiența” nivelului dobânzii.
Care este nivelul suficient? Suficient de mare pentru a tempera inflația si, simultan, suficient de scăzut pentru a nu antrena aprecierea excesivă a monedei.
N.Red: Opinia d-lui Libocor este una personală, fără să angajeze instituțiile cu care acesta poate fi asociat. Cuvintele de mai sus au fost rostite la lansarea cărții Guvernatorului Mugur Isărescu : ”Băncile centrale și calibrarea politicilor monetare”
0
0
