Zilele trecute Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) a luat o decizie controversată cu privire la sancționarea a 11 bănci din sistem pe motivul existenței unor „practici comerciale înșelătoare săvârșite de acestea cu privire la modul de calcul al ratelor, prin faptul că, pe graficul de rambursare, rata era compusă, în primii ani, 25% din soldul principal de rambursat și 75 % dobândă”.

Bogdan CăpraruFoto: Arhiva personala

Mărturisesc că la citirea comunicatului am fost în același timp, atât bulversat, cât și îngrijorat de cele citite, atât în calitate de profesor de finanțe și bănci cu ceva ani de experiență, dar mai ales în calitate de consumator de produse și servicii financiare. Decizia luată de această instituție e greșită din cel puțin trei puncte de vedere: pe fond, ca modalitate de comunicare a ei, precum și maniera de abordare a celor controlați. Le voi explica pe rând în continuare.

De ce decizia e greșită pe fond? Putem invoca cel puțin șapte motive:

• 1.În primul rând pentru că maniera de calcul financiar a ratelor nu e inventată de bănci și se regăsește în orice manual de specialitate din țară și străinătate, fiind predat la toate universitățile de profil din lumea întreagă, și nu de ieri de azi. Mai mult, ea este reglementată de legislația în vigoare românească (OUG 50/2010 si OUG 52/2016) și cea europeană.

• 2.Debitorii sunt informați încă de la contractarea creditului de cele două alternative de calcularea a ratelor - rate fixe (egale) sau descrescătoare, costurile creditului și alte detalii ale contractului prin formularul FEIS (Fișa Europeană de Informații Standardizate) și prin scadențarul atașat la acesta. Astfel, acesta alege fiind informat. Marea majoritate a debitorilor aleg rate egale deoarece în cazul celor descrescătoare, unde în prima parte a contractului ratele sunt mult mai mari decât în cazul ratelor egale, nu s-ar mai califica pentru accesarea unui credit ipotecar și clienții ar fi nevoiți să contribuie cu avansuri mari pentru a reuși să contracteze împrumutul.

• 3.Rate egale de rambursat compuse din ponderi egale între principal și dobândă sunt imposibil de calculat astfel încât să aibă logică economică și financiară. Singura soluție este să se transforme în rate descrescătoare, care într-adevăr, ar produce o rambursare mai accelerată, numai că ratele din prima parte a perioadei de rambursare vor fi mult mai mari decât cele care sunt stabilite prin metoda de calcul actuală. Această situație ar pune unii clienți (atât noi, cât și vechi) în ipostaza de a nu se mai încadra în limitele plafonului gradului de îndatorare.

• 4.Un alt punct slab este faptul că i se impune debitorului doar o singură modalitate de rambursare a creditului, nu mai poate alege din două alternative.

• 5.Rescadențarea pentru clienții care sunt în perioada de rambursare a creditului și pentru care partea de principal din cadrul ratei fixe (egale) are o pondere mai mare de 50% va fi păguboasă, deoarece rambursarea unui principal mai mic (de 50% față de cel pe care îl avea în momentul rescadențării forțate) înseamnă un sold mai mare rămas la care se aplică dobânda. Astfel, costul total al creditului va crește față de situația în care era.

• 6.Atât amenzile în sine, cât și situația de incertitudine (inclusiv de hazard moral) adusă de o măsură absurdă, vor scumpi indirect creditele din sistemul bancar, iar în final, tot debitorii vor fi cei care vor pierde.

• 7. Fiind afectată cerea de credite noi, intermedierea financiară, și așa mică, va decelera.

De ce modalitatea de comunicare a deciziei și abordarea celor controlați nu a fost una potrivită

Maniera de comunicare a deciziei nu a fost una inspirată deoarece poate aduce prejudicii consistente de imagine băncilor, sistemului bancar românesc în ansamblu, fără să existe un motiv real. O putem încadra și ca un factor care ar putea destabiliza activitatea bancară din România, având în vedere ponderea mare a băncilor descoperite ca fiind „vinovate”. Un „loans run” e la fel de periculos ca un „deposits run”. Comparația cu cămătarii în comunicatul oficial nu e demnă de o instituție publică însărcinată cu astfel de atribuții.

Înainte de orice decizie luată și comunicarea ei, ANPC ar fi trebuit să intre în dialog pentru lămuriri cu instituțiile în cauză, și să ceară și un punct de vedere al reglementatorului, în speță Banca Națională a României. În unele țări supravegherea „conduitei în afaceri” (conduct of business) a instituțiilor financiare (care include și protecția consumatorilor) este o atribuție a autorităților de supraveghere, tocmai pentru că este o industrie mai aparte și necesită un nivel de expertiză mai ridicat. Astfel, o colaborare între autorități e binevenită, iar în acest caz pasul trebuia făcut dinspre ANPC.

De asemenea, ar fi fost indicat ca ANPC să fi venit cu noua manieră de calcul a ratelor în mod concret și detaliat, nu evaziv.

Cu siguranță băncile vot câștiga procesele cu ANPC, lucru care va aduce prejudicii de imagine și scăderea credibilității ANPC ca instituție a statului. Acestea se vor adăuga la cele produse deja, deoarece cred cu tărie că mulți dintre clienții debitori ai băncilor au înțeles că această măsură nu e corectă. Dar până atunci, singurii care pierd sunt debitorii noi și vechi, care vor suporta costuri ale creditării mai mari și nu vor mai avea acces la creditare în aceleași condiții ca până acum, ci mai greu de îndeplinit.

Astfel, acest episod ne arată încă odată că e nevoie de un nivel de educație financiară ridicat și solid în rândul clienților. Un client educat financiar va lua decizii financiare mult mai bune și ar fi mai puțin sensibil la acțiunile eronate ale unor instituții ale statului, acestea din urmă având o înclinație mai redusă către astfel de comportamente.

Notă. Profesorul Bogdan Sebastian Căpraru este membru în cadrul Consiliului Fiscal. Căpraru este cadru didactic în cadrul Facultăţii de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi. Opiniile exprimate sunt opinii personale ale autorului și nu implică instituțiile cu care acesta este asociat.