Datele confirmă: perioada de la domnia lui Al.I. Cuza până la 1914 a fost cea în care România a avut dezvoltarea cea mai puternică și creșterea economică cea mai mare . Am avut creșteri economice uprinse între 20%- 38% ani mulți (1867, 1875, 1880,1882 sau 1885), iar cantitatea de bunuri și servicii a crescut cu 53% în fiecare deceniu al perioadei 1862-1914.

Ceremonial organizat cu ocazia sarbatoririi Micii UniriFoto: Inquam Photos / Cristi Vescan

Cu toate reformele sale, Cuza n-ar fi fost considerat azi un bun român. „Alexandru Ioan Cuza n-ar fi considerat astăzi bun român de către partida „patriotică” și votanții ei. Ca o primă dovadă, i s-ar fi aruncat în față „dezvăluirea” că mama lui, Soltana, se trăgea din familia fanariotă greco-italiană Cozadini.

Apoi, ar fi fost acuzat că e un urâtor de BOR, ba chiar un anticreștin. De ce? Pentru că, în ciuda protestelor vehemente ale Mitropoliei Moldovei, a luat pământuri aparținând mânăstirilor ortodoxe, multe mulse în cârdășie cu grecii de la muntele Athos, însumând un sfert din suprafața agricolă și forestieră a Principatelor Unite și le-a trecut în proprietatea statului, vânzând apoi o mare parte țăranilor, în rate pe 30 de ani. Și a mai pus și un impozit de 10% pe veniturile bisericilor de mir și mânăstirilor.

Iar el s-a vândut „Bruselului”. Toate reformele lui Cuza nu sunt altceva decât o aliniere la „UE”, la Occident. N-ar fi de mirare, deoarece știm că și-a făcut studiile, inclusiv liceul, la Paris, fiind racolat de „agenturi” și trimis în Principate ca să distrugă tradițiile și orânduielile strămoșești” scrie Cristian Tudor Popescu.

La vremea Unirii din 1859 România nu avea căi ferate, drumurile erau de pământ (excepție făcând cele foarte puține pietruite)

Cifrele de mai jos sunt selectate din lucrarea academicianul ui Victor Axenciuc - „Produsul Intern Brut al României- serii seculare de date”.

Pentru o imagine sumară, la vremea Unirii din anul 1859 în țară nu existau căi ferate, drumurile erau de pământ (excepție făcând cele foarte puține pietruite). Porturile de la Dunăre și Marea Neagră constau în niște schele pentru ancorat corăbii cu pânze; nu existau în țară magazii, silozuri pentru depozitat cereale; rețeaua telegrafică lega doar câteva orașe, în trecerea ei din Austro-Ungaria către Istanbul; nu existau aproape deloc clădiri pentru școli primare și niciuna care să adăpostească universități, mai notează Victor Axenciuc.

Cum spunea A.I. Cuza la 1859, „totul era de făcut”, iar în 50 de ani (1862-1914) s-au realizat cele mai mari investiții în infrastructură din toată istoria modernă a țării; perioada interbelică pălește din acest punct de vedere.

Dacă am lua numai căile ferate și lucrările de construcții- poduri, tunele, gări, ateliere etc. – între 1869-1914 s-au executat peste 3.500 km, în vreme ce în 20 de ani interbelici s-au construit, în plus de rețeaua existentă în anul 1920, sub 1.000 km de completări.

S-au construit între 1860-1914 peste 29 mii km drumuri din care 5 mii km drumuri naționale întreținute de sute de cantonieri; s-au edificat poduri de beton și poduri metalice, unele dintre ele străjuind și astăzi pe câteva șosele; s-au construit și s-au înzestrat cu utilaje toate porturile de la Dunăre și portul Constanța.

S-au construit docuri, magazii moderne, silozuri, linii de garaj; clădiri pentru numeroase instituții, de la școli primare la instituții de învățământ superior sau instituții de cultură. Poșta și telegraful au legat toate localitățile țării între ele; s-a introdus telefonul în marile orașe; mari construcții s-au făcut pentru armată - cazărmi, forturi etc.

Au fost amenajate lucrări de apă și canal, a avut loc electrificarea marilor orașe, construirea rețelelor de străzi, în orașe etc.

​De notat sunt și costurile drumurilor, făcute de unul dintre cei mai renumiți ingineri constructori români, Elie Radu; în articolul său, publicat în Buletinul Societății Politehnice, din februarie 1913. El arată că 1 km de șosea pietruită, mai ales în zone greu accesibile, putea să coste peste 40.000 de lei, respectiv 13,3 kg aur (circa 4 mil. de lei la cursul de azi al aurului). Refacerea drumurilor, pentru a le reface și moderniza la nivelul standardelor perioadei, Elie Radu aprecia la 52.500 mil. lei, echivalent a 17,5 mii tone aur, într-o perioadă de 45 de ani (în termenii de azi, peste un miliard de euro)

Cercetătorii vremii arătau că podul de la Cernavodă a costat 35 mil. lei aur sau 11,7 tone aur, portul Constanța, 70 mil. lei, respectiv 23,3 tone aur, iar silozurile, docurile și cheiurile porturilor Galați și Brăila au costat 30 mil. lei, echivalent cu 10 tone aur.

În domeniul telegrafiei, s-au instalat 9.062 km de linii și 25.308 km de fire pe stâlpi; în sectorul telefoanelor, liniile interurbane din orașe însumau 38.982 km; firele urbane erau în lungime de 39.606 km, cele interurbane 51.899 km, iar rețeaua particulară avea 17.260 km. În țară funciționau 1.008 centrale manuale, 3.304 cabine, iar numărul abonaților se ridica la 17.979, la o populație urbană de 1.460 mii locuitori

Actualul CEC Bank, pe atunci Casa de Depunerii Consemnațiuni a fost creată în anul 1864, sub domnia lui Al.I. Cuza, pentru mobilizarea sumelor existente la diferite instituții judecătorești și administrative depuse cu titlu de consemnațiuni, cauțiuni, garanții etc. Prin natura sa însă\u0002, Casa de Depuneri și Consemnațiuni nu atrăgea depozite de la populație.

Abia după 16 ani, în 1880, se întemeiază o instituție adecvată – Casa de Economii –, pe lângă Casa de Depuneri și Consemnațiuni și dependent\u0002 de aceasta. Urmărind si să-și lărgească aria de atragere a depunerilor, Casa de Economii și-a constituit, ca agenți, casieriile tuturor instituțiilor statului, ale oficiilor poștale, directorii de școli și chiar învățători.

Sumele adunate erau transferate Casei de Depuneri și Consemnațiuni și utilizate ca împrumuturi acordate statului. Dobânda plătită varia între 3 și 4,5%, stabilită de Consiliul Casei de Economii în funcție de condițiile pieț\u0006ei. Casa de Economii colecta sumele mici, până la 300 de lei; cele peste acest plafon se depuneau la Casa de Depuneri și Consemnațiuni. În 1932 instituția își schimbă denumirea în Casa Națională de Economii și Cecuri Poștale, prescurtat CEC.

În intervalul 1859-1914, valoarea adăugată a crescut de aproape 4 ori, iar PIB/capita a crescut de 2,17 ori.

Efortul economic al României s-a materializat într-o creștere constantă a producției, spre deosebire de perioada următoarelor trei decenii, 1915-1945, marcate de războaie și de crize economice. În intervalul 1859-1914, valoarea adăugată a crescut de aproape 4 ori, iar PIB/capita a crescut de 2,17 ori.

Deceniile interbelice, târâte de cinci-șase ani de refacere postbelică și de criza economică, îndeosebi de cea agrară – 1929-1936 – au înregistrat o creștere medie pe locuitor cu 29%, nivelul atins în media anilor 1935-1939 fiind de 96% din cel antebelic, aceasta datorându-se în principal declinului agriculturii. După epuizarea entuziasmului național, produs de întregirea țării în anul 1918 și de sfârșitul unui război distrugător a apărut pentru guvernanți dilema: care va fi motorul de creștere după ce marile exploatații agricole au dispărut?

S-au propus și discutat diferite soluții pornindu-se de la resursele existente: progres prin dezvoltarea producției țărănești, mai cu seamă pentru că 80% din populație trăia în zona rurală. Ideea s-a dovedit a fi neviabilă; mica producție prin ea însăși nu are putere de dezvoltare; nicăieri în lume nu a reușit. A doua cale, a industrializării era tentantă și convingătoare. Și așa a început povestea...

Scurt istoric al evenimentelor

Alegerile pentru Adunarea electivă s-au desfăşurat, în Ţara Românească, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859.

Deputaţii conservatori au obţinut 46 din cele 72 de mandate existente. Lucrările Adunării elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859 într-o atmosferă incendiară. Sediul reprezentanţei naţionale era înconjurat de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul "Concordia" din Bucureşti unde, atât deputaţii majorităţii conservatoare cât şi cei ai Partidei naţionale, căutau o soluţie. În cele din urmă, la propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, a fost adoptată soluţia dublei alegeri, reprezentând cea mai bună cale de depăşire a impasului.

Lucrările Adunării s-au reluat în dimineaţa zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00. În numele Partidei naţionale, avocatul Vasile Boerescu a cerut o şedinţă secretă, în cadrul căreia a pledat în favoarea principiului Unirii şi, subliniind legalitatea actului, în conformitate cu "spiritul Convenţiei", a propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza şi ca domn al Ţării Româneşti. Reveniţi în sala de şedinţe, cei 64 de deputaţi, prin votul lor, l-au consacrat pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Ţării Româneşti. S-a realizat astfel unirea de fapt a celor două Principate. Prin acest act politic al dublei alegeri, fără a se încălca formal prevederile Convenţiei de la Paris, naţiunea română a obţinut o victorie importantă în realizarea statului modern român. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la Bucureşti, la 8/20 februarie 1859, unde a fost primit cu mult entuziasm, notează lucrarea "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

În cadrul Conferinţei de la Paris (26 mart./7 apr.-25 aug./6 sept. 1859) a reprezentanţilor Puterilor garante (Franţa, Rusia, Marea Britanie, Prusia şi Regatul Sardiniei) a fost recunoscută de jure, la 1/13 aprilie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite. Austria şi Imperiul Otoman au recunoscut evenimentul la 25 august/6 septembrie 1859. Austria recunoscuse de facto, la 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, printr-o notă scrisă, fiind reluate cu acest prilej legăturile cu cele două guverne româneşti, de la Iaşi şi de la Bucureşti. Recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile garante şi Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, prima etapă spre realizarea deplină a Unirii.

La 22 noiembrie/4 decembrie 1861, Poarta a emis "Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei", prin care se admitea unirea administrativă şi politică a Principatelor, fapt care presupunea o serie de măsuri importante, între care: reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunărilor elective într-una singură; suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani; instituirea în fiecare principat a câte unui consiliul provincial, ce urma să fie consultat asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local, potrivit sursei amintite mai sus.

Primul guvern unitar al României, condus de Barbu Catargiu, a fost format la 22 ianuarie/3 februarie 1862. A urmat deschiderea la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862, a primului Parlament al României. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti reunite în şedinţă comună, "Unirea definitivă a Principataelor", iar oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala noului stat, arată lucrarea "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

Surse utilizate: Victor Axenciuc- Produsul intern al Romaniei (vol I și II), Populația României 1860-2020 - Serii istorice de date,