Grecii sugerasera inca din 2006 o moneda unica mondiala. Ea ar fi urmat sa intre in circulatie in 2020

Miercuri, 14 aprilie 2010, 12:13 Economie | Finanţe & Bănci

Grecii au sugerat inca din 2006 adoptarea unei monede unice mondiale, situatie care ar fi convenit statului elen pentru ca ar fi corectat mult mai usor dezechilibrele propriei economii, arata un studiu publicat de Banca Centrala a Greciei. Moneda urma sa se numeasca „bancor” sau „ena”, dupa o mai veche sugestie a economistului J.M. Keynes, iar termenul la care noua moneda urma sa fie introdusa urma sa fie 2020.

• Canada, Australia, Noua Zeelanda ar putea adera, dar nu ar fi un lucru intelept.

„In viitorul nu foarte indepartat guvernele statelor puternic industrializate (SUA, UE si Japonia) ar trebui sa stabileasca o moneda comuna. O moneda comuna ar elimina incertitudinile legate de evolutia cursurilor de schimb intre principalele valute, incertitudini generatoare de disfunctionalitati pentru economiile importante.

O moneda unica presupune aceeasi politica monetara pentru respectiva zona valutara, precum si un mecanism politic care sa asigure responsabilitatea”, se arata in studiul citat.

Principalele tari componente ale zonei valutare comune ar fi SUA, tarile membre UE si UEM, Japonia si probabil Marea Britanie, care la momentul adoptarii monedei unice va fi in orice caz membra a UEM.

Aceste tari formeaza nucleul sistemului monetar international, rol pe care probabil il vor juca pentru decenii. Ele inregistreaza venituri mari si au o structura similara a cererii si productiei. Canada, Australia, Noua Zeelanda si de fapt toate cele 30 de tari membre OECD ar putea adera, cu toate ca, din motive mentionate mai jos, a deveni membri deplini nu ar fi un lucru intelept.

Tarile membre trebuie sa fie conduse de guverne democratice, pentru a asigura legitimitatea. Alte tari, la initiativa proprie, ar putea sa-si lege moneda nationala de moneda principala.

• Moneda s-ar putea numi bancor sau ena
  

Moneda comuna ar putea fi numita oricum, cu conditia unei largi acceptari, de exemplu bancor (denumire sugerata de Keynes pentru moneda bancii centrale internationale) sau ena (pentru Europa-Japonia-America).

O valuta comuna ar implica, fara a impune, bancnote comune pentru circulatia monetara obisnuita. Tarile membre ar putea continua sa aiba in circulatie bancnote cu simboluri nationale, asa cum bancnotele emise de Fed (inainte de introducerea bancnotelor noi, greu de contrafacut, cu denominare mai mare) puteau fi identificate separat dupa cele 12 banci regionale emitente si chiar prin denumirile diferite. Euro, de asemenea, contine diferite simboluri nationale.


Principalul este ca monedele sa fie deplin convertibile reciproc, la un curs de schimb fix strict, iar platile electronice sa se faca in valuta comuna. Moneda unica necesita o politica monetara unica. Aceasta din urma ar putea fi stabilita de catre un Consiliu al Guvernatorilor, alcatuit fie din guvernatorii bancilor centrale preexistente (care ar continua sa functioneze ca sucursale), fie din persoane desemnate pe termen lung pentru cunostintele si probitatea lor, fie combinand aceste doua posibilitati.

In cazul in care Consiliul ar fi format numai din guvernatorii bancilor centrale nationale, voturile vor fi proportionale cu PIB si actualizate la anumite intervale de timp. Consiliul va decide asupra politicii monetare in intreaga zona valutara. Consiliul trebuie insa sa fie tinut responsabil pentru politica monetara.

• Obiectivul politicii monetare trebuie sa fie mentinerea „stabilitatii monedei”

Studiul considera aceasta ca deficienta serioasa a UEM, in cadrul careia BCE trebuie sa raporteze Parlamentului European, insa acesta din urma nu poate lua nicio masura efectiva privind politica monetara. Deficienta aceasta poate fi inlaturata numai prin amendarea Tratatului de la Maastricht (ceea ce necesita unanimitatea tarilor membre UE).

In contrast, Fed, care este independenta fata de guvern, nu este independenta de procesul politic, de unde responsabilitatea pentru politica monetara, din moment ce statutul Fed este stabilit printr-o lege simpla si poate fi modificat in cadrul procesului legislativ obisnuit. Obiectivul politicii monetare trebuie sa fie mentinerea „stabilitatii monedei”, fraza extrasa din statutul Bundesbank, mai cuprinzator decat „stabilitatea preturilor” obiectiv stabilit pentru BCE prin Tratatul de la Maastricht.

Consiliul Guvernatorilor ar trebui sa se ocupe de soliditatea si buna functionare a sistemului financiar, responsabilitate care in mod gresit nu a fost prevazuta pentru BCE, care actioneaza ca creditor de ultima instanta. Consiliul trebuie, de asemenea, sa colaboreze cu guvernele in vederea indeplinirii obiectivelor macroeconomice.

Printre motivele propunerii din prezentul studiu, se numara cursul de schimb flexibil intre principalele valute pe plan international. Experienta cursului de schimb flexibil a ajutat economiile principalelor tari industrializate sa treaca mai usor peste dezechilibre majore, socuri cum ar fi cele ale pretului petrolului din 1974, 1979-1980 si 1986 si cel al unificarii Germaniei din 1990.

• Avand in vedere ca preturile petrolului pe plan mondial sunt denominate in USD, cele trei socuri petroliere au fost cauzate de variatiile ample ale USD

Pe de alte parte, unii specialisti sustin ca, avand in vedere ca preturile petrolului pe plan mondial sunt denominate in USD, cele trei socuri au fost cauzate de variatiile ample in cursul de schimb al USD.

Studiul de fata considera aceasta abordare ca neplauzibila, faptul ca ea a putut fi pusa in dezbatere sugereaza complexitatea principiului cauza-efect in cazul acordurilor valutare si al impactului acestora asupra economiilor reale. O alta sursa potentiala de perturbari este crearea euro la inceputul anului 1999 din zece valute preexistente. Economisti precum Bergsten, 1997, 1999, Masson si Turtleboom, 1997, si Portes si Rey, 1998, au sugerat ca volatilitatea intre dolar si euro ar putea fi mai mare decat cea intre USD si DEM inainte de 1999.

Motivul este in parte structural – Euroland este in mai mare masura autonoma decat erau tarile luate individual, astfel incat se impune mai rar necesitatea luarii unor masuri de stabilizare a cursurilor de schimb, si partial institutional, de vreme ce BCE este mandatata cu mentinerea stabilitatii preturilor si nu cu stabilizarea valorilor valutei.

Prin urmare, BCE trebuie sa acorde atentie cursului de schimb nu numai in masura in care variatia acestuia afecteaza stabilitatea preturilor. Comunicatele BCE indica o relativa indiferenta fata de cursul de schimb USD/EUR, cu exceptia unor interventii in toamna anului 2001, cand euro s-a depreciat extrem de mult.

• Variatiile cursurilor de schimb sunt o sursa de incertitudine in schimburile comerciale

Pe scurt, variatiile cursurilor de schimb, pe langa faptul ca amortizeaza socurile produse de perturbarile din economia mondiala, sunt si o sursa de incertitudine in schimburile comerciale si in formarea capitalului, cele doua componente care genereaza progresul economic.

Oricare ar fi avantajele cursului de schimb flexibil ca amortizor al socurilor, ele vor fi tot mai mult diminuate si in final depasite de costurile cursului de schimb flexibil generatoare de socuri, nejustificate din punct de vedere economic, asupra activitatii productive. Acest raport in inrautatire intre costuri si beneficii constituie un argument in favoarea unei monede unice pentru economiile principale pe plan mondial. O moneda comuna la baza economiei mondiale ar face mai usoara gestionarea cursurilor de schimb de catre celelalte tari.

• Posibilitatea recesiunii economice a determinat multi economisti sa prefere cursul de schimb flexibil oricarei forme de curs de schimb fix

Perturbari asimetrice reale care duc la dezechilibre ale sistemului de plati ar duce, desigur, la restrangerea masei monetare in regiuni supuse socurilor negative si la expansiunea masei monetare in cele unde se produc socuri pozitive, cu consecinta recesiunii sau a expansiunii economice.

Posibilitatea recesiunii economice ca reactie la socuri negative a determinat multi economisti sa prefere cursul de schimb flexibil oricarei forme de curs de schimb fix. Trebuie mentionate situatii in care aceste efecte negative sunt diminuate. In primul rand, SUA, Europa si Japonia sunt economii mari, foarte diversificate si deschise, astfel incat probabilitatea ca socuri asimetrice sa le afecteze in mod diferit si semnificativ din punct de vedere cantitativ este redusa.

Socurile, probabil, vor fi diverse si se vor compensa in mare parte pentru fiecare regiune ca intreg. In al doilea rand, socurile monetare asimetrice practic vor disparea odata cu utilizarea monedei comune. Aceasta este de fapt esenta propunerii din studiul de fata.

In al treilea rand, astfel de socuri asimetrice reale, daca s-ar produce, ar putea fi atenuate prin compensarea actiunii fiscale, axata pe bunurile tranzactionabile. Guvernele, desigur, nu vor avea acces direct la Autoritatea Monetara Comuna, insa vor avea acces la o piata de capital mare, cuprinzand toate tarile participante la zona valutara.

In al patrulea rand, salariile reale, in caz de necesitate si in timp, pot fi majorate sau reduse, de vreme ce politica monetara concentrata asupra IPC lasa loc variatiilor diferentiale ale preturilor de consum. Un regim international in care autoritatile monetare stabilizeaza cu succes toate preturile de consum necesita o flexibilitate pe termen lung a cursurilor de schimb si atata timp cat salariile nominale sunt rigide in sens scazator, asa cum par a fi. Ancorarea politicii monetare pe preturi de consum stabile ar evita aceasta implicare.
 
Sunt putine tarile care doresc sau au cursuri de schimb care floteaza liber. Multe isi leaga moneda de o valuta principala (sau de un cos valutar), altele permit flexibilitatea pietei valutare dar intervin pe aceasta pentru a directiona asteptarea pietei si a influenta cursul de schimb. Cursuri de schimb flotante intre principalele valute creeaza atat o problema de politica, cat si una operationala pentru respectivele tari.

Pentru tarile nemembre, problema de politica este de a decide spre care valute (sau combinatie a acestora) sa orienteze valuta nationala, iar problema operationala este de a alege valuta in care sa fie efectuate interventiile pe piata. Aceste probleme nu ar fi acute, daca principalele valute nu ar evolua semnificativ diferit una fata de alta si daca in cazul unor asemenea evolutii acestea ar reflecta diferentialele de inflatie intre tarile cele mai importante.

Principalele valute au cunoscut variatii importante una fata de alta in deceniul trecut, creand probleme serioase unor terte tari. Unul dintre avantajele unei valute comune la baza economiei mondiale ar oferi acestor din urma tari un cadru sigur pe care sa-si fundamenteze politica cursului de schimb, fie printr-un curs de schimb fix, fie mentinand o flotare controlata fata de moneda comuna. In acest fel s-ar asigura economiei mondiale stabilitate monetara.

Multe tari, inclusiv cele eligibile sa adopte moneda unica (de exemplu Australia), ar putea considera mai avantajos sa nu o adopte. Cu cat o economie este mai specializata, mai ales in privinta comertului sau exterior, cu atat poate fi supusa socurilor asimetrice si poate considera mai util sa aiba o valuta proprie, cu un curs de schimb al ei, pentru a atenua aceste socuri. Fiecare tara trebuie sa puna in balanta castigurile si costurile. Desigur, acest calcul se poate modifica in timp. McKinnon (1984, 1996) a propus un acord alternativ, dar nu total diferit fata de cel prezentat mai sus, intre Germania (UEM), Japonia si SUA.

• Interventia concertata pe piata valutara ar contribui la mentinerea cursurilor de schimb, interventia fiind complet sterilizata, pentru a putea sa influenteze conditiile monetare interne

Concret, aplicata la Japonia si SUA (MacKinnon si Ohno, 1997), propunerea implica stabilirea unei tinte pentru cursul de schimb bazate pe paritatea puterii de cumparare a preturilor de productie (nu a celor cu amanuntul) cu o marja de 10% fata de aceasta rata. Marja ar deveni mai stransa cu timpul, pe masura ce creste increderea in sistem. Politica monetara din ambele tari va avea ca obiectiv principal stabilizarea pe termen lung a indicilor preturilor de productie.

Interventia concertata pe piata valutara ar contribui la mentinerea cursurilor de schimb in banda de fluctuatie admisibila, interventia fiind complet sterilizata, pentru a putea sa influenteze conditiile monetare interne. In concluzie, propunerea pentru o valuta comuna pentru tarile mari industrializate se fundamenteaza pe trei prognoze empirice.

• Pe masura ce economiile se vor integra, cursul va deveni si mai important decat in prezent
  

Prima, este aceea ca volumul tranzactiilor financiare internationale va continua sa creasca mai mult fata de volumul schimburilor comerciale si de servicii, iar factorii financiari vor domina mai mult decat in prezent stabilirea cursului de schimb. In acelasi timp, pe masura ce economiile vor continua sa se integreze, cursul de schimb va deveni si mai important decat in prezent in determinarea profitabilitatii schimburilor comerciale si ale investitiilor.

A doua prognoza este ca socurile economice in aceste economii mari nu vor fi strict asimetrice. Aceste economii fiind mari si diverse, perturbarile interne ar putea fi mai importante decat cele dintre ele, iar ajustarea la socuri externe nu va fi mai dificila, ci probabil mai usoara decat ajustarile la socurile interne. A treia prognoza este ca pietele financiare vor fi la fel de schimbatoare in viitor cum au fost si in trecut. Ele vor continua sa nu satisfaca punctul de vedere al lui Harry Johnson ca au un comportament anticipativ si stabilizator.
 
In aceste conditii, eliminarea cursurilor de schimb si monetare ca surse de socuri asimetrice pentru tarile participante la zona valutara comuna va duce la o activitate economica mai stabila, si posibil, la o rata mai inalta a cresterii economice.