La inceput a fost falimentul. Mai intai au crapat o parte dintre bancile comerciale. Apoi au dat faliment oamenii care se imprumutasera de la banci. Statele s-au cautat de bani in buzunare si au salvat o alta parte a sistemului bancar. Apoi au intrat in spirala defaultului Statele insele. Bancile ramase in viata le-au „ajutat”, imprumutandu-le cat mai scump cu putinta. Statele vor scapa, ca nu exista practic falimentul unui stat, dar vine randul bancilor centrale, care nu mai pot scoate bani la infinit fara a face inflatie, scrie Dan Popa pe blogul sau.

Cate monezi sa aiba in joben si FMI, BCE, Banca Mondiala ca sa arunce cu bani in piata? Atunci cand nivelul datoriilor statelor produce transpiratii de emotie, practica băncilor centrale este sa monetizeze respectivele datorii. Practic, cumpara datoria in principal prin generare de bani. În trecut, această creaţie bani se ducea in inflatie. Inflatia la randul ei cobora valoarea reala a bunurilor si ducea nu de putine ori la aparitia ratelor real negative a dobanzilor, dubland astfel „taxa” celor care detineau active financiare. La cati bani s-au bagat in piata, e de mirare ca nu asistam la cocoase inflationiste pe masura. Monetizarea datoriei penalizeaza mai fin decat te taxeaza in flatia, dar atat cei care cumpara titluri de stat cat si cei care dau banii pe active financiare se pot lua usor cu mainile de cap.

În primul rând, cumpărătorii de titluri de stat. Având în vedere că banca centrală cumpără obligaţiuni, se reduc ratele nominale ale dobânzii (în special cu privire la datoria publică), o mişcare care a fost observat de la 2008 (Statele Unite ale Americii, cand ratele dobânzilor pe 10 ani au crescut la 4-4,5% în prima jumătate a anului 2008, dupa care au coborat la 2% pe la începutul anului 2009. Practic, discutam de o taxa platita de detinatorii titlurilor de stat, care reduce astfel factura deficitului public (ratele mai scăzute ale dobânzii reduc factura dobânzilor plătite de către state in contul datoriei lor, în detrimentul deţinătorilor acestor datorii)

Daca ii luam pe cei care cumpara active, avem urmatoriul scenariu: excesul de lichiditate poate duce la o creştere generală a preţurilor la bunuri (mai putin servicii), daca lumea se inghesuie sa le cumpere. S-a vazut cu ochiul liber acest fenomen la sfârşitul anilor 1990 in privinta actiunilor si in perioada 2003-2007, la preturile imobiliare. Am asistat la aparitia bulelor, cand cei care au cumparat (mai ales in real estate) s-au trezit cu active de valoare mica, pentru care platesc rate uriase la banci. Aici ar fi interesat de discutat despre relatia dintre generatii (se stie ca, deregula, tinerii sunt cei care cumpara iar batranii sunt cei care detin si respectiv vand activele).

Ce bule ar mai putea aparea? Aceleasi

Istoria ne demonstreaza ca prostii nu invata din greseli. Ispitele de ieri fac victime si astazi. Cand criza ne-a busit, toata lumea era convinsa ca vom asista la o fractura in comportamentul (atitudinile şi practicile) actorilor lumii financiare mondiale.

Dupa ce au primit bani publici, bancile s-au pus pe treaba si au produs bani. Imediat, s-au dat cu fundul de pamant ca sa ramburseze injecţiile de capital, pentru a nu se mai supună constrângerilor asociate cu aceste ajutoare providenţiale (limitarea bonusurilor executivilor, reducerea volumului tranzacţiilor riscante şi în special tranzacţionarile în nume si cont propriu), ca şi cum nimic nu a fost mai urgent decât revenirea la un model apropiat celui de dinainte de criză. Acest lucru este valabil mai ales pentru băncile americane care s-au grabit sa ia cu miliardele de dolari pentru a îndeplini cerinţele testelor de stres, dar si sa ramburseze fondurile cât mai rapid. In 9 iunie 2009, Trezoreria SUA a fost de acord in cazul a 10 banci sa restituie 68 miliarde dolari (25 miliarde JPMorgan Chase, 10 miliarde dolari pentru Goldman Sachs si Morgan Stanley, 6,6 miliarde de euro pentru U. S. Bancorp ).

Imediat, au inceput iar speculatiile pe pietele emergente si pe materii prime. Cea care era in primele randuri- Goldman Sachs. Banca a anunţat anul trecut, daca va amintiti, cel mai mare venit net bancar din istoria sa- 13.760.000.000 dolari şi un profit net de 3.44 miliarde pentru al doilea trimestru al anului 2009.

Ce motiveaza aparitia de noi bule? Simplu, setea de randament. Uitati-va la rentabilitatea capitalului propriu al companiilor din anii de dinaintea crizei si comparati-l cu cel de astazi. In 2007, avem asa: 15% în zona euro, 17% in Marea Britanie, 19% în SUA, ca şi cele din zona hedge founds sau private equity (20% în 2006, în medie, în Statele Unite şi în Europa). Investitorii cauta in continuare randamente ridicate, uneori excesive în comparaţie cu cele normale. Uneori asistam si la mimetismul rational al investitorilor. E suficient ca unul sa investeasca intr-un anume activ, ca toti alearga sa puna si ei o miza pe acelasi activ. Cand toti pariaza pe acelasi cal, cota de castig evident ca se reduce. Mai nasol e cand moare si calul.

Ce se intampla atunci cand guvernul nu isi alege nivelul deficitului astfel incat restrictia sa bugetara sa fie satisfacuta independent de ceea ce se intampla cu preturile?

În discursul său de la simpozion în Jackson Hole, 26 august 2005, considerat de mulţi drept “testament”, Alan Greenspan a spus cateva lucruri care merita reamintite. “Orice model, cat de bine elaborat ar fi, nu e decat o reprezentare foarte simplificata fata de lumea reala si de experientele cotidiene. Din pacate, ne lipsesc referintele istorice pentru a putea prezice consecintele actiunilor noastre”

Pentru a rezuma. Asa cum imi spunea un profesor roman de la Sorbona inca de anul trecut, monetizarea datoriei duce ineluctabil la inflatie. In plus, noua teorie fiscala a preturilor (“fiscal theory of the price level”, propusa in anii ’90 de catre Sims, Woodford, Cochrane, Leeper si altii) atrage atentia ca atunci cand guvernul duce o politica fiscala “iresponsabila” (in sensul ca nu alege nivelul deficitului astfel incat restrictia sa bugetara sa fie satisfacuta independent de ceea ce se intampla cu preturile), nivelul preturilor este determinat de catre politica fiscala, iar politica monetara nu mai joaca nici un rol.

Nu este o teorie care se aplica in timpuri “normale”, pentru ca politica fiscala nu poate fi iresponsabila in acest sens tot timpul, insa conditiile prezente par a fi ma fac sa ma gandesc ca nu suntem departe de un astfel de scenariu.

In cazuri extreme, un astfel de scenariu poate duce la inflatie inalta (John Cochrane sustine ca aceasta teorie explica “marea inflatie” din USA din anii ’70), sau chiar la hiperinflatie (Loyo a aratat ca hiperinfatia braziliana a avut astfel de elemente fiscale). Pentru a nu vorbi de canalul evident – de pierdere a credibilitatii bancii centrale odata ce aceasta este perceputa ca un fel de “anexa”, o masina de bani a guvernului.

Citeste si comenteaza pe blogul lui Dan Popa.